Tribuna, iulie-decembrie 1971 (Anul 15, nr. 26-52)
1971-11-25 / nr. 47
recenzii Adrian Fochi și Coșbuc creația literară Lucrările închinate vieții și operei lui G. Coșbuc se înmulțesc de la un an la altul, suminînd anume aspecte ale complexei personalități a poetului ardelean. Recenta carte a lui Adrian Fochi se înscrie ca o asemenea contribuție, tratînd problema influenței monografic folclorului asupra operei lui Coșbuc. Apărută anul acesta în seria „Universitas“ a editurii Minerva lucrarea impune, ca și alte cărți ale lui Fochi, prin bogăția informației și prin abordarea metodică a temei, tinzînd către epuizarea ei. Intr-o formă mai amplă, ea a servit autorului ei ca teză de doctorat. Cartea cuprinde cinci capitole neegale ca întindere, dintre care ultimul, închinare, tradus și în franceză, rezumă în cîteva pagini rezultatele investigației. In primul capitol autorul se oprește la unele date biografice, care ar putea explica relațiile de ordin științific sau poetic cu universul spiritului țărănesc, luînd în discuție fiecare perioadă mai importantă din viața poetului și marcîndu- aportul la formarea și desăvîrșirea concepției sale literare. Se desprind, în analiză, cîteva „constante“ ale activității lui Coșbuc. Este vorba, înainte de toate, de interesul mereu aprins pentru țăran și de dorința de a cunoaște și înțelege creația spirituală a acestuia, pe care Coșbuc o așeza la temelia literaturii naționale. Ideea nu este desigur originală, dar în sufletul liceanului năsăudean trebuie să fi găsit o neobișnuită rezonanță, de vreme ce a rămas ca o trăsătură definitorie în gîndirea activitatea lui Coșbuc. In funciie de această latură a crezului său literar s-au fixat și ideile lui privitoare la misiunea poetului și rostul artei în societate. Aderarea la mentalitatea folclorică din care s-a inspirat, și pe care a abordat-o ca un adevărat om de știință, a fost determinată de mediul în care s-a format, de contactul prelungit peste ani, in ciuda așezării sale la Sibiu sau București, cu lumea satului ardelean. Orizontul spiritual al poetului s-a lărgit mereu, dar cel ce se socotea pe sine drept „parte neruptă“ din sufletul neamului nu s-a depărtat de izvoarele folclorice și a ajuns la o înțelegere superioară a gîndirii arhaice și a literaturii populare. Ocupîndu-se, în al doilea capitol, de contribuția științifică a poetului, Fochi arată că se poate vorbi de o concepție unitară, valorificabilă. După cum au dovedit cercetările anterioare (D. Caracostea, Gh. Vrabie, D. Pop, Viorica Nișcov) poetul, fără a fi fost un culegător de folclor, s-a preocupat statornic de unele aspecte ale creației populare. Cunoscînd folclorul dintr-un unghi intern, dintr-o perpectivă favorabilă, Coșbuc a fost ferit de excese mitologizante și a făcut observații de o surprinzătoare acuitate și finețe, privind geneza și formele de manifestare ale unor producții populare. Lărgind baza documentară și analizînd opiniile exprimate anterior, Adrian Fochi trage concluziile necesare intru lămurirea chestiunii. El consideră că poetul nu poate fi socotit un „savant diletant“, ci un bun cunoscător al folclorului românesc și al teoriilor științifice din vremea aceea. Coșbuc este primul om de cultură ce a arătat interes structurii artistice a unor genuri și specii. In articolele lui Coșbuc dedicate combaterii credințelor deșarte autorul vede, ca și D. Pop, un ecou iluminist. In cel de-al treilea capitol, mai întins și mai substanțial, Fochi inventariază subiectele de origine folclorică din opera poetului, analizîndu-le atent, pune în lumină modul în care ele sînt tratate. Citind acest capitol își dă oricine seama cît sînt de necesare istoriei literare astfel de analize făcute de folcloriști. In starea de azi a documentării, în lipsa unor lucrări de bază (cataloage tipologice, un „Corpus" al folclorului, o completă) numai un bibliografic folclorist poate lămuri probleme de acest fel. Minuțioasele analize ale autorului pun in evidență ,"procesul complex de integrare a folclorului și modalităților sale artistice" în poezia lui Coșbuc, de la simplismul basmelor versificate din prima perioadă de