Tribuna, 1983 (Anul 27, nr. 1-52)

1983-01-13 / nr. 2

TRIBUNA 2 Cronica literară Mihail Eminescu POEZII Cu o noniță biografieă de T. MAIORESCU „Colecția de față cuprinde toate poeziile lui Eminescu publicate în Convorbiri literare de vreo doisprăzece ani încoace, precum și cele aflate pînă acum în manuscript pe la unele persoane particulare. Publicarea se face în lipsa poetului din țară. El a fost totdeauna prea impe­­sionat și prea nepăsător de soarta lucrărilor sale, pen­tru a fi putut fi înduplecat să se îngrijească însuși de o asemenea culegere, cu toată stăruința amicilor săi literari.“ Aceste rînduri, astăzi de neînțeles, sînt sem­nate de Titu Maiorescu în Prefața la prima ediție a cîtorva din poeziile lui Mihai Eminescu. Celebrul său studiu. Poetul Eminescu, publicat în edițiile ulterioare (una, pe care o dețin, este din 1897) însemna de fapt atit întemeierea, prin actul critic, a poeziei române cît și „negația“ de drept a condiției poetului. Dacă Emi­nescu mai era încă un romantic, cel puțin în accepția superior-boemă a termenului, Maiorescu intuia un fapt fundamental: creația vine dintr-o natură excesivă iar excesul este incompatibil cu convențiile sociale. Secolul douăzeci nu avea să demonstreze altceva. Din perspec­tiva actuală, cîteva dintre misterele acestei neobișnuite relații par întrucîtva lămurite dar, de fapt, numai după ce am convenit că acest critic aristocrat nu l-a exploa­tat de fel p­e plebeul poet. Cînd scria o asemenea propo­ziție, ,­tînăra generație română se află astăzi sub in­fluența operei poetice a lui Eminescu“, de bună seamă că Maiorescu dădea un sens culturii române, însă în aparență mai curînd prin închidere decît prin deschi­dere. Printre „socotelile“ lui ministeriale s-a întîmplat să fie genială: „Se cuvine dar să ne dăm seama de indi­vidualitatea­­ omului, care„a personificat în sine cu atîta strălucire ultima fază a poeziei române de astăzi“. Maiorescu, într-adevăr, încheia o „fază“ a culturii ro­mâne dar Eminescu deschidea poezia română. Dar aces­te închideri presupuse pot fi înțelese și ca un început absolut. Conservatorismul celor doi junimiști, excesiv și el, are, dincolo de implicațiile lui politice, o semnifi­cație mitică: proiecția funebral-ritualică asupra trecu­tului pentru fertilizarea viitorului. Epigonii, de exem­plu, mi se pare impresionantă ca imagine a unei pira­mide fabuloase și, de fapt, toate proiecțiile în trecutul istoriei au la Eminescu aspectul acesta al unor semne fertil-funebrale. Veritabile osuare realizează, în plan critic, și Titu Maiorescu. Vizau o co-naștere și o re-naștere. Desigur, nu cu ei începe cultura română, dar faptul că gîndeau astfel este un început. Două „regimuri ima­ginare“, unul nocturn, celălalt diurn. „Fixitatea“ solară a lui Maiorescu fecundează energia selenară emines­ciană, evident sub această perspectivă critică. După toate probabilitățile, criticul nu cunoștea imensul labo­rator eminescian dar cu atît mai impresionantă ne apare astăzi intuiția sa asupra enciclopedismului poetului; și, prin extensie, uimitoare rămîne concepția sa, neteoreti­zată, despre natura talentului. Cînd un popor întreg, de bună credință, îl adulează pe Eminescu pe linia sa romanțioasă, Maiorescu vede în el un fenomen de mare complexitate, însă, fiind om al deciziilor iar nu al nu­anțelor, nu interpretează. Cu un vag aer paternalist, pare a justifica un geniu cînd, de fapt, infirma o pre­judecată. Românul nu s-a născut poet dar poate deveni numai prin consacrare. Studiile despre Eminescu, ma­joritatea remarcabile, îndeosebi cele contemporane nouă, sunt