Tribuna Poporului, iulie-decembrie 1897 (Anul 1, nr. 123-248)
1897-09-20 / nr. 179
Nr. 179 - Pag. 863 TRIBUNA POPORULUI fără renume, neluminaţi şi neharnici pe acei preoţi, cari urmând convingerea lor, au dat protestele, căci aceasta resultă când el X zice, că tocmai preoţii cu renume de oameni luminaţi şi harnici au respins subscrierea. Nu ştiu, şi nici nu sunt curios a şti cine se ascunde sub X, dară treime se zic, că este o insultă la adresa preoţilor când afirmă, că unii dintre preoţi nu ştiau ce subscriu. Ori trebue se recunoaştem şi preoţilor atâta inteligenţă, că ştiu ce subscriu, fie ei oricât de simpli şi urgisiţi înaintea unor oameni pretinşi luminaţi. Şi dacă preoţii luminaţi şi harnici au respins de a subscrie, pentru ce atâta superare? Fiecare om îşi are convingerile sale, şi dacă unii din ei nu se apleacă şi nu voesc se recunoască, ca în scrierea d-lui E. Hodoş nu sunt batjocorite învăţăturile dogmatice, nu nu sunt batjocorite aşezemintele bisericeşti şi preoţii, şi dacă ei nu pot se fie de acord cu dl X, ei îşi susţin convingerile lor, — dacă ei urmând înţelepciunei lor simple şi naturale dăruite de Dumnezeu nu recunosc că măgariul din rapsodia spaniolă ar fi vulturul lui Joie, nu trebue timbraţi de întunecaţi la minte, de proşti şi neharnici. Dl X. zice, că am comis abus de oficiu. Nu. — Eu nu am comis abus de oficiu. Şi chiar să fi îndemnat eu pe preoţi la protestare, încă n'aş fi comis abus de oficiul meu. Se vede însă, că dl X. nu ştie ce e abusul de oficiu, ci se foloseşte numai de nişte frase bombastice. Ce se atinge de gradul meu şi al amicului meu Dr. Petru Barbu de „doctori în sf. teologie*, de carele face amintire dl X, precum se pare, în mod ironic, apoi chiar acest grad îmi impune datorinţa, ca, în cât atârnă dela mine, să nu sufere bagatelisarea şi derîderea învăţăturilor dogmatice şi aşezămintelor bisericeşti, şi „veninosul" meu tovarăş dacăşi-ar fi exprimat undeva, sau cătră cineva neplăcerea şi indignaţiunea sa faţă de modul graţios cu carele se tractează preoţii noştri, nu ar fi comis nici o greşeală ba ar fi purces în mod corect şi’şi-ar fi împlinit datorinţa. Prin aceasta nu voiesc să afirm, că dînsul ar avea vr’o parte la punerea la cale a protestelor, pentru că în realitate nu ştiu să aibă vr’o parte, nefiind acestea puse la cale. Da, el este un „veninos tovarăş“, atâta de veninos, încât dacă ’l-ai pune pe el în cumpănă cu amabilul seu antagonist, apoi deşi dînsul e corpolent, sunt sigur, că antagonistul seu, contra căruia — după dl X. — face „propagandă pătimaşă“, ar apăsa cumpăna ca un chilografa faţă de un gram. Minunata este părerea dlui X. că dacă se cere pedepsirea profesorului Hodoş, cu acelaşi drept ar trebui să se ceară „pedepsirea lui Caragiale, a lui Coşbuc, a lui Vla-Şi te mustrai: „Da ce-’s astea mândru meu? „Uste-ţi-se braţul teu...