Tribuna, septembrie 1910 (Anul 14, nr. 187-210)

1910-09-19 / nr. 200

Anul XIV. Arad, Duminecă, 2 Odomvren. (19 Septemvrev.) 1910 Nr. 200. ABONAMENTUL Nn n ,SI Coi F* nn jmn. . 14­0 (*• o Ioni , 2­40­­ Nnd de Dumineci ft nn an . 6 Cor. Pentru România ti America . . 10 Cor. ■rai de zi pentru Ro­­■inJa fl străinătate pe an 40 fraud REDACŢIA ■I ADMINISTRAŢIA Deak Ferenox­ aton 20, INSERȚIUNILE ie prbneie la admlnli­­traţie. Maltambre publice fl Lot 4i. icbif eoitâ fiecare fir 20 fii. Mannicripte nn •• Ina* polazi. Telefon pentru oraş fl comitat 902. Şcoală şi societate. — Două articole. — 1. S’a spus de către mulţi şi de multe ori: orice şcoală este un produs al societăţii care o întemeiază şi o susţine, şi poartă caracterul acelei societăţi. O societate cu un anumit nivel cultural, cu anumite însu­şiri şi anumite scăderi nu poate avea altă şcoală decât una corespunzătoare stării de desvoltare culturală în care se găseşte, căci o şcoală nu e ceva abstract ci un orga­nism viu compus din mai mulţi factori pe cari îi dă societatea. Profesori, elevi nu pot fi altfel decât cum îi produce societatea, mijloacele de învăţământ, manuale, colecţii şi tot ce alcătuieşte şcoala până la zidurile între care se petrece partea cea mai mare a vieţii şcolare, sânt aşa cum le poate creia societatea. In rândul ei, şcoala nu poate produce, pentru societate, mai mult decât îi permit mijloacele şi starea în care se gă­seşte. Şcoală şi societate sânt într’un raport de perfectă reciprocitate sau, mai bine zis, şcoala nu e altceva decât o icoană în mic a societăţii. Se găsesc însă şi astăzi destui cam­ îşi fac o idee cu totul greşită despre şcoală, îşi închipuesc şcoala ca un fel de întoc­mire de unde, pentru o sumă oarecare, bă­iatul sau fata, după un anumit timp, are să iasă, neapărat cu un anumit tipar, adică cu anumite cunoştinţe de limbi, de istorie etc. Pentru aceşti oameni şcoala nu se deo­sebeşte mult de cunoscutele automate ce se pot vedea mai ales prin gări, unde prin piesa de 20 bani şi aştepţi până pică o­­biectul dorit iar dacă maşineria nu funcţio­nează — cum se întâmplă adeseori — şi rămâi în pagubă de suma riscată, afuriseşti şi automat şi pe acela care l a aşezat acolo ca să tragă lumea pe sfoară. Acum cercetaţi dacă nu se poartă, în adevăr, mulţi părinţi astfel faţă de şcoală, şi cercetaţi, pe de altă parte, ce este şcoala secundară în realitate: un mediu social de trecere între familie şi societate. Băiatul sau fata intră în acest mediu social cu anu­mite însuşiri şi cunoştinţe, pe care ni Ie-a dat familia, şi va intra, mai târziu, în so­cietate cu ce i-a putut oferi şi cu cât şi-a putut însuşi din mediul şcoalei. Este şcoala noastră secundară aşa cum e azi­­ inferioară celei săseşti sau celei ungureşti, căci aceste trei sânt institutele de creştere la care pot reflecta la noi pă­rinţii ? Iată o întrebare care se discută ade­seori în cercuri mai mici şi în cercuri mai mari, dar aproape totdeauna foarte super­ficial, pornind de la cazuri singuratice de bucurie sau de supărare părintească. De­sigur, nu vom putea să rezolvim noi aici definitiv această chestiune, care cere un studiu amănunţit. Putem însă stabili anu­mite judecăţi generale, pe care va