Tribuna, 1978 (Anul 22, nr. 1-52)

1978-06-08 / nr. 23

TRIBUNA 6 AHUL BĂLCESCU Fiecare primăvară, aici, este primăvara Bălcescu, fiecare an în România, este primăvara Bălcescu. Dar cu ce ochi a privit el lumea, ce ochi scrutători, vultu­rești, avea el că a putut să vadă în ea schimbarea, mai bi­nele poporul­ui care-l dăduse lumii? A apărut la începutul anului 1978, dar purtînd pe foaia de titlu numele anului 1977, sau numai mi se pare mie că a apărut anul acesta, nu contează, o nouă ediție din cartea lui Nicolae Bălcescu despre Mihai Viteazul. O carte frumoasă pe dinafară încercînd, frumusețea ei exterioară și asemăna­rea cu un volum de Mihai Eminescu, apărut mai de mult, încercînd spun să echivaleze ceva din frumusețile de spirit și de simțire­­ românească pe care le cuprinde interiorul. Nu am crezut niciodată că a fost întimplătoare opțiunea acestui om, istoric-poet și luptător-poet, Nicolae Bălcescu, vizionar al revoluției, al schimbării, pentru voievodul aureolat de tragică glorie, Mihai Viteazul, luptător și el, poet și el, vizionar și el, privind cu acei ochi, trecuți peste veacuri lui Nicolae Bălces­cu, patria lui și văzînd felul în care ea se poate schimba, prin unire­a părților ei atunci risipite, astfel încît să se po­trivească visului visat in interiorul cel mai profund de fiii ei de-atunci și de totdeauna. Tot astfel cum mă întrebam despre Nicolae Bălcescu și primăvara, m-am întrebat uneori despre ochii cu care voie­vodul Mihai a privit primăvara, dat fiind că și ea, primăvara, ca și visul lui, crezul lui, constituie schimbarea, unirea în via­ță a arborilor și livezilor și pădurilor, unirea lor în frunză, floare și fruct Este greu să trăiești în prezența unor ape și dealuri și munți și păduri pe care el, Nicolae Bălcescu, le-a văzut și tot astfel te simți împovărat de o responsabilă povară trăind în același văzduh care a cuprins cîndva trupul Viteazului. Prima imagine a lui Bălcescu este, cred, în viața fiecăruia, aceea a școlarului firav care-și adună filele risipite de un găligan pe jos, file unde scria „din Constantin Căpitanul . . și așa mai departe, o seamă de cuvinte despre istoria nea­mului, imagine redată de Ion Ghica, mult mai târziu, mi se pare. De aici poate unii îl compun mai departe in filmul minții lor pe Bălcescu asemenea unui „palid visător", cum ar spune despre altceva Bacovia, așa cum el nu a fost. Pe a­­tunci, în vremea vieții lui, viața și istoria erau atît de puțin diferite incît omul care scria istoria lui Mihai Viteazul cu creierul lui de vizionar cuprinzînd năzuința acestuia, o și în­­făptuia, pe acea năzuință, sau se străduia să o înfăptuiască, luptînd, optînd și agitîndu-se, călătorind în țările române și în Europa, încercînd să realizeze ceea ce, în cele din urmă și din motive tot istorice, a mai fost amînat cu un deceniu și ceva și chiar cu mult mai mult dacă ne gîndim la obiectivele ample urmărite de Nicolae Bălcescu în 1848. O, dacă el ar mai fi avut răbdare să trăiască douăzeci, cincizeci, o sută de ani! Am pus alături de ediția mai veche din poeziile lui Mihai Eminescu această nouă și frumoasă ediție din Istoria români­lor supt Mihai Vodă Viteazul și în acel moment al alăturării cărților celor două, dar nu numai atunci, i-am văzut alături pe cei doi mari ai românilor, Nicolae Bălcescu și Mihai Emi­nescu, și din chipurile amîndurora s-a adunat în mine, cum poate în toți românii de ieri și de azi și de mîine, unul sin­gur, acela al geniului poporului nostru. Mihai Eminescu nu era decît un copil care abia spunea primele vorbe ale limbii române atunci cînd, la Palermo, îna­intașul său Bălcescu se stingea. Așadar întâlnirea dintre ei s-a petrecut și se petrece mereu in sufletul și spiritualitatea curată ca un văzduh de primăvară a poporului român. N. PRELIPCEANU Nicolae Bibcescu și revoluția de la 1848 Nicolae Bălcescu a fost un democrat-revoluționar gîndire și în întreaga lui activitate