Tribuna, 1979 (Anul 23, nr. 1-52)

1979-11-01 / nr. 44

TRIBUNA 7 MEMORIA UNIVERSITĂȚII CLUJENE Joachim Crăciun — precursor al bibliologiei românești La 12 noiembrie 1932, în cadrul Facul­tății de litere și filosofie a Universității din Cluj, s-a desfășurat întîia secție a „Conferinței de bibliografie generală“, ini­țiativă fără precedent prin conținut și proporții în istoria învățămîntului nostru universitar. Cel căruia, conducerea Universității clu­jene, în frunte cu rectorul ei, savantul Sextil Pușcariu, îi încredințase acest curs dificil prin noutate și importanță, era tî­­nărul conferențiar loachim Crăciun. Fă­­cînd parte din întîia generație de după 1918, de studenți transilvăneni care au stu­diat la București cu profesori ca Nicolae Iorga, Vasile Pârvan și Dimitrie Onciul, lucrînd o vreme la Biblioteca Academiei sub îndrumarea lui Ioan Bianu, speciali­­zîndu-se la Paris în istorie medievală și istoriografie la Sorbona, în domeniul ști­ințelor auxiliare ale istoriei și al biblio­grafiei, la Ecole de Chartes (1926—1927), avînd prilejul să se familiarizeze cu spe­cificul muncii secției bibliografice a Insti­tutului de cooperație intelectuală din Paris, cercetînd metodele specifice ale Institu­tului internațional de bibliografie de la Bruxelles și studiind nemijlocit organiza­rea și modul de funcționare al unor pres­tigioase biblioteci europene (Berlin, Leip­zig, Berna, Zürich, Milano, Veneția, Vie­­na, Praga, Budapesta), reprezentant al României la marea publicație „Internatio­nal Bibliography of Historical Sciences“ (editată de un comitet cu sediul la Wa­shington, dar cu secretariatul la Paris). Joachim Crăciun era pregătit pentru ceea ce însemna acest curs, eveniment de sea­mă în evoluția culturii și științei noastre și mai ales a bibliologiei românești. Intr-adevăr, activitatea lui Ioachim Cră­ciun se luminează mai bine din toate un­ghiurile, privită prin sinteza de idei, preo­cupări și precepte, ale acestei prelegeri, care se intitula semnificativ: O știință nouă. Bibliologia în învățămîntul universi­tar din România. In cursul său de bibliologie generală, Joachim Crăciun face un sistematic istoric al scrisului și cărții universale. In do­meniul cercetărilor de bibliologie româ­nească, contribuțiile sale sînt variate și de remarcabilă valoare științifică și ori­ginalitate. Cartea românească în decursul veacurilor, Le livre roumain au cours de siècles. Tiparul la românii din Transilva­nia. Das rumänische Buch in Siebenbür­gen, apărută de asemenea în româneș­te . Cartea românească în Transilvania. Ceea ce atrage atenția în aceste lucrări este faptul că autorul lor, istoric prin for­mație, le scrie în primul rînd în postură de bibliolog, nu în aceea de istoric du­blat sau animat de interes bibliologic. Sună semnificativ introducerea unuia din­tre studiile menționate: „Sînt unii autori, cărora le place să-și pună în fruntea căr­ții sau articolului ce scriu, cîte un motto sugestiv... Fără să fiu adeptul acestui fel de inscripții, pironite în fruntea cărții, sau chiar a unui articol, mi se pare că atunci cînd încercăm să vorbim despre Cartea ro­mânească în decursul veacurilor, cunoscu­ta maximă latină: «Habent sua fata li­­belli» mi se îmbie de la sine: «Habent sua fata libelli» — își au și cărțile soarta lor, își au și cărțile povestea lor“. Activitatea sa de o viață și-a împărțit-o între aceas­tă „poveste a cărții“ și investigațiile pro­­priu-zise de istorie. Destinul său de savant s-a realizat, însă, conștient, programatic, sub semnul dominant al