Tribuna, martie-aprilie 1911 (Anul 15, nr. 73-94)

1911-03-31 / nr. 73

Pag. 2 vă duce la mal! Voi sânteţi oameni de omenie şi umblaţi cu fruntea în stele, voi nu ştiţi ce-i! Pe voi vă exploatează! Şi azi mâne vă pomeniţi legaţi fedeleş în bârlogul lui Mangra!...“ De­sigur, că am rămas zăpăciţi şi consternaţi în faţa acestor vorbe grele. Ne-am zis cam aşa, cu toţii: Domnilor fruntaşi! Om fi noi cam cu nasu’n vânt, om fi —te pomeneşti — şi apucaţi de pandolii, câte unul... dar ochi avem şi ceţi ştim, slavă domnului. In „Tribuna“ noi n’am vă­zut nici un rînd, care să compromită credinţele noastre şi o gazetă trebuie judecată după ce scrie, nu-i aşa?... Dacă este vre-o tradare ascunsă, ceva legământ diplomatic cu Mangra, pe care toţi îl tocăm zilnic, — atunci să ne luminaţi şi într’o clipită îi dăm dracului, doar nu nu ne-am cunu­nat cu ei. Dar aşa, numai de dragul unor batra­­chomiomachii mărunte, noi nu putem lua pe suflet nimicirea unui organ atât de util pentru aspiraţiile noastre... Şi-apoi, să ne iertaţi, dar a­­vem şi noi o consecvenţă, avem busola proprie în chestiuni de ordin moral şi intelectual, nu putem fi aruncaţi aşa ca nişte cârpe după toate capriciile... Dovada, — şi ne plecăm... Aşa am vorbit noi şi am tăcut în aşteptare. Ce-a urmat de aci înainte, se ştie. Rezultatul campaniei a fost nul ca argumentaţie. N’am fost serviţi decât cu bănuieli, cu injurii, cu epitete mai mult sau mai puţin colorate ce şi-au aruncat reciproc oameni înduşmăniţi la cuţit. Celebra tradare însă a rămas nedovedită, ba ce e mai ciudat şi mai paradoxal, publicului i­ s’au dat drept argumente ale vânzării de neam escerpte de fraze smulse tocmai din articolele scrise de unii din tovarăşii noştri, cari chiar după spusa acestor adversari implacabili sânt oameni de o­­menie, a căror intransigenţă e tolerată numai şi cari sânt exploataţi de banda de falsificatori de rot „Tribuna“... Cum vedeţi o mai tulbure zăpăceală nu se poate, evident fiind, că încurcătura asta de lo­gică din partea unor capete limpezi de altfel, a fost provocată numai de împrejurarea destul de ingrată, că s’a căutat în mod meşteşugit o justi­ficare legală şi de ordin principial pentru fre­cări personale fără importanţă. D­in faţa acestei situaţii jalnice, care a pus la aşa grea încercare proverbiala răbdare a publi­cului nostru, îndrăznind cu a atinge coarde paşnice, s’a văzut cu ce răsplată m’am ales. Sin­gur dl Branişte are bunăvoinţa de a mă trata cu blândeţa ce inspiră compătimirea pentru dea­­proapele ajuns pe povârniş. D-sa zâmbeşte cu multă înţelepciune în faţa cuvintelor mele din „treaga dei” şi bătându-mă pe umăr, într’un ton amical, îmi trimite vorbe potolite de unchiaş păţit... Dragul meu — ur­mează d-sa — ni- daici, cu pacea aia de joi până mai apoi. Cum adecă, crezi că „îndemnu­rile noi” (titlul unui articol de al meu) sunt ceva nou „noch nie dagewesen?" Te înșeli, tinere călător al Olimpului! Alles schon dagewesen. Am mai văzut noi „rugeola” asta... A fost unu Caşolţanu, la anul unu mie opt sute opt zeci şi opt, pe vremea când ’mneata sloveneai din abe­cedar... Individul ăsta de asemenea ne omora cu luminile Apusului... Caută, rogu-te, la tribunalul din Dej, să vezi cine a fost Adrian Caşolţanu... — Să mă iertaţi, domnule Branişte, dar n’am să caut la Dej! Dacă d-voastră găsiţi, că precursorul