Tribuna, ianuarie 1912 (Anul 16, nr. 1-24)

1912-01-24 / nr. 19

Anul XVI. Arad, Marţi, 24 ianuarie v. (6 Februarie n.) 1912 ABONAMENTUL Pe un an .28 Cor. 1*C un luni. . 14 . Pe o lună . 2.40 « Numărul de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. Telefon pentru oraş şi comitat 502. a. . a.Nr. 19 (REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Strada De ik Ferenc Nr. 8) INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Mulţămite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 filed. Manuscripte nu să înapoiază. Rostul scriitorilor. Budapesta. 5 Februarie. Un adevăr universal, care a trecut de mult în conştiinţa lumei culte, a fost referit azi vară la poporul german de unul din cei mai de seamă cugetători ai globului. Acest cugetător e istoriograful englez Haldane, ministru liberal în cabinetul Asquith. Scriitor şi om de ştiinţă, scara de merite pe care s’a urcat până la înalta situaţie politică de care se bucură într’un stat de proporţiile Engliterei, e o scară de merite literare şi cuvântul lui dacă are azi o rară autoritate în forul politic, o are tot în baza acestor merite. Când, deci, azi vară, cu prilejul unei întruniri liberale, a spus cuvintele că dacă nu era Gothe, Germanii n'ar fi avut un Bismarck şi nici un Moltke”, ele au întâlnit înţelegere unanimă, căci cetăţenii Londrei au o concepţie cu totul deosebită de a noastră în ce priveşte influenţa scriitorilor asupra destinelor unui popor. „Mania de sistem germanic — a adăugat Haldane — vecinii noştri au moştenit-o de la poeţii şi filozofii lor de la începutul veacului al XIX- lea” şi în această constatare, adevărul că formele în care viaţa unui popor îşi căută suprema expresie, se zămislesc etern din cugetarea scriitorilor, se cuprinde întreg. Şi — după cum am spus — nu e un adevăr nou acesta, el a trecut de mult în patrimoniul popoarelor civilizate. Admirăm in toată sinceritatea pe acest Haldane, care ştie să derive uriaşele progrese naţionale ale poporului german din fondul etic al cugetării germane şi care a înţeles în consecinţă să înalţe moralul neamului său, nu apelând la instinctele acerbei rivalităţi dintre Englezi şi Germani, ci stimulându-le conştiinţa, printr-o înaltă îndrumare de ordin psihologic intim. Cuvintele aceste ale lui Haldane ni le-a revocat în memorie primitivitatea concepţiilor noastre curente asupra scriitorilor, primitivitate pe care ziarul acesta şi-a permis so sgândărească şi care spumegă acum rănită în coloanele autorizate, degenerind în acte de adevărat canibalism intelectual. Dar se va o slei odată şi puterea de rezistenţă a primitivismului nostru, ba unde pare chiar că svâcnirile lui îşi pierd din ce în ce intensitatea, apropiindu-se tot mai mult de agonie. Avem convingerea că la noi, mai curind chiar decât la alte popoare se va lămuri o concepţie superioară în ce priveşte rostul scriitorilor în viaţa unui neam şi, înspecial în luptele pentru conservarea lui naţională. Sociologii şi filosofii moderni ne prevestesc o ipostază îndepărtată a evoluţiei omeneşti, când inima organizmului social va fi scriitorul. Ipostaza aceasta se anunţă chiar de pe acum şi conturele cei agi simtschiţate în respectul cu care în Apus se lărgeşte din ce în ce terenul de participare efectivă la viaţa publică pe seama scriitorilor. Avem atâtea semne în sprijinul acestei constatări şi cei ce urmăresc viaţa statelor mai civilizate decât al mota le-au remarcat, desigur, de mult. Au fost însă şi sunt şi astăzi situaţii excepţionale, cari determină un rost hotărîtor scriitorilor în viaţa unui neam. Istoria are închise în paginile ei atâtea exemple în această privinţă. Să nu ne gândim la epoca de regenerare şi organizare politica a poporului german, nici la epoca de închegare a statului italian, — avem doar în nemijlocita noastră apropiere bogate învăţăminte în istoria neamului unguresc. Viaţa neamului unguresc n’a avut în era absolutismului de după revoluţie — ca să cităm numai un exemplu — decât o singură busolă, o singură rază în resemnarea întunecată care-l subjugase: literatura. Toate speranţele lui înfrânte au putut să reînvie numai de apa fermecată a alegoriilor lui Tompa poetul, iar temeliile vieţii lor naţionale (constituţia din 187) au putut să fie aşezate atât de adânci şi de largi numai cu concursul pleiadei de scriitori, care a inspirat creaţiunile cabinetului Deák, făcând chiar parte din acest cabinet. Am putea să ducem gândul cetitorilor noştri departe, pironindu-i asupra întâmplărilor din Indiile engleze, unde aţâţătorii unor vremuri de redeşteptare naţională îndură moarte de martiri, cu ochii aţintiţi asupra unui ideal pe care noroadele lor arămii încep să-l înţeleagă din o seamă de versuri incendiare. Am putea să pătrundem dimpreună cu cetitorii noştri în tainiţele sufleteşti ale revoluţiei chineze, am putea să cercetăm