creație la capodoperele sale, în care elementele folcloricei sunt superior asimilate (v. cap. IV). Acestei evoluții firești în privința conținutului îi corespunde o continuă șlefuire la nivelul prozodiei și a expresiei. •La cele arătate pînă aici trebuie să adăugăm că lucrarea beneficiază de un aparat critic riguros, materialul este judicios structurat iar demonstrațiile se urmăresc cu plăcere. Problema influenței creației populare asupra literaturii române, una din cele mai complexe și mai greu soluționabile probleme ale istoriei noastre literare, reclamă cît mai numeroase lucrări de felul și de valoarea celei prezentate aici. Asemenea exegetze sînt mai mult decit necesare; ele introduc pe cercetătorul operei literare în universul de gîndire al creatorului, sporindu-i posibilitățile de înțelegere și explicare a operei. ION CUCEU In absența unei viziuni personale, singura ce conferă poemului adîncime și durată, poetul nu are altă cale de salvare decât de a-și demonstra sieși că există. Cum anume însă ? Printr-un soi de ceremonial, mai mult sau mai puțin complicat, și o mimare a verbului poetic autentic. „Armonioasele întoarceri“ de care vorbea un poet englez, perseverarea exclusivă pentru a rotunji discursul poetic, a-l face cantabil, sugestiv echilibrat etc. alternează cu incifrarea fortuită a discursului poetic. Lucru oarecum de așteptat, rezultatul nu este nici detestabil nici memorabil. Avem, citind asemenea notabile dar artificioase încercări, sentimentul literaturii, nu al poeziei, al meșteșugului practicat cu o oarecare dezinvoltură (și chiar înzestrare și pasiune — nu poți imita ceva dacă nu te identifici cu acel ceva, nu-l iubești). Este, însă, limpede că asistăm la discursul poetului, nu al poeziei. Cîteva volume de versuri, aparținînd unor debutanți, vin să întărească afirmațiile de mai sus. Ion Alexandru Angheluș, de pildă, autorul volumulu Nunțile focului, recent apărut la Editura Litera, excelează în compuneri ușor sentimentale, de aboroasă evocare, fără a reuși să impună însă un timbru poetic unic. Poezia sa există numai in măsura în care suntem dispuși să investim noi sentimente, să-i găsim o motivare superoară, alfel rămîne, într-o fază de „cenaclu“ aș zice, o reușită, dar nu o revelație. Un procedeu bine pus la punct încetinește gesturile și învăluie emoțiile într-un halou de umbră și nostalgie, ca în Se tulbură pădurea, citabilă în întregime: „Frumoasa mea, se tulbură pădurea / Și vînătoarea noastră se sfîrșește, / Aleargă vulpi pe urma sfintei toamne / Și luna șade-ntr-un gherghin culcată; / Sînt sfîșiați ciulinii la fîntînă / Și treieră pe zare vînturi sure, / Dansează cerbii lingă ochi de ape / Și mere putrede se scurg din ramuri; / Ne ajung din urmă umbrele prelinse / Și păsările bat din aripi arse... / Frumoasa mea, se tulbură pădurea / Și vînătoarea noastră se sfîrșește". La același nivel valoric poeziile Te mai aștept, Rondelul banchizelor, în manieră barbiană, Rondel patafizic, Din crinii negri. Ion Alexandru Angheluș este atras de modalități diverse, chiar opuse, de la elegie și „creion“ la pastel și baladă (ironică), fără a se decide definitiv într-o expresie lirică anume. Dr, a cultiva, de la început, moduri poetice atît de deosebite, mi se pare a fi cel puțin riscant. Peste poemele sale plutesc miresme din poezia lui Fundoianu, pe care îl și evocă într-un Strigăt: Fundoianu trece cîntul lui / Pedepsirii ființei mele mute; / Latră cîinii-n domul Ion Alexandru Angheluș Nunțile focului cronica literara In seria reală a cercetărilor, justificate și situate într-o istorie științifică a literaturii, exegezele eminesciene alcătuiesc o veritabilă axiologie, mai convingătoare și mai elocventă decît oricare alta, aprecierea riguroasă și nuanțată totodată a operei lui Eminescu certifică un postulat al teoriei literare și, implicit, al restituirilor prezidate de spiritul istoriei: nemărginita deschidere a creației poetului. Inepuizabilă e opera lui Eminescu și posibilitatea unei lecturi noi, susținută de cele anterioare, argumentează pentru orizonturile necunoscute sau parțial explorate ale poeziei. Prin Perpessicius și, mai