practică. Aceasta a însemnat că el s-a situat ferm în rîndul acelora care au activat de pe pozițiile maselor largi populare, că de­mocratismul consecvent i-a fost trăsătură a activității, că a luat poziție critică față de instituțiile și ideologia feudală, în primul rînd, dar și burgheză, că și-a asimilat unele elemente importante de dialectică „și, uneori, con­știința contradicțiilor și opozițiilor ireductibile ale so­cietății capitaliste“ (Filosofie, Editura didactică și peda­gogică, București, 1975, p. 22). Masele populare au fost pentru Nicolae Bălcescu, în primul rînd și în principal, masele populare țărănești, le­gate de mica proprietate sau care au sperat să aibă o a­­tare proprietate, și de aici firesc o serie de limite ale gân­dirii și activității lui. De aceea a fost normal ca miezul gîndirii sale economice (V. Ionescu) să-l fi constituit problema agrară, și Nicolae Băl­­cescu a analizat această problemă atît la timpul trecut — pentru a sublinia jefuirea, asuprirea țăranului român, și cum subliniază G. Zane, în lucrarea sa N. Bălcescu: Opera. Omul. Epoca (Editura Eminescu, București, 1975): „în aplicația lui Bălcescu, scopul ex­ploatării a fost acapararea proprietății mici și aservirea locuitorilor liberi“ (p. 77), de pe această bază explicînd, apoi, Bălcescu scindarea societății în clase și că adîn­­cirea deosebirilor dintre clase s-a agravat cu timpul prin intensificarea exploatării. Problema agrară din țările române a fost discutată de marele democrat-revoluționar și la timpul prezent, încă din 1846, în studiul său Despre starea socială a muncito­rilor plugari în Principatele Române în d­ebite timpuri, Bălcescu a demonstrat necesitatea națională a emanci­pării și împroprietăririi țăranilor (Istoria României în date), iar formula de mai tîrziu: „Revoluția din 1848 se cuprinde pe de-a-ntregul în acest articol al 13-lea“, este vorba de articolul 13 al Proclamației de la Islaz în care, după cum se știe, s-a prevăzut „emanciparea clăcașilor ce se fac proprietari, prin despăgubire“, este foarte eloc­ventă. Este bine să resubliniem, de acum, că superioritatea concepției lui Nicolae Bălcescu rezidă și în înțelegerea necesității rezolvării interdependente a problemelor so­­­cial-economice cu cele politice. Ce urma a fi esența noii orînduiri în concepția lui Nicolae Bălcescu?: „înălțarea plebeianismului la putere, sau după cum o formulăm noi: întregirea Românului, vecinul, șerbul veacului de mijloc, în drepturile sale de om, de cetățean și de nație“. Era deci: „[...] neapărat necesar a proclama­ democratizarea statului prin egali­tatea drepturilor, a pământului, prin împroprietărirea ță­ranilor ...“; întrebîndu-se în legătură cu programul revoluției de la 1848 din țara noastră, el răspundea categoric că re­voluția trebuia să fie „o revoluție democratică și so­cială“. Se știe că democrații-revoluționari și-au asimilat și elemente importante ale dialecticii. Fără a intra în detalii, în cazul lui Nicolae Bălcescu să cităm, spre exemplificare, următoarele: „Omenirea nu e staționară. Ea înaintează neîncetat, străbătând orice împiedicare [. .] Dezvoltarea ei se urmează regulat după legile fizice ale progresului. Cei ce mai tăgăduiesc azi mișcarea sînt puțini­. Dacă mai sînt, vază trecutul: cîte schimbări, cîte prefaceri, atît în lumea morală cît și în cea materială“. Și este de reținut că, concepînd „mișcarea neîntrerup­tă a omenirii [...] ca desfășurîndu-se după „legile fixe“ ale progresului, dar, totodată, ca avînd și un anumit scop“ (R. Pantazi). Nicolae Bălcescu a aplicat această concepție în cercetarea istoriei. „Să deschidem Istoria, cartea de mărturie a veacurilor, și luminați de filozofia ei, vom vedea că de optsprezece veacuri nația română n-a vegetat, n-a stat pe loc, ci a mers înainte, transfor­­mîndu-se [...]