Tribuna, octombrie 1910 (Anul 14, nr. 211-234)

1910-10-28 / nr. 231

Anul XIV. Arad, joi, 10 Noemvre n. (28 Octomvre v.) 1010. Nr. 23K ASGRAMENTUi ?8S5 iS .88 Coi T% sa jam. . li « S*s a iacă . 2­4G * Nat! de Duminecă jw an an . 6 Cor. Pentru România si America . . 10 Cor. Srul de zi pentru Ro­mânia |l străinătate pe *n 40 freed. gSDAGTIA |S ADMINISTRATIA Daâfe Perenoa­nisui SC, IfiSERTIUWItH sa pdsaess Se­ssisissii" traţie. Malţămii* pebUcc fi LecMi­Seal» cuila Hecs?i tii 30 sU, MsBttisripte na se Ine* poiată. Taraion panta orat $i sonsîtăt 503, Manifestai tinerimei. De Autorul părerilor libere. Tinerimea noastră din Sibîiu să fie bine venită cu pornirile ei generoase! Este acum al doilea caz, când ea îşi afirmă, demn şi categoric, dreptul la revoltă energică împo­triva anomaliilor sociale din viaţa poporului nostru. Atitudinea lor de energică protes­tare în contra ideii de concilianţă politică pe de o parte, iar, pe de alta, intervenţia din urmă a celor peste două­zeci de tineri în o chestiune de moravuri politice interne, cum este afacerea »Luptei», dau acestor manifestaţii o specială importanţă. Iată aici o dovadă mai mult, că ceea­ ce spusesem noi despre pregătirea generaţiei de astăzi, se confirmă de sine. Avem o ple­iadă considerabilă de forţe tinere, unele in­trate, altele pe cale a intra în diverse cariere, cari, în virtutea culturei lor şi a vigoarei convingerii lor, sânt în stare să dea între­­gei noastre lupte de existenţă o nouă în­făţişare. Iată, prin felul cum se asociază în vederea unor pericole comune, prin modul chibzuit şi hotărît de a şi argumenta pro­cedările lor, cum îşi deschid singuri drum spre cauzele publice ale neamului. Ceea ce putem prezice, pornind din cazul semnificativ cu Sibiienii, este că azi mâne se vor găsi puncte de interes pentru o a­­propiere a tinerilor şi din alte centre. Până acum s’a observat o mişcare îmbucură­toare în centrul maghiarizatului din Ardeal, la Cluj, unde tineri inimoşi au luat asupra lor realizarea unei apropieri între elemen­tele mai capabile de acţiune. Braşovul, ce e drept, nu dă încă semne de a se des­­murăşeniza şi a se smulge de sub influenţa spiritului maşinal al dăscălimei, dar să spe­răm că la reorganizarea »Gazetei« vor şti şi bărbaţii tineri de acolo să şi mobilizeze forţele şi să evite ca acest organ să ajungă în mâni ostenite. Cu spiritul tinerilor din Banat nu ne îm­păcăm tocmai şi ştim că educaţia burgheză a »Drapelului« dlui Branişte nu le este de folos, dar nu ne îndoim că-i va ajunge şi pe dânşii dorinţa de a călca peste preocupări şi tra­diţii nefaste şi de a se încinge cu ceialalţi la munca cea rodnică, ce ne chiamă. Când aceşti tineri de pretutindeni vor şti să imite pilda celor din Sibiiu şi să dea cuvenita atenţiune acţiunei de regenerare a vieţii noastre publice, când din toate pro­blemele, ce se agită, ei îşi vor face obiecte de interesare continuă şi vor dobândi cu­venita experienţă şi orientare pentru fapte mai mari şi pentru influenţă mai multă în popor, se va constitui în mod firesc oa­stea de luptători, care va trebui să bi­ruiască. A interesa tinerimea de­ aproape pentru cauzele cele­­mari ale neamului înseamnă un început de câştig de cauză. A o face parte integrantă şi militantă din viaţa pu­blică este cea mai puternică garanţie de viitor. Oamenii supăraţi să ne ierte, dar datoria oricărei prese naţionale aceasta este: să contribuie la alcătuirea şi m­obilarea prielnicului aluat al zilei de mâne şi să în­registreze cu dragoste orice izbândă pe acest teren.