apoi, prin G. Călinescu, opera lui Eminescu a fost răscolită și reexaminată, sporindu-și suprafețele, nu doar în sensul proporțiilor adjudecate de critică, precum și straturile interioare. Universul creat de Mihai Eminescu, un cosmos guvernat de legi imanente, dar nu fără corespondențe multiple în ordine estetică, istorică, ideologică și spirituală, devine pentru G. Călinescu obiectul unei investigații ample, iar opera lui Mihai Eminescu (reeditată în anii 1969—1970) constituie una dintre cele mai durabile construcții sub specia sintezelor a interpretării. Nu e pare semnifificativă explicația formulată în „Prefață“ (Descrierea operei), avertizînd asupra sensului ordo nomentarii de poetică eminesciană (EDGAR PAPU, Poezia lui Eminescu) autor al operei: „schema organică a operei lui Eminescu“? Ideea unei organizări interioare, controlate și stăpînite printr-o dispunere dialectică a ideilor, motivelor și structurilor poetice funcționale, nu putea lipsi la un creator de talia lui Eminescu și afirmația lui G. Călinescu potrivit căreia poetul „tindea să creeze un univers în semicerc“ (un cosmos dominat de motivele fundamentale ale vieții și morții, circumscrise și unite prin orizonturile istoriei lumii) e extrem de prețioasă. Un sens unificator și ordonator, o mișcare dinamizatoare și în măsură să dea propensiunea necesară ideilor este o condiție a marii poezii. Sesizarea și examinarea acestui sens, elementul de congruență și de coeziune a cosmosului poetic, implică într-un mod decisiv cercetarea. Pentru I. Negoițescu postumele reprezintă zona unde se pot descoperi aspectele ascunse, necercetate și încă neangajate în seriile multiple ale „lumilor“ lui Eminescu. Căci a descoperi un atare teritoriu, statuînd, în termenii cercetătorului, o „geologie estetică“, recomandarea unei investigații în profunzime („Valoarea de adîncime a lirismului“), înseamnă a reconfirma ideea deschiderii spre nenumărate cercetări. Poezia lui Eminescu (1968) consacră, în consecință, ideea unei restituiri animate de același patos al descoperirilor esențiale. Teritoriul investigat e acum opera postumă a lui Eminescu, reevaluată în spiritul unei istorii literare active; pentru aceasta, postumele realizează dimensiunea lăuntrică unde sensurile interioare se desfac înțelegerii și corespondențelor revelatoare (zona „platonică" a poeziei). Să mai precizăm că studiile lui Vladimir Streinu (Studii eminesciene, 1965), Matei Călinescu (Titanul și geniul în poezia lui Eminescu, 1964), iar înainte de toate acestea cercetarea universitară a lui D. Popovici (1947—1948) înregistrează același impuls necesar pentru depășirea aspectelor și secțiunilor străbătute în istoria literară românească. Studiul lui Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, apărut în noua serie „Confluențe“ a Editurii „Minerva“ (1971), completează programul exegezelor interesate tot mai insistent și profund de laturile încă abia enunțate sau neobservate. Iată de ce ideea unei interpretări călăuzite de structurile dominante ale creației (Edgar Papu propune un număr de „elemente structurale“ chiar în subtitlul eseului său) stîrnește cel mai larg cîmp de preocupări. E de remarcat faptul că ne aflăm în fața unei interpretări originale, confirmînd (încă odată) valoarea unei analize structurale echilibrate și permanent controlate de condițiile unei perspective istorice proprii istoriei noastre literare, în corpul eseului coordonatele reale ale informației științifice (istorie, teorie și critică literară) sunt urmate; absorbirea unor criterii ca cele aplicate în lucrare ratifică disponibilitățile științei literare marxiste în permanentă confruntare cu diversele orientări contemporane. Studiul este, în fond, expresia cea mai concludentă a unei interpretări bazate pe alegerea unor dominante (idei fundamentale ale exegezei, în acord cu dominantele cosmosului eminescian). Selecția și opțiunea se conformează, cum se vede, patosului cercetărilor științifice, convergente prin natura și diversitatea soluțiilor, prin plurivalența obiectului supus analizei. In consecință, pluralitatea soluțiilor, în ordine metodologică, „care