axate în principiu pe această „sintaxă a fulgerului“ care l-a iluminat pe Eminescu într-un univers renas­centist. Nu-mi displace ideea unui inteliget critic, Dan C. Mihăilescu, de a ..bizantiniza“ opera poetului (ter­menul este puțin forțat pentru că autorul Perspective­lor eminesciene vrea un fond să-l autohtonizeze definitiv pe Eminescu dintr-o perspectivă mai curînd mitică decit religioasă) însă modelul renascentist este mai aproape de adevăr. Nu atît isichia cu­ utopia era vocația lui. Trăia frenetic în lumea ideilor și nu pios în reculegere. Maiorescu l-a înțeles: „Ceea ce caracterizează mai întîi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa de co­­vîrșitoare inteligență ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipăresc vreodată nu-i scăpa (nici chiar în epoca alienației declarate), încît lumea în care trăia el, după firea lui și fără nici o silă, era aproape ex­clusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemînă“. Ce va fi înțeles cititorul comun din toate acestea, în anul 1883, e greu de spus. Cu sigu­ranță verva formidabilă a ziaristului era, însă, o reclamă involuntară pentru scepticul și melancolicul poet. Sur­prins el însuși de­ incredibila tenacitate a scriitorului dar și de absoluta indiferență a lui față de operă, Maio­rescu face acest gest de „impietate“ și editează un „modest“ volum de poezii „dintr-un simțămînt de datorie literară“. Cum prea bine se știe astăzi, imitatorii au fost numeroși, unii chiar cu un anume talent așa unp cum harnicul și întru totul devotatul Vladuțk L.­­I general^ erau imitate doar fațadele. Spațiul dinlăuntru avea să fertilizeze mai tîrziu spiritualitatea românească îndeosebi în direcția afirmării „elementului autohton“ Insă influența lui în epocă se manifestă intr-un mod fecund tocmai prin refuzul ei. Trebuie, de exemplu, să-i privim pe Macedonski și Coșbuc și ca exponenți ai unui spirit de negație. Dacă se poate realiza fascinația pro­dusă de poezia eminesciană asupra unui public­­ predis­pus mai curînd la visare și melancolie decît curiozitatea intelectuală atunci e mai simplu de înțeles iritarea lui Macedonski, îmi imaginez că pentru cititorul mediu poe­zia lui Eminescu era de fapt comodă. Nu-i spunea mare lucru dincolo de „tristețile“ erotice sau „naturismul“ ei. O ediție din 1897 (amintită aici) este vulnerată de co­mentariile ridicole ale unui astfel de cititor, entuziast fără îndoială însă lipsit de orice finețe. Repedele trans­fer înspre romanța cîntată, apoi, al cîtorva poezii, ră­­mîne și el un argument pentru această slabă înțelegere. Puțini au bănuit „ruptura“ de adîncime, noutatea fra­pantă acum pe care, cu un termen nefericit, Ibrăileanu o numise un­ „accident“. Sigur, în consemnările acestea nu am intenționat un comentariu asupra poeziei emines­ciene. Am vrut doar să resemnalez apariția unui volum care nu numai că este azi o raritate dar sunt convins că este cel mai prețios „obiect“ al culturii române. Orice critic poate fi invidios pe Titu Maiorescu pentru faptul de a fi scris cel dinții despre el. Să ni-l închipuim drept unul dintre arhitecții piramidelor egiptene. PETRU POANTA BUCUREȘTI Editura Librăriei SCCEC & Cc.. Societar? Anonima Despre ediția princeps Printre evenimentele literare ale anului 1983 se înscriu, în ordine cronologică, centenarul apariției Luceafărului, în aprilie 1883, (Almanahul Societății literare-științifice „România Jună“) și, în decembrie același an, publicarea Poesiilor lui Eminescu, ediția princeps pusă la cale și îngrijită de către Titu Maiorescu, cu sprijinul fiicei sale Livia, căsătorită mai tîrziu