Tribuna, ianuarie 1911 (Anul 15, nr. 1-24)
1911-01-14 / nr. 10
Anul XV. Nr. 10 REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA I Deák Ferencz-utcza 20. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Mulţămite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fll. Manuscripte nu să Inapoiază. ABONAMENTUL Pe un an . 28 Cor. Pe^^Hv jum.. 14 * Pe o lună . 240 « Nral de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Rezervoriu de forţe naţionale. — Evoluţia oraşului Budapesta. — -vSpre marea decepţie a vizionarilor imperialişti recensământul n’a dat pentru Budapesta o oftă peste milionul ahtiat, ci una binişor în josul acestei limite de la care începe, abia, categoria oraşelor mondiale. Conform rezultatelor finale, elaborate în pripă, Budapesta a avut adică la 1 ianuarie 1911 numai 881,601 de locuitori, creşterea populaţiei cu sfârşitul deceniului din urmă fiind de 147,436 de suflete. Cu toată decepţia compatrioţilor noştri însă excedentul acesta, ni se înfăţişează drept o uimitoare dovadă de un avânt statornic în evoluţia Budapestei, avânt care n’a putut fi stăvilit de multele şi feluritele mizerii organice ce frământă viaţa acestei Sodome moderne. Da, capitala Ungariei e în plin avânt spre o înflorire modernă şi »Budapesti Hírlap«, santinela asta, totdeauna conştientă, a visurilor panmaghiare, poate să exclame, într’un paroxism al iubirii de neam, că: »Încă vre-o câteva decenii şi aici la picioarele căruntului Gellért şi pe malurile lucioasei Dunăre, va fierbe viaţa minunată a unui oraş de un milion şi jumătate până în două milioane de locuitori şi acest oraş va să fie până atunci un oraş naţional curat şi de mari proporţii, nu numai o mândrie a naţiunii ungureşti, ci şi o cetate, o fortăreaţă inexpugnabilă a ei. Un neam care în basinul Dunărei şi Tisei poate să stăpânească un oraş atât de considerabil, încât chiar şi numai cu populaţia acestuia să poată egala o naţiune din cele mici, e înarmat pentru toate războaiele vieţii, pentru toate primejdiile ei şi nu trebuie să se mai teamă nici de duşmanii din Apus şi nici de cei din Orient, pentru că, de-o parte, o astfel de capitală, de altă parte poporul unguresc de pe Pustă şi cel de dincolo de Dunăre sunt nişte isvoare de putere cari resistă oricărei comparaţii“. Speranţele aceste, nouă, durere, nu ni se par de loc cutezate. Cel dintâi impuls spre o evoluţie naţională ungurească mai viguroasă oraşul Budapesta l-a primit încă de la contele Ştefan Széchenyi. Fazele prin cari a trecut de atunci şi până astăzi, — când relieful vieţii ungureşti a ajuns absolut stăpânitor în toate manifestările capitalei, ne răsfrîng un progres aproape vertiginos în toate domeniile unei vieţi naţionale, conştientă de marile forţe ce adună într’un rezervoriu atât de uriaş. Stăruinţele de naţionalizare au cucerit întâi Pesta şi au trecut pe urmă triumfătoare şi în Buda. Cele trei cartiere nemaghiare, două germane şi unul sârbesc, n’au putut să reziste multă vreme asaltului vieţii ungureşti şi în curînd şi-au desbrăcat şi ele caracterul lor particular. Vechile şiruri de firme şi inscripţii germane au fost înlocuite cu firme evreieşti şi inscripţii ungureşti, dispărînd aproape cu totul, începând de la Buda-veche şi până dincolo peste Dunăre în cartierul Steinbruck răsună, preţu-Cu aceste gânduri, voi căuta acum să d e s p r i nici din trecutul apropiat al Craiovei, figura de poet a lui Traian Demetrescu, pe care lipsa noastră de iubire şi de înţelegere faţă de ceea ce a fost şi faţă de ceea ce a trecut, l-a coborît tot mai mult în rîndul fiinţelor uitate. In necurmatul vălmăşag al vieţii de azi, în pana pripită care doboară pe cei slabi şi mică pe cei tari, în violenta întrecere de ambiţii şi de porniri egoiste, cine să-şi mai aducă aminte, că odată, nu de mult, a trecut prin oraşul nostru un visător, un boem, un trubadur înfrăţit cu cântecul, care niciodată nu s’a amestecat în vălmăşagul luptătorilor, fiindcă era un suflet plăpând, niciodată n’a intrat în goana cea mare, fiindcă era din lumea celor slabi şi niciodată nu s’a luat la întrecere cu cei ambiţioşi, fiindcă drumul pe care mergea el, era un drum pe care nu se poate merge decât singur. Cine să-şi mai aducă aminte, c'a trecut printre noi un tînăr, căruia în graba noastră, n’am avut timp să-i dăm nimic, dar care, în scurta lui trecere printre noi, a avut destulă vreme, ca prin ceia ce a scris, prin ceia ce a gândit el şi prin ceia ce simţit, să ne împartă la toţi fărâme divine din sufletul lui. Ce a fost viaţa lui Tr. Demetrescu? A fost o luptă, o mare