înseminărilor critice apărute în ’’Tri­buna” din condeiul celor amintiţi, este acest domn — cum îi zice? — Caşolţanu, atunci în adevăr nu trebuie să vă mai tulbure „rugeola” asta... Atunci dagewesen şi iar pleacă!... Eu unul însă cred, că comparaţia nu era tocmai indi­cată... fiindcă, dacă o asemănare între cei citaţi şi între d-voastră ar trage balanţa în favorul Drapelului, — din motivul foarte apreciabil, că marii bărbaţi de stat sunt rari­nantes in gurgite vaste — apoi comparaţia între noi şi Caşolţan ar ieşi probabil în favorul nostru... Prin urmare n’am să merg la Dej să studiez arhiva tribunalu­lui, ci am să vă răspund cu toată cuviinţa unui băiat tânăr. Aceste „idei ale apusului” pe cari d-voastră le socotiţi un fel de pojar trecător, sunt rezultatul frământării intelectuale a vremii din urmă, de care vă vorbeam, sunt îndemnuri răsă­rite în mod foarte firesc din dorul mergerii îna­inte şi din scârba stării pe loc. Nu vrea nimeni să decapiteze pe bătrâni, cum spuneţi d-voastră, dar vrem cu toţii o activitate mai vie şi mai potrivită cu exigenţele epocei noastre. Vom recu­noaşte totdeauna meritele şi talentul necontestat al unora din bărbaţii cu rol de conducători în politica noastră actuală, dar credem, că e un păcat de neiertat să se suprime în aceste zile de sbucium libertatea opiniei isvorîte din suflete cinstite. Ne dăm seama, că în faţa duşmanului comun, ne trebuie o strîngere a rîndurilor, că întărirea partidului naţional, ai cărui soldaţi cre­dincioşi suntem, e impusă tot mai mult de îm­prejurările acestor zile extrem de grele, cari nu îngăduie împărţirea în tabere potrivnice, dar nu înţelegem, că sub masca disciplinei de partid, să se introducă un terorism ce desfiinţează îndrăs­­neala de gândire şi creşte papagali condamnaţi la inactivitate. Astăzi trebuie să fim mai severi în apreciarea valorilor, să fim sinceri şi drepţi în judecarea oamenilor şi să cumpănim cu mai multă rigoare atribuţiunile, de conducere, cam­ greşit interpretate n’aduc rezultate practice, iar la un moment dat pot avea consecinţe fatale... * Dar pe d-voastră, domnule Branişte, nu con­sideraţii de acest, fel vă tulbură. Nu! D-voastră dimpotrivă, recunoaşteţi până la un loc îndrep­tăţirea acestor îndemnuri de primenire şi admi­­teţi chiar necesitatea unei asemeni „fermentări”, ca o condiţie a evoluţiei unui popor. Decât, vă doare inima, că noi tinerii aceştia naivi am ajuns de astădată într’un hal „tragi­comic”, fiindcă suntem ,,exploataţi” de „oculta” dela „Tribuna” şi facem „inconştient trebşoarele lui Mangra”. Vă rog, să-mi daţi voie aici, să apăs puţin condeiul pe hârtie şi în faţa acestei învinuiri să vă vorbesc cu cea mai răspicată sinceritate. Dela masa mea de scris, de-aici, gândesc cu cea mai de­plină obiectivitate, fiindcă n’am nici în clin nici în mânecă cu nici un factor interesat în chestiu­nea asta. Va să zică „oculta“ dela „Tribuna“. Eu am mai cetit m­i­ se pare, tocmai în ziarul D-voastră această expresie sibilică şi vă spun drept, nu m-am putut dumeri până acum asupra ei, fiindcă tocmai atunci vedeam şi laudele D-voastră la a­­dresa domnului Oncu, pe care-l ştiam susţinăto­rul principal al acestui ziar. Acum aduceţi din nou vorba de „oculta“ şi din indicaţiile pe cari mi­ le dau aprecierile ce aveţi pentru „baccilii dorului de mitră“ încep a înţelege, că reduceţi această „oculta“ la persoana părintelui Cioroga­­­riu. Lămurind în două vorbe conţinutul combi­naţiilor D-voastră diplomatice, avem următorul rezultat : Părintele Ciorogariu vrea mitra vlădi­cească, este prietenul lui Mangra, lucrează în în­ţelegere cu vicarul căzut, tolerează numai din speculă atitudinile de intransigenţă actuale ale „Tribunii” şi la un moment dat, are să urmeze pilda tovarăşului său... Acesta este mersul ideilor D-voastră, pe cari de astadată le analizez cu oarecare silă. Prea mi­ se pare tulbure atmosfera morală în care se pot înfiripa astfel de intenţii. Nu cunosc mai de­­aproape pe părintele Ciorogariu, nu ştiu ce gân­duri are, ce planuri pentru a urca mai repede treptele ierarhice până la dobândirea cârjei ar­­chiereşti... nu-i ştiu prieteşugul tainic cu Man­gra... Ca orice om de bun simţ, eu nu mă pot uita pe gaura cheii în casa vecinului... Dar judec lucrurile cu răceală, cu îndrumările unui oare­care echilibru moral şi după normele ce se aplică la faptele oamenilor cuminţi... Nu-mi convine a stărui mai îndelung asupra fondului moral pe care D-voastră sprijiniţi aceste combinaţii. Nu, fiindcă din ele ne alegem cu o FOIŢA ZIARULUI „TRIBUNA“ O scrisoare duioasă. — Foiţă originală a­­Tribunii* * — De Z. Bârsan. A pornit sa se lase primăvara dinspre câmpuri. Pământul desmorţit îşi revarsă miresmele peste oraş. Ferestrele se deschid şi soarele ■ alunecă în valuri de sănătate prin casele întristate de iarna nesuferită. Clu­­stre de fiori au început să răsară pe balcoane. Cum stau privind pe întinsul cerului senin, par’că tot aştept să văd o rîndunică. Copilaşi albi cu mamele sau cu bonele lor au prins să se ivească pe stradă ca nişte ghiocei. Lumea trece veselă, sprintenă, botezată în ploaia razelor curate. Parcă e o zi de sărbătoare. Femeile frumoase alunecă uşoare dealungul trotuarelor ca nişte ispite. In toa­letele de primăvară par’că sunt nişte porumbiţe. Te uiţi după ele şi viaţa ţi­ se pare aşa de frumoasă. Cum se ridică ceata de pe văi, aşa ţi­ se distramă grijile de pe suflet şi te simţi ca prin minune tânăr şi nebunatic. Frînturi de cântece îţi răsar pe buze, cântece pornite din adâncul firei tale premenite şi îngânându-le în neştire rătăceşti pe uliţi ceasuri în­tregi; te-ai duce fără să te mai întorci înapoi. Primăvară! Isvor de viaţă, vraje plină de adânc înţeles, ce schimbi faţa lumii şi ridici din umbră sufle­tele întristate! Câtă iubire nu s’a risipit de dragul tău pe pământ, primăvară! Câte doruri n’au luat fiinţă sub cerul tău albastru şi câte jurăminte nu s’au rostit în nopţile tale cu lună. Ai venit de departe, gătită cu flori, ai venit fată mândră şi mult aşteptată, tu, bucuria lumii, tu, sfântă sărbătoare a săracilor! Cum nu te-ar cânta poeţii săraci când le pătrunzi în chiliile triste şi le ridici praful de pe podele pre­­schimbându-i în pulbere de argint?! Le umpli masa de lumină şi rîzi de sobele lor înţelenite... le săruţi frunţile înfrigurate şi le trezeşti în suflet dorul de zări largi, risipind­u-le prin încăperile umede miros de flori adus de departe, de pe câmpuri şi de prin păduri bătute de soare? Cum nu te-ar cânta?! L-am întâlnit azi pe­ unul din aceşti cântăreţi săraci. Trecea pe stradă cu mânile la spate şi cu nasul în vânt. Din vară nu-l mai văzusem mergând aşa de drept şi aşa de sprinten. Mic de stat, slab, palid, cu