vaţa intimă a poporului irlandez ori pe cea a finlandezilor, acum după contopirea politică a Finlandei cu Rusia şi am găsi pretutindeni la orignea tuturor o- I viaţa literară. O Învinuire nedreaptă. — De ce nu cunoaştem noi limbi străine. — Noi şi literatura maghiară. — Utilitatea limbei germane pentru cultura noastră. De N. Chendi. In presa literară din Regat se poate ceti adeseori învinuirea gratuită la adresa noatră, a celor din Ungaria, că am fi duşmanii literaturilor străine şi că, îndeosebi, literatura franceză ar fi foarte departe de orientările noastre. Constatăm însă faţă de acuzaţia asta, luată din vânt, că, din potrivă literaturile străine fie cele clasice, fie din perioada modernă, ne-au fost totdeauna simpatice şi nu le-am combătut nici influenţa lor, decât doar în caşuri concrete, când ne puteau aduce prejudiţii şi falsificări spiritului românesc în dezvoltarea culturei noastre. Şi în special reprezentanţii de frunte, ai oricărei literaturi străine, ne-au fost totdeauna o lectură căutată. Că există această legendă în cercurile confraţilor bucureştenii, nu ne putemmira şi socotim, că n’au să strice de loc câteva explicări,pe cari trebue să le dăm. Legenda se înţelege din faptul, ca, într’adevăr la noi se vorbesc foarte puţine limbi străine. Dar vina nu este a noastră, ci esclusiv a statului maghiar care singur îşi reglementează, în favorul limbei maghiare, învăţarea limbilor străine. Cetăţenii de altă rasă decât cea suverană nu mai pot să-şi ia diplome în străinătate, decât numai sub auspicile regimului maghiarizator de la Cluj şi Budapesta. Vremile cele bune, când iluştrii noştri fruntaşi se întorceau din Italia, Franţa, Belgia şi din ţările germane au trecut, în faţa sistemelor de educaţie patriotică de astăzi. Mulţii noştri advocaţi şi feluriţii noştri doctori cari alcătuise clasa noastră mijlocie şi iau locuri însemnate în viaţa noastră ■socială, vin de obicei cu o mentalitate ungurească cu o topică hunovoltaică, cu o pronunţare românească aspră şi barbară. Iar noi, cei de la gazete şi reviste, cari mai cultivăm limba noastră pe acest pământ, încercăm greutăţile multe şi reuşim cu anevoie a curaţi toate defectele astea din atmosfera ce ne încunjură. Ne-ar rămânea, în consecinţa, să ne îndeletnicim numai cu literatura maghiară. Dar, din norocire s'a ivit un litera to-fag sgomotos, care ne-a sperat is de literatura asta — ameninţândpe toţi aceia cari ar mai ceti, sau traduce în româneşte pe Petőfi şu pe Madách cu „Baxistus’-ul unguresc — cu epitete de „trădători” ai neamului românesc. trii teorii de acestea inaugurate de şeful intelectualilor noştri de acasă de d. A. C. Popovieci, ne vine şi nonă foarte neplăcut, să mai cetim „Befordultan a konyhára, rágyújtottam a pipára” a bietului Petőfi. Un singur noroc ni se pare că ne-a mai rămas, pentru salvarea cunoştinţelor de literatură universală. In loc de a avea un simţ pronunţat pentru limba franceză, care ni se cere de dragul stilului mai rafinat, împrejurările ne-au înzestrat celpuţin cu o temeinică înţelegere a limbei germane, care ne stă în ajutor la multe. Suntem, din mila lui Dumnezeu, în stare să traducem, să scriem şi să vorbim în limba asta bogată, care ne dechide frumoase perspective asupra culturei universale. Şi ne ştim folosi de faptul, că Germanii au avantajul de a fi stăpâni pe monopolul celor mai bune traduceri din literaturile străine, despe cele cinci continente. Pe cât de superficial traduc francezii, în felul lor pripit, pe atât de obiectivi au rămas acritorii germani, încă de pe vremea lui Schiller, care a fost întâiul traducător al lui Shakespeare în Germania- Tot așa n’au fost popularizatori mai mari ai literaturilor străine ca literaţii germani. Operele lui Ibsen, de pildă, s’au răspândit prin Panl Schlenther din Viena, fără a fi fost cetite mult în limba lor originală. Ilar literatura slava cea bogată desigur tot prin ■Germanii a trecut în Europa cum s’a întâmplat de curând cu o splendidă traducere a operelor lui Dostoievski. Prin mijlocirea asta firească a limbei nemţeşti am putut să aflăm de popularul filosof Emerson. Şi am reuşit să avem distracţiuni frumoase chiar cu artele bizare ale taiponezilor culţi de astăzi. Din revistele şi traducerile lor, am aflat de pildă, despre regretatul scriitor Lafcadio Hearn, apuseanul ‘buciumat care s’a stabilit în Kyoto, în Japonia, şi luându-şi numele de Koyzumi Yakimo, s’a cununat cu o japoneză lăsând în urma sa acele, descrieri celebre de moravuri originale şi buidhiste şi tot felul de scumpeturi artistice japoneze dinfermecata ţară a Orientului îndepărtat, care ne-a oferit acum câţiva ani, specacolil eroic de la Porth-Artur.1). ;) Cine voieşte să cunoască pe Lafcadio-Hearn, în traducere germană, să-şiprocure operele lui populare din Frankfurt a. M. și biografia estrem de interesantă din „Zukunft.”