Dymsza. Culegerea cuprinde 69 de creații ale lui Eminescu, apărute în Convorbiri literare, cărora li s-au adăugat cîteva inedite din manuscrisele autografe, nu însă și cele care marcaseră începuturile lui Eminescu în Familia. Se venea în felul acesta în ajutorul material al poe­tului sărac și greu suferind, la sanatoriul din Ober- D­bling, dar, totodată, se punea la dispoziția cititorilor de atunci comoara liricii eminesciene, risipită în perio­dicul literar junimist. Maiorescu a întreprins cu pasiune și dezinteres această nobilă muncă de evaluare, refuzînd orice remunerație ca editor și îngrijitor al ediției princeps, vizînd drep­turile sale legale, prin editorul Socec din București, către discipolii săi universitari ce publicaseră exegeze meri­tuoase asupra personalității lui Eminescu. Scrisoarea lui Titu Maiorescu, din 22 decembrie 1883, către soția generalului Atanase Călinescu, fost aghiotant domnesc, rectifică data știută pînă acum a­ apariției edi­ției princeps a Poesii­lor lui Eminescu: 23 decembrie 1883, în 22 decembrie 1883, de vreme ce în această ul­timă zi criticul îi expediază un exemplar; în vara aceluiași an criticul întreținuse o conversație despre arta lui Eminescu cu adresanta sa „la țară“, dar în acel timp „poesiile acestea erau răspîndite prin ziare și pe la persoane private“, adică în colecția Convorbiri­lor literare și ineditele în păstrarea esteticianului ju­nimist. Epistola confirmă încă o dată subtilitatea percep­ției literare a lui Maiorescu: „poesiile lui Eminescu, pe care eu unul îl țineam și îl țin de cel dinții poet al României“. Pornind de la aceste considerente, unul de calitate și altul de utilitate pentru gloria și ajutorul lui Eminescu, Maiorescu s-a gîndit „că ar fi mult mai bine — odată adunarea făcută — să le întrunesc într-un vo­lum și să le fac astfel mai accesibile tuturor iubitorilor de literatură“. Sub această formă Maiorescu oferă „unul din primele exemplare ieșite de sub tipar“ doamnei Olga Călinescu, atrăgînd atenția în chip deosebit, dar sub re­zerva confirmării acestor aprecieri („veți consfinți și Dumneavoastră părerea subscrisului“) asupra poemelor Singurătate, Lasă-ți lumea ta uitată, Ce te legeni co­drule, Sonet (Veneția), Adio, Lacul, O, mamă... Pe lângă plopii fără soț, Mai am un singur dor (varianta a patra), Satira a III-a, Satira a IV-a, Luceafărul, cărora le indi­că și paginile în volum: 1, 5, 14, 61, 79, 87, 109, 139, 191, 251, 267, și 277. (Scrisoarea în colecția Bibliotecii Academiei R.S.R., Secția Mise). * Răspunsul Olgăi Călinescu, prin care se oferea să vină în ajutorul bănesc al lui Eminescu, a sosit neîntîrziat. Aceasta rezultă dintr-o nouă epistolă a lui Titu Maio­rescu, purtînd data 23 decembrie, cînd el, gata de călă­torie pentru zece zile în străinătate, îndrumează în scris pe adresantă să colporteze și să difuzeze recentul volum editat de Socec, cu o fină ironie la adresa indiferenței publicului de atunci pentru literatura națională („Si vous trouvez quelqu’un ou quelqu'une qui veuille bien encore penser qu’il existe une littérature roumaine, envoyez ce rare personnage ă la librairie, si son enthousiasme n’est pas glacé en chemin par le froid qu’il fait“). Dintre cei „însemnați“ de Maiorescu să le fie expe­diat volumul de poezii al lui Eminescu nu lipsește Ion Alecsandri, stabilit la Paris. Cum la el se gîn­dise și Vasile Alecsandri, adresîndu-i ediția princeps cu o de­dicație, în versuri, colonelul Alecsandri oferi omagiul doamnei Elena Cuza exemplarul primit de la editor, re­­ținînd pe cel primit de la fratele său. Ion Alecsandri era sincer