­Noi ne propunem a urmări şi mai de­parte, cu aceeaş râvnă şi aşteptare, dove­zile de fapte şi sentimente ale generaţiei nouă şi am fi de­sigur cei mai sa­tisfăcuţi, dacă am vedea răsărind oameni noui pretutindeni, caractere ferme şi luptă­tori intrepizi. Şi am fi cei mai fericiţi să vedem cum nouăle forţe reuşesc să se co­boare tot mai mult în sufletul poporului, pentru a-i ridica la sine. Ne trebuie aseme­nea bărbaţi în fiecare cerc, în fiecare cen­tru mai mic şi mai mare, bărbaţi pe cari vremea şi interesele nu i-a sleit de însufle­ţire şi cari să ştie să aducă o ordine, un echilibru, în ideile conducătoare. Zilele de astăzi sânt aşa de tulburi. Gân­durile luminoase şi bunele intenţii pot aşa de greu să biruiască. Inimile sânt seci şi voinţele slăbite şi mulţimea neamului pare a fi poroasă şi ameninţă să se discompună. Venirea tinerimei, cu capitalurile ei de e­­nergie, ar fi acum ca o mană cerească! Deschideţi deci porţile largi, celor ce vin în numele nouălor credinţe şi, bucuraţi-vă toţi câţi vă iubiţi neamul, căci nu ca duşmani şi ca răsvrătiţi, nu ca să strice legea, cî ca s’o împlinească se anunţă aceşti tineri la datoria lor.­­ Iar vouă, tovarăşi din Sibiiu, soli ai unei epoce mai bune, deschizători de cale nouă, un salut de frăţie! FOIŢA ZIARULUI »TRIBUNA«. Aducerile aminte... De D. Anghel. Eram doi călători in pustiul larg al lumii, şi întâmplările ne aruncase ca pe doi naufragiaţi pe coasta unei furtunoase miri. Averi nu pierdusem In acest naufragiu nici unul, nici celalalt, pentru bunul cuvlnt că eram săraci amândoi, şi că tot avutul nostru nu era făcut decât din lucru de luni, din rime rare şi versuri sonore. Eu aveam un palat ca locuinţă, ca un senior fabulos, cu ferestrre deschise pe orizontul mării. Sub terasa de piatră valurile îşi cântau concertul lor milionar, şi in afară de corăbiile ce treceau Insemnându-şi dunga lor de fum pe cer, alţi oas­peţi n’aveam decât doar pe fantasticii delfini ce-şi ridicau cozile lor din valuri ca nişte ancore. Era un murmur etern, o sfadă de valuri, o convorbire de ecouri. Pescarii albi, iubitori de furtună, cu sborul lor grapos se jucau deapururi arătându-şi piepturile lor mai albe decât spuma, se înălţau ca ridicaţi de un fir nevăzut, se alungau o clipă prin spaţiu, apoi cădeau săgeată, păşind parei pe apă, şi se înălţau din nou umplând aerul cu ţipetele lor stridente. Din­spre port, glasul gea­­mandurei străbătea sfâşietor la răstimpuri, ca cineva care se treacă şi cheamă după ajutor. Şi In singurătatea aceia neţărmurită in care vi­sam, ca un alt Ramses, scoborit dintr’o piramidă, un tânăr cu înfăţişarea stranie, venea să mă cer­ceteze. Fantazia şugubată a crivăţului ce ridică şi poartă nisipul alb al zăpezilor, ii