trebui să le admită oricine. Din capul locului e clar că şcoala româ­nească va fi în unele privinţe inferioară, iar în altele superioară şi celei săseşti şi celei ungureşti. Şcoala ungurească este a statu­lui ; ea are sprijinul moral şi material al câr­muirii ; evident, în privinţa asta şcoala noa­stră e inferioară, ea e mai săracă şi decât cea săsească. Dar să ne întrebăm: a cui e vina? sau: cine ar putea să ajute? Şcoala însăşi sau societatea? Căci lipsa de mij­loace e, de sigur, o mare piedecă în desvol­­tarea unei şcoale. Şcoala săsească are cea mai veche tra­diţie şi are toată tradiţia şi bogăţia unei culturi şi literaturi universale. In privinţa asta e superioară şi celei româneşti şi celei ungureşti, întrebăm iarăşi: poate fi şcoala noastră învinovăţită pentru aceasta? Din partea unui om cu mintea sănătoasă, de­si­gur, nu. Dar oare şcoala noastră să nu fie în nici o privinţă superioară celorlalte două? Pro­fesorii noştri îşi câştigă calificaţia, cu multă greutate, pe la universităţi străine. Ei trebuie să-şi însuşească, în acelaş timp, prin stră­daniile lor proprii şi o cultură românească. Ei fac o muncă îndoit mai mare, în timpul studiilor, decât a colegilor lor Unguri şi, de­sigur, una mai grea decât colegii Saşi, cari pot studia şi în limba lor. Munca aceasta extraordinară are însă calitatea de a trezi puteri extraordinare, de a forma personali­tăţi cu o conştiinţă mai înaltă de datoriile lor, cu un devotament şi un entuziasm mai mare pentru cariera căreia nu se dedică în aşteptarea unei recompense materiale mul­ţumitoare, ci din vocaţiune şi cu abnegaţie. Acestea nu sânt cuvinte de laudă la adresa în »casa dinainte« care vine către uliţă. Mi s’a întipărit atât de bine acest interior la care m’am gândit de-atunci de multe­ ori. O odăiţă curată, cu miros de gutui şi de busuioc. Pe jos nepo­dită, numai cu lut şi cu tavanul de grinzi. In faţa mesii o laviţă zugrăvită, şi împrejur pe păreţi cuiere cu ulcioare, dincolo blidarul. In colţ patul cu perinile înfoiate, aşezate una peste alta, cu ţoale şi scoarţe împăturite, ţesute la casă. In această odăiţă, cu aranjamentul primitiv al ţăra­nului nostru, erau răsfirate cele din urmă desco­periri technice ale Occidentului. Pe laviţă în capăt era un gramofon, dincolo o bicicletă de lemn («roata cu care se dă Ion«, făcută tot de el), cârma dela aieroplanul, care nu încăpea în şură şi-a trebuit desciocolat, sta atârnată de-un cui în grindă alături de nişte fuioare, iar pe masă, pe pânzătura învărgată tot soiul de rechizite, dese­­nuri, reviste de aviaţiune şi sus pe patul ţărănesc, care aproape atingea scândurile din tavan, un model de aeroplan în miniatură. M’am uitat îm­prejur şi-am stat câteva clipe mut, biruit de pri­veliştea asta paradoxală. Pare­ că văd şi-acum o­­dăiţa albă, care alături de simplitatea patriarchală a vieţii ţărăneşti, adăpostea cele mai vertiginoase avânturi ale omenirii, săturate de civilizaţie. Subt tavanul de grinzi se frământa mintea care năzuia să deslege problema aviaţiunii. Cum mă uitam împrejur, mă năpădeau tot felul de gânduri... Cam aşa e şi mobiliarul nostru sufletesc al tu­turor cărturarilor smulşi din sumanul ţărănesc, ca acest interior... Sânt două lumi