bibliologiei. Suc­cesul în această direcție i s-a asigurat toc­mai pregătirea istorică deoarece, așa cum mărturisește, „povestea cărții românești este tot atît de variată, cu umbre și lu­mini, ca și povestea neamului nostru“. Chiar și atunci cînd cercetează istoria nea­mului, în scrierile sale se simte pregnanța ipostazei bibliologice cu atît mai mult cînd analizează relicve și pagini de carte ve­che românească, ca de pildă în studierea Catehismului românesc din 1544 sau a cronicelor românești ale Transilvaniei și Banatului. In bibliografie, ca ramură de primă im­portanță a bibliologiei, rolul lui loachim Crăciun e determinant. In timp ce în lec­țiile sale de Introducere în bibliografie se constituie ca un riguros istoric, numeroa­sele repertorii, bibliografii și bio-biblio­­grafii îl așează printre cei mai prodigioși bibliografi. Bio-bibliografiile — G. G. Ma­­teescu, Gheorghe Bogdan-Duică, Alexan­dru Lapedatu, Ioan Bianu și Al. Sadi-Io­­nescu, Constantin Diculescu, Ioan Lupaș, bibliografiile — Activitatea științifică la Universitatea din Cluj în primul deceniu 1920—1930, Bibliografia Transilvaniei ro­mânești, 1916—1936, La contribution rou­­maine à l’historiographie générale (1927— 1936), ca și colaborările sale la World List of Historical Periodicals and Biblio­graphies din Oxford (1939) la Internatio­nal Bibliography of Historical Sciences (Washington—Paris, 1926—1939 și 1947) ca și la Bibliografia istorică a României pe anii 1944—1969 îl dovedesc drept un bi­bliograf exemplar, aplicînd consecvent normele științifice. „Fiind colaboratorul României la Bi­bliografia internațională istorică, începînd cu producția istoriografică a anului 1926, am introdus metodologia bibliografică in­ternațională de la această bibliografie, care apare și acum și în 40 de ani de activitate (1926—1966) a reușit să se stabilească în ea pe plan european la început, iar acum pe plan mondial — sub egida U.N.E.S.C.O. — o tehnică bibliografică unitară, pe care am introdus-o din primul an al lecțiilor mele de bibliografie la Cluj (1932—1933) și lucrările mele bibliografice de după 1926 și ale studenților mei de după 1932 au fost redactate după aceste principii unitare in­ternaționale". Chiar în secția de deschi­dere din 1932 are conștiința clară că ceea ce întreprinde îl situează la noi drept cap de serie: „Intenția noastră nu este să sta­bilim o metodologie bibliografică specială pentru România, contribuind astfel la lăr­girea haosului, și nu vom imita nici me­todologia incertă din cutare țară euro­peană sau americană, ci vom încerca să stabilim, pe cît posibil, pe baza experien­țelor altora, o metodologie bibliografică universală (subl. ns.), care să ducă even­tual, la introducerea unor regule biblio­grafice uniforme“. Fiind la curent cu stu­diile destul de lacunare ale lui G. Schnei­der, cu așa-zisele reguli pentru redactarea unei fișe bibliografice din Régres pour la confection de cartes de la Biblioteca Na­țională din Paris, ca și cu cele similare, de la British Museum din Londra și Biblio­teca Națională din Berlin, metodologul român își dădea seama, încă de atunci, că ceea ce se cerea cu deosebire era o teh­nică bibliografică unitară. E o idee care revine frecvent, aproape obsedant, în pre­ocupările lui. Desigur, indicațiile sale a­­nalizau problema cu precizie, neignorînd nici un detaliu, vizînd: bibliografierea unei cărți, a unui articol dintr-un periodic și în fine, a unui articol dintr-o poligrafie. Autorul lucrării Bibliografia la români. O încercare de bibliografie a