“, scria marele democrat-revoluționar în ■lucrarea sa Mersul revoluției în istoria românilor. Mai mult, Nicolae Bălcescu a considerat dezvoltarea istorică a poporului român ca o succesiune de la inferior la su­perior (C. I. Gulian) și, referindu-se la evoluția statului român, el scria, între altele: „[...] în această ochire is­torică văzurăm că statul din domnesc sau absolut s-a făcut boieresc sau aristocratic, apoi fanariot sau orășe­nesc (burger), apoi ciocotesc sau birocrat și acum este pe cale a se face românesc sau democratic [...]. Și fie­care din aceste transformațiuni succesive a fost un pro­gres pe lîngă starea de mai înainte și a născut un pro­gres“. Pentru că am amintit aici de preocupările istorice ale lui Nicolae Bălcescu, să resubliniem faptul că, deși a avut preocupări cu serioase rezultate în domeniile eco­nomiei, politicii, literaturii și chiar și ale dreptului, „di­recția dominantă, cea care constituie principalul cadru de manifestare a personalității, rămîne totuși istorio­grafia“ (Paul Cornea). „Istoria este cea dintîi carte a unei nații, într-însa ea însăși își vede trecutul, prezentul și viitorul“, și re­­ferindu-se la sarcina istoriei ca știință, în lucrarea sa Is­toria Românilor supt Mihai-Vodă Viteazul, subliniind că istoricii n-au văzut în luptele și „revoluțiile“ din lăun­­tru, „care au umplut secolul al XV-lea și XVI-lea“ de­cît niște „lupte de pretendenți la tron și n-au pătruns principiul și interesele ce fiecare pretendent reprezenta“. Nicolae Bălcescu fixa astfel această sarcină la: „a ne arăta, a ne demonstra această transformație continuă, mișcarea progresivă a omenirii, această dezvoltare a ses­­țimentului și a minții omenești, supt toate formele din lăuntru și din afară, în timp și în spațiu“. Și cred că nu poate fi trecut cu vederea următorul fapt foarte important: marele democrat-revoluționar ro­mân a folosit cercetarea istoriei, datele obținute și tezele formulate pentru a justifica revoluția românilor, nece­sitatea ei, pentru dezvoltarea poporului nostru pe calea progresului și civilizației. Și în finalul acestui articol, cu reamintirea mențiunii de la începutul lui, că nu ne-am propus și nici nu pu­team realiza în cadrul unui atare articol o analiză deta­liată, trebuie să reamintim cîteva din ideile politico­­juridice ale lui Nicolae Bălcescu, tocmai pentru a resu­­blinia democratismul consecvent al concepției lui, po­ziția cea mai înaintată pe care s-a situat el. Amintim, în primul rînd, că Nicolae Bălcescu a fost un republican convins, că a militat și a luptat pentru republică, dar nu pentru orice fel de republică, ci nu­mai pentru republică democratică în care „oamenii adu­nați îngrijesc singuri de soarta lor“ și în care „poporul nu ascultă decît de slujbașii aleși de dînsul chiar cu treabă hotărîtă și pe vreme hotărîtă“. In republica de­mocratică „puterea statului și drepturile lui trebuie să fie în mîna poporului întreg“. In al doilea rînd, reamintim că atunci cînd s-a ocupat de problemele drepturilor și libertăților cetățenești (vezi, în principal, lucrarea lui, intitulată Manualul bunului român), Nicolae Bălcescu a înțeles „drepturile firești“ ca puteri pe care oamenii și le-au păstrat după ce au hotărît să renunțe la starea de sălbăticie și au încheiat acel „contract social“, unindu-se „[...] spre a se ajuta, a se apăra unii pe alții și a-și hrăni familia cu roadele muncii lor“. Și este de reținut că, atunci cînd Bălcescu se referă la drepturile naturale, în vederea recîștigării lor în întregime de către națiunea română, el afirmă că revoluția (se referea la revoluția din 1848) trebuia să fie urmată de alte revoluții — pentru unitate, libertate și independență națională — ca prin ele națiunea română să poată reintra „în plenitudinea drepturilor sale natu­rale“. „Revoluția viitoare — scria marele democrat-re­voluționar român — nu se mai poate mărgini a voi ca românii să fie liberi și egali [...]