gătea ca pentru o fee­rie. In roşul barbei lui enorme li atârna ţurțuri, manta albă de beduin ii punea pe umeri, turban de muselină albă devenea guglui, ghete de cleş­tar Ii punea in picioare, şi anfcl când se deschi­dea uşa ml 1 Imbilicea In casă... La căldura salamandrei, omul fantastic de ză­padă se cobora din lumea lui polară, şi rede­venea prietenul meu. Ceaiul cald Ii redescleşea gura, şi versurile redesgheţate începeau să cânte ca o biruinţă a primăverei. Aşa era cel ce a re­nunţat la frumoasa lui barbă, şi astăzi poartă mustiţă tunsă englezeşte,­ şi o piatră de rubin, ca o picătură de sânge pe spuma crăvăţlior lui tăiate ca din mantaua unui doge. De-atunci da­tează cele mai frumoase romanţe ale lui, cum e Romanţa celor trei corăbii, Tomis, Sosesc coră­biile, Romanţa celor trei galere şi multe altele. E o muzicalitate neîntrecută In aceste versuri, şi nu mă sfiesc să spun că nimenea Incă n’a scris ver­suri mai sonore la noi. Cuvintele cântă şi se îngemănează cu notele In arpeg­i. E o armonie intimi, rară, In versurile lui, şi numai cei ce au scris versuri In viaţa lor pot să o simtă aceasta. Nu criticii sunt chemaţi s’o spuie şi s’o catalo­gheze, ci numai acei ce-au scris şi au trudit ver­sul ca şi el. Recitindute aud şi revăd marea mea dragă, revăd iarna aceea cumplită, când crivăţul ca un alt Traian pe vremea năvălirilor ridica gră­bit zidurile lui de zăpadă dealungul Dobrogei, ca de frica cine ştie cărei năvăliri ce sta să vină. Ia faţa palatului vechiu, subt terasă, marele glas al mărci amuţise, şi cuprinsă de îngheţ, se în­tindea acum ca un câmp alb cât vedeai cu ochii. Apoi Intr’o dimineaţă un vânt de sud a venit, şi cu foarfeca lui nevăzută tăind gheaţa de a lungul malului, a dat drumul banchizei în târ­guri. Uşor şi lin, cu molcome legănări a pornit minunatul ostrov alb, şi apoi s’a depărtat ca o insulă feerică luată de valuri. «Sosesc corăbiile. «Vino, «Să le vedem cum intră ’n port şoptea fantasticul meu tovarăş, şi ca şi când sm fi aşteptat pe cineva, pe cine eşti ce princesă îndepărtată, ori cine şti ce daruri trimise de vre­un nabab din Orient, alergam spre port, să vedem sosirea corăbiilor. Şi vasele mari, ocolind farul prefăcut In turn de cleştar, veneau jucând pe valuri, ca nişte ghe­ţari mânaţi din ţările polare. Dela căpitan şi pân’ la cei mai tânăr­, ani o sută parcă aveau marinarii, aşa de albe le erau mustăţile şi barbile. Rigide stăteau funiile, ca din stelă făcute, şi din sticlă părea şi pupa cu pilotul ei încremenit la bară. Cei veniţi de departe, coborau apoi, lăzile des­cindeau împrăştiind felurimea mirezmilor, şi tot Orientul încântat, ce doarme dincolo de apa Bos­forului, cu palatele lui de mironire, cu cimitirile lui străvechi, unde pietrele albe nălucesc noaptea sub palmieri ca nişte fantome, ne chema parcă spre dânsul, norii albi fluturând ca nişte năframe ne făceau semne, dar noi rămâneam locului, le­gaţi de greaua ancoră a nevoiei. Noi stam locu­­in*, şi nu călătoream decât cu fantezia, noi ră­mâneam ţintuiţi pe marginea chelului trist de unde se deschidea infinitul măreț, ca doi al­batroşi cu aripele rănite.

Next