bibliografii­lor românești, s-a concentrat mai cu seamă, asupra prezentului și viitorului bi­bliografiei românești. Biblioteci și cititori români în trecut și azi, apărută și în fran­ceză sub titlul Les bibliothéques roumai­­nes dans le passé et de nos temps, atestă alături de prelegerile didactice, competen­ta muncă a lui Ioachim Crăciun în cîm­­pul activității biblioteconomice, pe care o socotea inseparabilă de bibliotecografie. De remarcat că savantul cerea­ încă din 1932 stabilirea unui cadru legal de recru­tare a bibliotecarilor pe bază de „diplo­mă“, considerînd Conferința de bibliogra­fie generală un prim pas în acest sens. Conștient de faptul că a fost ctitor de școală bibliologică clujeană, numărînd în șirul ei valoroși colaboratori și discipoli, el s-a exprimat întotdeauna cu înțelep­ciune și modestie. Care sunt așadar faptele care îl situează printre deschizătorii de drumuri? Prin ce anume este loachim Crăciun un avangar­dist al bibliologiei românești? El a ținut, începînd din anul 1932, pri­mul curs universitar la noi în domeniul bibliologiei, conferință care în anul 1943 devine catedră. Este autorul primei lu­crări bibliografice asupra activității știin­țifice a cadrelor universitare. In țară este în prima linie a celor care au militat pen­tru sincronizarea bibliologiei românești cu nivelul pe plan mondial al acestei știin­țe auxiliare, pentru unificarea tehnicilor bibliografice, pentru modernizarea tuturor ramurilor bibliologiei, întemeietor de școa­lă bibliologică la Cluj — cu implicații nu­meroase și complexe în evoluția structu­rală a bibliologiei noastre pe plan națio­nal, creator al cunoscutei colecții Biblio­theca Bibliologica, prima de acest fel la noi, apărută sub îngrijirea sa începînd din anul 1933 (19 numere, dintre care 15 cu­prind bibliografii și 4 studii din domeniul bibliologiei), a fost un susținător consec­vent al noului și uneori, chiar un inova­tor în sfera metodologiei bibliologice. „A fost un învățat care și-a pus viața în slujba cărții și care prin preocupările sale a contribuit de asemenea la răspîn­­direa în lume a cunoștințelor asupra isto­riei patriei sale“ — formularea aparține lui Heilwig Augusting și face parte din­tr-o elogioasă evocare a savantului român apărută în numărul 6 din iunie 1976 al revistei Zenterblatt für Bibliotheks­wesen din Leipzig. El credea în bibliologie ca în­tr-o știință, deoarece: „ ... știința fiind metodă aceasta nu se potrivește, mi se pa­re, nicăieri mai mult ca la bibliologie în general și la bibliografie în special, unde cineva învață lucrînd“. Pe frontispiciul celebrei colecții Biblio­theca Bibliologica, inițiată și condusă de profesorul Joachim Crăciun, între frunzele de acant desenate în stilul Renașterii el a așezat trei cărți deschise cu următoarele inscripții: Bibliologia, Bibliografia, Biblio­­teconomia. Lor și-a dedicat viața și acti­vitatea de adevărat precursor al bi­bliologiei românești. CORNELIA VAIDA Profesorul Kristóf György Nu pot scrie despre profesorul Kristóf György fără să-mi amintesc de anii de stu­denție, un document îmi stă în față: Lec­kekönyv (Indexul de student), în care, la anul II de studii (semestrul II al anului școlar 1942/43) păstrez două semnături ale profesorului care confirmă audierea cursu­lui său de Síránk a XIX. század második felében (Lirica noastră în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea). Mai au­diasem lecții consacrate liricii maghiare de la Vörösmarty la Petőfi. Dar nu numai fi­gura de ascet a dascălului îmi răsare în minte, cu