admirator al lui Eminescu, așa cum arată și pasajul final din scrisoarea pe care o trimite în țară lui Vasile Alecsandri, și la fel apologia ce face creației lui Eminescu — în primul rînd Scrisoarea I, într-o epis­tolă adresată lui Titu Maiorescu. * Semnalăm cu acest prilej din confirmările de primire a poeziilor lui Eminescu, trimise omagial de nemurito­rul editor, pe cea a lui Lascăr Catargiu, care dincolo de rigidul protocol al confirmării primirii volumului ce-i destinase Maiorescu, într-un stil tern, nu face nici o apreciere, nici asupra poeziilor în chestiune, nici asupra fostului redactor șef de la Timpul, nici asupra omului intrat într-o agonie morală de șase ani; dar iarăși nu se poate nega că șeful conservatorilor prețuise în chip deosebit pe Eminescu ce dăduse partidului condus de acesta doctrina lui de fapt și o apărase polemic ,pe baricada adversară liberalilor­­ ani în șir. S-a confirmat prin girul său moral și în diferendele ce Eminescu le avusese temperamental cu o serie de fruntași conser­vatori. Mai sunt și alte confirmări de primire a ediției din decembrie 1883, volume expediate, de criticul junimist, apropiaților săi, texte ce se păstrează în Arhiva Cores­pondențe Titu Maiorescu de la Academie. AUGUSTIN Z. N. POP Anul 1883 (Urmare din pag. 1) mă, / Și somnul, vameș vieții, nu vrea să-mi ieie vamă, / Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte, / S-asa­­măn între-olaltă viață și cu moarte; / Ci cumpăna gîn­­dirii-mi și azi nu se mai schimbă, / Căci între amîndouă stă neclintita limbă:“ De fapt, de cîte ori, independent de noi și fără ca noi s-o știm, trece cu un fîlfîit ușor, neauzit, prin aerul lumii o poezie? Nevermore sau Se bate miezul nopții. Valurile și valurile și toamnele și frunzele sînt însemnate și ele definitiv, încă din Anul 1883: „Se pare cum că alte valuri / Cobor mereu pe-ace­­lași vad, / Se pare cum că-i altă toamnă, / Ci-n veci aceleași frunze cad.“ Asta e ceea ce ne ține aproape, și material vorbind, de el, de Mihai Eminescu. Nu neapărat „teiul sfînt“ care se prăbușește sub povara unei glorii eterne, ci mai ales apele și frunzele, alte, ale altor arbori, mereu aceleași, mereu izvorînd din cuge­tul poetului, din ochiul lui îndepărtat care se uită la noi, peste mări și peste ape — l-am văzut și eu adesea lingă ape singuratice și nemărginite — astfel: „Dar un luceafăr, răsărit / Din liniștea uitării, / Dă orizon ne­mărginit / Singurătății mării.“ Asta nu înseamnă că „Eminescu n-a existat" ci că el există și că anii lui se repetă, secret, în anii noștri mai ales în cei paraleli cu ai lui, 1850/1950, 1883/1983, 1889/1989, dar nu, acesta din urmă nu, pentru că acesta se referă la altceva, la partea pe care și Poetul trebuie să o plătească vamă pămîntului. Dacă Blaga spune „Inmormîntat în astă stea / în veci voi lumina cu ea“, Mihai Eminescu e în­­mormîntat sus, în văzduh, luminînd chiar steaua aceasta: „El tremură ca alte dăți / în codri și pe dealuri, / Călău­zind singurătăți / De mișcătoare valuri.“ Sunt cele două feluri de a privi lumina, sunt cele două unghiuri din care poate fi privită și ființa. Anul 1883 și-a deschis din nou, deasupra noastră, lar­­gile-i aripi de geniu. Trebuie doar să știm să privim în sus, înspre el, înspre timp și înspre Poetul lui ce reînvie mereu „luminos [din el] ca / Pasărea Phoenix“. De la prima secundă a acestui an și pînă spre ultimele lui clipe, în decembrie, peste cîteva minute, sîntem păziți din înalt de anul acela de grație, de geniul Lui. Cîte popoare mai au, în acest an, un astfel de nobil străjer la hotarele dintre ele și cer?

Next