închise în noi, cari se sbuciumă, se ciocnesc şi se luptă veşnic până ne coborîm în groapă... Alături de notele unei vieţi primitive, ce-am moştenit din părinţi, oraşul ne-a dat lumina lui chinuitoare. Aşa ne FOIŢA ZIARULUI »TRIBUNA«. Drumul unui cuceritor: Aurel Maico. De Octavian Goga. II. Vremea a trecut, fără s’o simţim şi în curînd ne-am pomenit la Binţinţi. Un sătuleţ de Români săraci şi harnici e această comună din câmpia Murăşului. In faţa caselor cu coperiş de paie re­­sar cîrduri de copii desculţi şi arşi de soare, cari îşi flutură pălăria. Sânt veseli când îl văd pe Vlaicu, care Ie face jucării şi se ţin în urma noastră. La vre­o doauă sute de paşi opreşte vizitiul. Am ajuns şi coborîm din trăsura, care a rămas în faţa porţii. Stau şi privesc. E o casă ţă­rănească potrivită, spoită alb, acoperită cu ţigle, cu două fereşti către uliţă şi cu grădiniţă şi cu arminden la poartă. Intrăm în ogradă şi Vlaicu se uită înprejur. Ai casei sânt la câmp şi n’au venit încă. Uşa e încuiată şi el caută cheia. N’o găseşte nici la părcanul ferestrei, nici sub botă în gârliciul pivniţei. Ce să facem? Mai aşteptăm şi eu îmi rotesc ochii prin curte. O luăm încet către şură, în care văd un întreg atelier de mă­­sărit, de strungărit.. — Aici sunt acareturi de-ale mele, — începe Vlaicu. Pe-aici mă cam ţin eu. Eu şi Ion. Nu-l ştii pe frate-meu. Şi el face de toate ca şi mine.. Numai cât n’a învăţat carte, dar are o mână uşoară ca briciul... Şi vezi la de astea mâna ho­­tăreşte... Vorba lui Edison, nouăzeci şi opt de procente de mână şi numai două de minte se­­ cer la o invenţie... Vezi în colţi luntrea aia cum stă pe rotile. Amândoi am făcut­-o mai demult, când ne ţineam de drăcii. I-am pus rotile, ca s’o putem trage până la malul Murăşului, pe-aici pr­in fundul grădinii la vre-o doi chilometri. Uite e cu motor.. Când am adus motorul mai întâi şi meşteream la el, tata se uită la mine: — «Ce-i mirozenia asta de maşină, ca o rădaşcă?« — »Ce să fie? Asta are putere cât şargu şi celalt, amândoi caii dumitale !«... Tata prinde-a râde: »Vezi-ţi de treabă mă băiete !. Ce crezi, că-ţi baţi joc de mine neamţule?.. Ion face cu ochiul: — »Ion ţine-o tată, aşa în braţe».. Şi cum prinde bătrânul motorul, îi şi dă drumul, nebunul dra­cului.. Dintr’una l-am văzut pe laviţă, lungit, pe bietul bătrin şi într’un minut a fost în curte, de unde striga cât îl lua gura: «Scoateţi-o afară, trăznic­ar, că surupă casa!«... Cum povestim şi eu ascult vorbele glumeţe ale lui Vlaicu, din care unde un sănătos umor ţă­rănesc, nimeresc şi părinţii. La câmp au auzit de sosirea noastră. Iată-i pe amândoi. Un ţăran tre­cut de cincizeci de ani, mărunţel, uscăţiv, cu părul cărunt şi în privire cu aceiaş strălucire de vioi­ciune. Mama o bunătate de femeie, cu ochii u­­mezi. Se apropie şi-mi întind mâna cu dragoste. Bătrânul a auzit de mine, mă ştie din cetanii, din »Libertatea« de la Orăştie... Se bucură şi-i rîd ochii când îi lămuresc de ce-am venit. Mişcă dîn cap şi zimbeşte: — »Tot cu de astea l-am pomenit pe Aurel! Zice-acum că zboară... Dare-ar Dumnezeu, numai să nu-şi rupă grumazii»... Mama sfioasă ne pofteşte în casă şi noi por­nim încetinel. Uşa e deschisă, trecem prin tindă

Next