profilul său uscățiv, mereu grav, fără a fi solemn; îmi amintesc de aseme­nea că, într-o atmosferă de desfășurare barbară a unor manifestări șoviniste, sub scutul horthysmului, cînd cuvîntul româ­nesc rostit era penalizat, profesorul Kris­tóf a manifestat o atitudine democratică, umană, de înțelept, față de români și, în­­tr-un articol al său, a explicat că oláh (cuvînt de ocară atunci) nu trebuie să-i supere pe români, pentru că este același cuvînt cu olasz (italian) și că arată aceeași origine română. In ziarul Ellenzék, din ianuarie 1922, a­­părea un anunț al Universității din Cluj pentru ocuparea unui post de profesor de limbă și literatură maghiară. Dintre mai mulți candidați, reușește Kristóf György, care devine, în anul 1923, profesor extra­ordinar, iar din anul 1926, profesor titular al catedrei de limbă și literatură maghia­ră de la Universitatea clujeană. Că ale­gerea a fost foarte bună, o demonstrează, cu prisosință, activitatea desfășurată de-a lungul a peste două decenii și recunoștin­ța foștilor săi studenți (cărturari maghiari și scriitori pe care i-a îndrumat la cursu­rile, seminariile și convorbirile sale). O primă dovadă a acestei recunoștințe o con­stituie anuarul omagial Magyar irodalom­történet 1939. Emlékkönyv Kristóf György hatvanadik szület ésnapjára (Istorie litera­ră maghiară 1939. Culegere cu prilejul ce­lei de a șaizecea aniversări a nașterii lui Kristóf György), tipărit în excelente con­diții grafice, de către Editura Minerva din Cluj. Printre colaboratori figurează: Kacsó Sándor (un articol despre cei dinții stu­denți ai profesorului Kristóf György), Jan­­csó Elemér, Makkai László, Márton Gyu­la, Szabó T. Attila ș.a. Urmași ai magistru­lui în filologia maghiară de la noi și la ca­tedre universitare sporite numeric în con­dițiile dezvoltării învățămîntului univer­sitar de după Eliberare. Kristóf György s-a născut în satul Dum­­brăvioara, dintr-o familie de țărani săraci, în anul 1878. A urmat studii liceale la colegiile reformate din Tîrgu Mureș și Aiud, iar universitatea la Cluj. A făcut călătorii de studii, ca bursier, în Austria, Germania, Elveția, Italia. După obținerea diplomei de profesor la Universitatea din Cluj, a obținut titlul de doctor la Univer­sitatea din Budapesta. La început, Kristóf György a desfășurat o bogată activitate de critic și îndrumător literar ,colaborînd la revistele Pásztortűz, Erdélyi irodalmi szemle și la alte perio­dice. Menționăm contribuția lui la revista Cultura, care, în 1924, sub îndrumarea lui Sextil Pușcariu, se străduia să realizeze un climat de apropiere și colaborare cul­turală. Kristóf György a fost secretarul acestei reviste. Intr-un dialog cu Mikó Imre (inclus în cartea acestuia Akik előt­tem jártak, Afinități spirituale, din 1976), profesorul își amintește că Sextil Pușcariu a­­ pornit revista, după ce, ca membru al delegației române care a participat la o ședință la Geneva, s-a întors cu idealul apropierii și prieteniei popoarelor și națiu­nilor. „Redacția a fost constituită în acest spirit — își aduce aminte Kristof —: Lu­cian Blaga (cu pseudonimul Luca), Kris­tóf György, Oscar Netoliczka și Yves Au­ger, istoricul literaturii franceze de la U­niversitatea clujeană. Revista apărea în patru limbi. Aveam o excepțională echipă de colaboratori: Iorga și Goga, Sadovea­­nu și Cezar Petrescu, Karácsonyi János și Bitay Árpád, Kós Károly și Janovics Jenő, ca să-i menționez numai pe cei mai cu­noscuți. Deosebit de bogată a fost revista în traduceri din română în maghiară și din maghiară în