să însumeze diferitele modalități de cunoaștere literară“ („Scurt prolog“), se află în deplină concordanță cu obiectul cercetării și cu spațiile sale ample. Ca să numim, utilizînd formula autorului, substanța acestor interpretări, vom sublinia că Edgar Papu e interesat de „dimensiunile perspectivice ale artei eminesciene“ și (de precizat) de „relațiile dintre aceste dimensiuni“. Astfel programată, analiza devine un studiu exact elaborat, construit fără ezitări, producînd — în conformitate cu datele preceptelor metodologice — o reprezentare nouă sau, cel puțin, îmbogățită a operei lui Mihai Eminescu. O originală tipologie a imaginilor se constituie potrivit cu relațiile interne ale operei și cu mișcarea interioară a ideilor. Structurile poetice sunt, prin urmare, examinate în legăturile lor interne, în asociațiile și corespondențele de motive, aspecte, valori poetice și de armonii proprii vocabularului poetic eminescian. Opera lui Eminescu este privită în cîteva direcții nu fără legături între ele, aparținînd, de fapt, unui univers coerent; există astfel o unitate a diverselor planuri ale poeziei și se surprinde ideea ordonatoare care acționează în seria dominantelor operei. Categoriile analizate: „departele“, „apropierea“, elementele concentrării intensive și ale concentrării extensive, echivalență și întregire, motivul organic și grotescul etc. impun o meditație temeinică. Dacă e să regretăm ceva în acest studiu de reală profunzime este hipertrofierea unor termeni și a unor comentarii, dincolo de necesitățile unei demonstrații științifice. Lămuritoare nu pot fi neapărat afirmațiile încărcate excesiv (chiar și terminologic), în timp ce vocabularul critic ni se pare uneori din calea afară de forțat (invenții de categorii morfologice prin sufixe în special), de prisos într-un studiu cu o evidentă organizare științifică (vezi, p. 15, cuprinzînd elemente care supralicitează o aserțiune firească, sau în ce privește vocabularul, p. 33, 36, 6«, 88, 94, cu forme oricînd echivalabile în expresii normale; astfel, „rarisime ori“ sau „ordine sapiențială“ etc. pot fi ușor substituite). Revenind însă la soluțiile adoptate de Edgar Papu, ne aflăm în fața unui studiu de o mare încărcătură de idei. Concepte precum „departele“, element esențial, demonstrează autorul, pentru înțelegerea viziunii poetului, e în măsură să lumineze un univers fundamental și să proiecteze o altă înfățișare a unei creații departe încă de o integrală acoperire critică și teoretică. Cei doi poli, depărtarea și apropierea, nu sunt în fond termeni corelativi pentru raporturi structurale ale operei. Ei reprezintă concepte esențiale și active, componente ale viziunii lui Eminescu asupra spațiului și duratei. E vorba de relații interne, consubstanțiale, integrate într-o structură unică. Dimensiunile și perspectivele, spațiile și timpul, orizonturile lumilor și adîncimea lor se reunesc într-un cosmos și reprezintă, în ultimă analiză, componentele acestui cosmos. Sau cum afirmă Edgar Papu: „Asocierea depărtării cu apropierea, a planului mare cu cel mic, atinge în poezia sa unitatea cea mai complexă și cea mai adînc organică a unei structuri“. Studiul este edificat în mod remarcabil în continuarea și completarea acestor constituenți structurali ai operei eminesciene, în virtutea valorii și funcției implicate în aceste concepte, se parcurg alte secțiuni (motive, termeni corelativi, factori subordonați categoriilor de bază semnificative pentru reconstituirea aceluiași univers: poezia interioarelor, anotimpurile, fereastra, focul, luminarea etc. Cu alte consecințe și, evident, cu alte deschideri spre sensurile interioare ale poeziei lui Eminescu sunt termenii unei ecuații poetice revelatoare pentru a înțelege conținuturi decisive, echivalență și întregire. E vorba de elemente menite să propulseze, să reconstruiască și să dea o altă adîncime factorilor integrați în viziunea generală a poetului. Nu mai puțin interesante sunt interpretările, originale și exact justificate prin referințe elocvente, despre funcția și locul motivului animal; organicul fixează, remar ÎKH'.ZÎ.l Liji t.iMÎNJ SCU ' I