şi dureroasă luptă, fără ca el să fi fost un mare luptător. La vârsta de 15 ani părăseşte băncile şcoalei şi e aşezat ca amploiat comercial în magazinul unui negustor. După câteva luni petrecute în această prozaică îndeletnicire, pleacă la Butindeni azi, numai vorba ungurească. Şi viaţa ungurească, cu valurile ei, fie cât de tulburi, va spumega de acum covârşitoare în capitala Ungariei absorbind şi spălăcind tot mai mult orice notă de deosebire în caracterul populaţiei. Şvabii din Buda sânt deja maghiarizaţi aproape deplin şi cele câteva zeci de sate şvăbeşti din împrejurimea Budei nu vor putea întineri niciodată conştiinţa naţională a coloniei germane de la picioarele bisericii lui Matia. Ea doarme acum somnul veşnic al morţii naţionale şi e chestiune de timp numai până să se maghiarizeze însuşi ţinutul şvăbesc din preajma Budei. Sârbii sânt şi ei maghiarizaţi, deja, în cultură şi mentalitate, — mai e un singur pas numai până să se atrofieze şi conştiinţa lor naţională. Micul contingent de afluenţă slovăcească şi românească se maghiarizează, fireşte şi el, curînd, de îndată ce intră în vâltoarea aceasta înfricoşată a vieţii ungureşti. Da, Budapesta e astâzi un oraş naţional maghiar. E inima neamului unguresc, e conştiinţa cea mai vie a mândriei lui naţionale. Ca prestigiu oraşul Budapesta a ajuns să prevaleze chiar prestigiul ţării şi societatea ungurească manifestă cu orice prilej o însufleţire delirantă pentru acest cuib de corupţie, care a bătut în privinţa asta recordul pe continent. Dacă însă Budapesta e cu aievea inima neamului unguresc, ea e în acelaş timp stomacul nesăţios şi desfundat al ţării întregi. Prinosul tezarului public intră întreg în a-1 cureşti, unde intră ca redactor la revista Li- Iteratorul şi-şi împarte colaborarea la mai multe ziare din Capitală. Un şir de câţiva ani, îi petrece, rînd pe rînd, când la Bucureşti, când la Craiova. Aci, în 1888, alăturea cu dl G. L. Pencioiu, întemeiază Revista Olteană, care durează doi ani şi-’n care neobositul şi nefericitul pribeag desfăşură o neînchipuit de bogată activitate literară, bogată pentru vârsta lui şi pentru împrejurările vitrege în care era silit să trăiască. Cei cari l-au cunoscut în această vreme, nu spun că era o fire entuziastă, veselă, comunicativă şi foarte încrezător în planurile tinereţei sale. Revista literară al cărui plan îl făurise cu doi ani înainte de apariţie, i-a smuls tot entusiasmul şi toată puterea de muncă a idealismului său tînăr şi curat. Realizarea planului, însă, aduce repede după sine cele mai crude dezamăgiri şi cele mai înverşunate fulgerări împotriva burghezilor, cari, se vede, nu erau tocmai convinşi de necesitatea unei reviste literare Dacă această revistă n’a putut prinde rădăcini în mediul burghezesc al Craiovii, ea a avut, totuş, meritul de a scoate la iveală talentul sigur şi real al lui Tr. Demetrescu. După încetarea revistei, copilul pribeag al Craiovei se duce din nou la Bucureşti, unde intră pentru câtăva vreme în valurile gazetăriei. De aci înainte încep paginile cele mai triste ale vieţii sale. In pieptul lui se strecoară tăişul acelei boale, care nu iartă niciodată şi care e bună prietenă cu sufletele gingaşe ale poeţilor plăpânzi. Veşnic îl stăpâneşte frica de moarte. Viaţa dezordonată fOIŢA ZIARULUI »TRIBUNA«. Un poet craiovean: Traian Demetrescu. — O conferenţă. — De C. Ş. Făgeţel. Unul din principiile, cari călăuzesc mişcarea noastră de azi, e şi acela al respectului faţă de trecut. Multă vreme noi am nesocotit acest principiu, fără să ne dăm seama, că odată cu el nesocotim atâtea şi atâtea elemente sufleteşti de viaţă naţională, fără de care nici un pas sigur nu s'ar putea face mai departe. Sânt, adică, în trecutul nostru, puteri nenumărate, pe care am uitat să le punem în mişcare şi să facem din ele stimulente şi norme de purtare pentru timpul de faţă. Astăzi, însă, pretutindeni, în domeniul silinţelor noastre culturale, se dă această mare luptă, de-a culege de pe cărările trecutului, toate acele elemente istorice, cari, prin iubirea, prin cultul şi prin grija noastră faţă de ele, se pot transforma în adevărate forţe de viaţă. Nu numai trecutul obştesc, naţional, însă ci şi trecutul local trebuieşte însufleţit şi transformat în izvor de viaţă şi de orientare. Fiecare oraş îşi are trecutul lui aparte, şi, acest trecut, reprezentat prin oameni cari au muncit, au gândit şi au simţit într’însul trebuieşte veşnic chemat înaintea noastră, pentru ca nimic să nu se piardă din ceea ce se ţine de noi, de viaţa noastră, de sufletul nostru.