română. Aceasta a fost cel dintîi pas al apropierii culturale la șase ani după unire“ (op .cit., p. 267). Ion Chinezu, în cunoscuta sa carte din 1930. Aspecte din literatura maghiară ar­deleană (1919—1929), vorbind despre lu­crările de istorie literară maghiară, cele mai multe ocazionale, preciza că „Doar lucrările profesorului Gheorghe Kristóf se deosebesc, prin amploarea lor, în această privință. In 1923 profesorul clujean și-a adunat, sub titlul Petőfi és Madách, stu­diile mai vechi privitoare la cei doi poeți sărbătoriți, iar în 1925 a publicat urmă­toarele trei volume despre Jókai: Jókai élete és művei (Viața și operele lui Jókai), Mauriciu Jókai și Jókai napjai Erdélyben (Zilele lui Jókai în Ardeal). Cele două dintîi sunt un ghid expeditiv pentru cine vrea o orientare rapidă în opera imensă a romancierului maghiar“ (op. cit., p. 139 —140). In nota la subsol, Ion Chinezu pre­cizează că lucrarea Mauriciu Jókai a fost tipărită „cu sprijinul ministerului artelor și al cultelor“, iar cea de a treia „insistă cu deosebire asupra celor două dintîi că­lătorii ale lui Jókai: cea din mai 1853 și cea din toamna anului 1858, amîndouă lă­sând urme adînci în creația romancierului. In cea de a doua a sa călătorie Jókai a cutreerat în lung și în lat Țara Moților, căutînd să se documenteze asupra locurilor unde avea să se desfășoare acțiunea ro­manului său Szegény gazdagok (Sărmanii bogați) cu faimosul baron valah Față Nea­gră în centrul acțiunii. In acest drum, Jó­kai a văzut, la Abrud, pe Popa Balint, iar la Vidra pe Iancu...“ (Op. cit., p. 140). Să nu uităm că lucrarea lui Ion Chinezu era teza de doctorat susținută la Univer­sitatea din Cluj, sub îndrumarea lui Kris­tóf György. Pe Kristóf György îl preocupa literatura maghiară ardeleană. In anul 1924 publică lucrarea Az érdélyi magyar irodalom múlt­ja és jövője (Trecutul și viitorul litera­turii maghiare din Ardeal), în care se re­feră și la realizările din perioada postbe­lică. Starea acestei literaturi îl determină să scrie broșura Esztétikai becslésünk a mai közszelem hatása alatt (Aprecierea noastră estetică sub înrîurirea spiritului public de azi), apărută în 1928 și preco­­nizînd, după cum scria Ion Chinezu „o orientare tradiționalistă, insistînd, pe bună dreptate, asupra nevoii unei critici mai e­­xigente și polemizînd cu gruparea săcui­­zantă“ (op. cit. pg. 141). Kristóf subliniază și meritele statului român, care a asigurat condițiile necesare dezvoltării vieții cul­turale maghiare. Un an mai tîrziu în volumul aniversar Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul (Bucu­rești, 1929)), semnează un studiu dens zece ani de viață literară a maghiarimii din Ardeal. După 1930, se consacră tot mai mult cercetărilor de istorie literară, în spiritul apropierii și cunoașterii reci­proce scrie Istoria literaturii maghiare care apare, în 1934, în traducerea lui Ár­pád Bitay în versiune românească, la ti­pografia Minerva din Cluj. Este o lucrare prețioasă, din păcate singura pînă acum, destinată cititorilor români; pe parcurs, unde a găsit prilej, autorul a stabilit și re­lații cu literatura română, pe Goga, de e­­xemplu, amintindu-i de mai multe ori, printre care și cu o versiune integrală a cunoscutei poezii a lui Petőfi. Sfîrșit de septembrie (o magistrală traducere igno­rată de editorii operei lui Goga). Lista lu­crărilor lui Kristóf György este foarte lungă; numai cartea comemorativă din 1939 reține 141 de titluri și, de atunci, lista s-a completat. S-a stins din viață în anul 1966. GAVRIL SCRIDON

Next