o pălăriuţă pe cap şi cu nişte haine ca de împrumut trecea mândru, nepăsător de luxul ce aluneca, pe lângă el pe calea Victoriei. — Ce-i mă? îl întreb. El îmi arătă din cap cerul senin cu soarele lui dor­nic şi-mi răspunse zâmbind cu o bucurie de copil: — Acum e bine! Răspunsul săracului care a sgriburit toată iarna. Acum e bine! Ce-ar fi putut să-mi spună mai mult? S’a depărtat, arătându-mi mereu ceriul și rîzând ca un ștrengar, căruia nu-i mai pasă de nimic. * Numai pe Vlaicu nu-1 mai vede nimeni. A intrat ca în pământ. Băeții, cari obicinuim să ne întâlnim zilnic, ne adunăm un cea­s-două la cafenea... să mai râdem. Vlaicu nu vine... nu mai vine. N’a venit nici ieri, nici alaltăieri... De-o săptămână, de două, de trei... nu s’a mai arătat. Primăvara se răsfaţă pe uliţi, lumea e veselă, în­tinerită, soarele îşi face zilnic drumul lui revărsându-şi potopul de raze calde peste capitală şi Vlaicu în vre­mea asta, la şcoala de meserii, în umbră, cu mânecile răsfrânte, cu sufletul îngrijat, cu ochii atenţi îşi du­rează o nouă pasăre cu care să treacă munţii — zice el — şi să uimească lumea românească. Coboară-te soare şi la el şi poleeştei ţărîna în care îngenunche ca să-i fie munca cu noroc spre bucuria lui şi spre mândria noastră a tuturor! Au să treacă zilele şi săptămânile şi poate o lună... două... şi se va bucura şi Vlaicu de soare. Se va bucura mai mult decât noi toţi. Va fi mai aproape de el şi soarele îl va învălui mai cu drag decât pe noi, cari nu putem să ne înălţăm spre marea lui lumină. O să’şi aibă şi Vlaicu primăvara lui, ziua lui cu soare. Sunt însă suflete uitate de Dumnezeu şi de oameni, cari nu mai aşteaptă nimic dela nimeni. La, marginea Bucureştilor, înspre Filaret, e un spital de tuberculoşi, cari trăesc cu teama zilei de mâne. Ce să le aducă lor primăvara? Cine ştie!? Ceva însă tot are să le aducă: flori, flori multe! De la unul din aceştia a primit Vlaicu mai zilele trecute o scrisoare, o scrisoare duioasă. O reproduc­­în întregime: Stimate die Vlaicu, Subsemnatul, în numele celor de peste o sută de bolnavi de tuberculosa din spitalul de la Filaret, ape­lez la generozitatea d-tale şi viu cu cel mai profund respect a te ruga în unul din sborurile pe cari le vei face cu aeroplanul d-tale, să treci şi pe deasupra spi­talului nostru, ca să te putem vedea şi noi, cărora soarta ne-a rezervat o boală aşa de tristă şi aşa de grozavă. Uitaţi de toţi şi lipsiţi de orice bucurie, ani simţit cea mai mare mulţămire sufletească şi recu­noştinţa noastră ţi-am duce-o până dincolo de viaţă. Suntem porniţi din lumea asta, cu fiecare clipă, na apropiem de graniţele ei şi cred că vei împlini dorinţa unor nefericiţi cari s’au îndreptat spre altă lume. Suntem de luni de zile în spital, unii au trecut anul şi-am vrea şi noi să vedem sburînd pe bolta cerească pe această podoabă a Românilor, cu care şi noi suntem în drept să ne mândrim, în speranţă că ruga noastră va fi ascultată de un suflet nobil ca al d-tale şi că generozitatea d-tale ne va face această mare plăcere, am onoarea să te salute M. A. stude­nt, înduioşătoare scrisoare! Vlaicu le va împlini do­rinţa. Primul sbor cu maşina cea nouă îl va face pe deasupra capitalei, îl vor vedea şi bieţii bolnavi de la Filaret. Vor avea şi ei zi de sărbătoare, partea lor de­ primăvară. »TRIBUNA« 13 Aprilie n. 1911

Next