. Ea nu se va mărgini a cere libertatea din afară, libertatea de sub dominare străină, ci va cere unitatea și libertatea națională“. Și pentru că am amintit mai sus de libertate — condi­ție sine qua non a emancipării națiunii române —, să subliniem faptul că Nicolae Bălcescu are un mare merit, ca de altfel și mulți alți revoluționari români de la 1848, și anume acela de a fi înțeles, datorită condițiilor în care se găsea națiunea română în acele vremuri, in­terdependența dintre lupta pentru libertatea individului cu lupta pentru libertatea colectivității (a națiunii în întregul ei), dintre libertatea internă și cea externă. DUMITRU V. FIROIU Simion Bărnuțiu S-a stabilit de mult, chiar dacă nu în afara unor eluci­dări succesive, că Simion Bărnuțiu este doctrinarul cel mai autorizat al revoluției de la 1848 din Transilvania. In accepția contemporanilor și a multor comentatori de mai tîrziu, el înseamnă, înainte de orice, chintesența cugetătoare a generației revoluționarilor transilvăneni, gînditorul inspirat și neabătut de la chemarea istorică a poporului său și profetul care, în planul demersuri­lor teoretice, îi proclamase libertatea și independența. Astfel, Bărnuțiu ava să intre în legendă ca un erou și martir al ideologiei naționale, democratice și umani­tare. Imaginea supremei singularizări își găsea punctele de referință în Discursul rostit în urmă cu 130 de ani în catedrala Blajului, discurs ce continuă să-și păstreze validitatea și azi. Autorul se adresa atunci națiunii ro­mâne, într-un discurs care întrunea calitățile unei opere doctrinare, prin discernerea profundă și circumscrierea ideologiei momentului cît și prin formularea crezului luminat al doctrinarului însuși. De asemenea, trebuie spus răspicat că ne aflăm, totodată, în fața unei opere retorice și literare, căci discursul său beneficiază de con­tribuțiile elocinței și textului scris, de „bene­dicendi“ și „bene scribendi“. Doctrinarul, oratorul și scriitorul apar indisolubil angajați în aceeași structură demonstrativă. Analitic vorbind, arta elocinței și cea a cuvântului scris aveau rostul de a conferi plasticitate și stil cugetării. Așa credea Bărnuțiu, care predase școlarilor săi din Blaj lec­ții de estetică și avusese ocazia să spună că oratoria este o artă nu atît de sine stătătoare, cît „înfrumuseță­­torie“, deoarece „arta cuvîntătoare se naște cînd cuvîn­­tul ca mijloc de a exprima cugetele se modifică prin artă așa cît reprezentațiunea cugetului prin vorbe să placă estetic. Această artă este încă numai înfrumusețătorie și simplă fiindcă ea execută scopul cuvântului sau con­vinge pe alții despre aceea ce cugetă, așa încît poate delecta și inima“. Spre a fi și mai explicit, constatase că „oratorul cînd iese înaintea adunării ca să țină un cu­­vînt solemn, atunci el trebuie să-și explice toată arta spre a persuada pe adunare sau spre a o pleca în par­tea sa și pentru scopul său“ (Simion Bărnuțiu, Estetica, Text stabilit, îngrijit și prefațat de Ion Iliescu, Ed. Ști­ințifică, București, 1972 p. 118, 119). Cu alte cuvinte, autorul se punea în acord cu o teorie estetică. Ceea ce însă vom observa la gînditorul Bărnuțiu este capacitatea de a adapta și transpune anumite idei și concepte împrumutate în planul unei finalizări istorice, de a le face să coincidă cu năzuințele spre un destin so­cial, național și umanitar. Vorbim de un comportament caracteristic și generic ce tinde să determine „categoria“ intelectualilor și cărturarilor transilvăneni. Operele lui Bărnuțiu, ca și acele ale multora din înaintașii și urma­șii săi, răspund și corespund (în proporții și accente di­ferite) nevoilor unei culturi care, așa cum era cultura românească din provincia transcarpatină, trebuia să fie enciclopedică și în același timp orientată spre propă­șirea vieții spirituale naționale — o cultură militantă, luptătoare, dar impregnată de înalte valori umaniste. Cei ce s-au ocupat cu mai multă migală de scrierile băi­ (Continuare în pag. 8) DOMIȚIAN CELEREANU

Next