“ „„C’aste-’s trei mândre de-a mele, Irlă, a răposaţilor Creangă, şi Eminescu, şi deasupra tuturora: pedepsirea academiei Ro- mâne, care premiază cu cinci mii lei pe „Pa-i cală" cu povestirile lui nu tocmai măgulitoare pentru popii cei nevrednici“. Nu cunosc toate scrierile lui Caragiale, Coşbuc, Vlahiţă, Creangă şi Eminescu, dar, atâta ştiu, că aceştia în scrierile lor nu se îndreaptă în contra preoţilor ca preoţi şi contra preoţilor din o anumită diecesă, eşiţi din un anumit institut, nu batjocoresc rîvna lor pentru susţinerea învăţăturilor şi aşezămintelor bisericeşti, nu bagatelisează şi nu derîd învăţăturile dogmatice. Caragiale poate să-’şi rîdă de altmintrelea de unul şi de altul, căci el pentru susţinerea independenţei sale nu s’a sfiit a lua asupra-’şi ocupaţiunea de „chelner“, ceea ce este de stimat. Eminescu e filosof, are sistemul seu filosofic panteistic pesimist, şi pentru că — fără îndoială a fost om de caracter firm, omul convingerei — a murit sărac, de foame cum se zice. Imiteze şi domnul Hodoş pe aceştia, şi nimenea nu să va atinge de dînsul. — Atâta ştiu, că toţi aceşti scriitori nu sunt şi nu au fost profesori confesionali de pedagogie. Atâta ştiu, că aceştia n’au trăit şi nu trăesc din spatele bisericei, din crucerii adunaţi în sfânta biserică cu totul dela credincioşii cei simpli şi evlavioşi, dela văduvele şi bătrânele gârbovite de greutatea zilelor, cari vin în sfânta biserică cu elavie şi frica lui Dumnezeu ca să-’şi uşureze amărăciunea vieţei şi să audă cuvântul lui Dumnezeu din gura acelor prăpădiţi şi păcătoşi „duhovnici“. Dar, un profesor de la un institut confesional de pedagogie, carele să hrăneşte din spatele bisericei, din bai adunaţi cu taxul în sfînta biserică, acela are datorinţi faţă de biserică şi faţă de persoanele bisericeşti, pe cari datorinţi nu e permis a le abandona fie oricât de liber-cugetătoriu. Acesta nu trebue să fugă de tămâie, ci trebue să se dedea cu ea, chiar dacă îi este mirosul de tămâie greu şi nesuferibil. Nu este permis ca să-i placă numai prescura, cară datorinţele legate cu hrănirea din prescură nu, căci aceasa nu este moral, şi aruncă umbră asupra caracterului omului. Cel puţin aşa judecăm noi cei mai slabi. Alţii vor fi judecând altcum, bunăoară, că este permis a te folosi de prostia şi simplicitatea oamenilor, trăgând cât mai mult folos din ea, aceea ce aşa cred, ar fi numai o şarlatanărie. „Păcală" ? Este o necuviinţă şi şi o Insultă grosolană la adresa Academiei Române insinuaţia că aceasta ar fi premiat în „Păcală“ „povestirile nu tocmai măgulitoare pentru popii cei nevrednici.“ Dară în „Păcală“ nici nu sunt cuprinse la adresa „Să mă lase frigurile* Eu ţinui Vinerea mare Să-l scuture şi mai tare, preotului păcălit, despre carele se tractează la început, astfel de lucruri, precum sunt cele expuse în scrierea d-lui profesor Hodoş. In ,Păcală“ nu este nimica ce ar fi putut servi ca pedecă premierei. Aci este vorba de păcălîtura unui preot pentru purtarea sa preste măsură aspră faţă de poporenii săi şi cu deosebire faţă de servitorii săi. Lui Păcală îi sunt toate permise, dară unui profesor confesional de pedagogie nu. Provocarea la premierea lui „Păcală“ din partea Academiei este numai o apucătură, pentru de a face pe cetitori a crede, că în „Păcală“ sunt cine stie ce lucruri murdare şi totuşi Academia ’la premiat. Da, o apucătură nevrednică este aceasta ! Ce priveşte rugarea dlui X ca Venerabilul Consistoriu să-şi îndrepte luarea aminte asupra mea şi asupra amicului meu Dr. Petru Barbu, ca să venim la sentimentele mai bune, mai creştineşti, mai puţin pătimite, dacă peste tot mai suntem capabili de asemenea sentimente, am de a observa, că nu am nimica contra acestei rugări, dară dl X era mai drept, mai echitabil, dacă ruga luarea aminte a Venerabilului Consistoriu şi faţă de protegiatul, sau dacă are mai mulţi, apoi şi asupra protegiaţilor D. Sale, — pentru ca astfel să nu cadă în suspiţiunea părtinirei, ci să apară de om cu sentinente mai bune, mai creştineşti, mai puţin pătimaşe. Eu pentru mine recunosc că sunt departe de deplinătate, şi nici nu mă consider de om deplin. Om fiind şi eu, nu mă pot considera cu sentimentele deplin bune, deplin creştineşti, deplin fără patimă, şi la deplinătate nu voiu ajunge. — cu toate acestea însă, aş ruga pe dl X să fie ceva mai sgârcit în împărţirea binevoitoarelor atribute, căci, n’am încotro, trebue să te consider acestea de clevetiri. Caransebeş, în 13 Septembre 1897. Dr. Traian Badescu. Nu pot trăi fără ele . ““ „Bine faci bădiţă bine...“ Nu voeam să-’ţi fac ruşine Şi pornii ca vai de mine: D’acum suntem numai noi, Eu cu tine amândoi, Dă-mi dară inelele, Mănânce-te fetele, Că nu-’ţi poftesc nici un rău, Numa fere până ’n brâu; Când vei gândî, că ’ţi-e bine, Ardă hainele pe tine, Cum arde năcazu ’n mine, Ardă cămeşuţa ta, Cum arde inima mea, Ardă pieptăraşul tău, Cum arde sufletul meu ! Drăguţa vicleană. In fundul ogrăzii noastre Mândru badea boii’şi pasce. Pe şolduri poartă ciucuri, De năcaz îl prind friguri; Da când boala-’i fu mai grea, El din graiu aşa grăia: „Ţine dragă Vinerile, Drăguţul viclean. — Suflă vent, căldura-’i mare, Bădişor, capu mă doare, D'adă-’mi bade-o cheschenea, Să me leg la cap cu ea, Că doară nu m’a durea... — Lele, hei nu pot veni, Că-’s pe vale cu boii, Și ’ntâlnesc la alte case Unde-’s fete mai frumoase... Florile Isei. Câte flori pe Isa ’n sus, Toate cu mândru le-am pus; Dar’ când a fost la plivit; — Eu cu mândru m’am sfădit, Şi singură le-am plivit; Iar’ când a fost la purtat, Cu mândru m’am împăcat, Şi ’mpreună le-am purtat. Fata făloasă. Frunză verde de căline, Mândrele strigă pe mine, Soponi-şi-ar hainele. — ...Măcar căt le-or soponi, Mândre c’amele n’or fi... Şi cu cărbunaşii mei, Ş’ar negri ochii cu ei — ...Măcar cât ’i-or mai negri, Mândri ca’ş’ai mei n’or fi... Fata bătrână. Patruzeci de ani îmi pare De când port păru pe spinare, Şi nime grigea mea n’are. Mă uitai într’o fântână, Mă văzui fată bătrână, Şi fugii o săptămână. Mă rugai lui Dumnezeu Să trimită şi p’al meu, Fie cât de mătăhău, Numa cârpă-’mi pue ’n cap, Să se ducă veste ’n sat, Că şi io m’am măritat Horele. Io de nu ’mi-aş şti hori, De dor mare m’aş topi; Dar’ cu gura hori îmi spui, Cu inima legi îmi pui Cum cu mândru să m’adui. Cu guriţa hori îmi trag, Cu inima legi îmi fac, Cum mândruţului să-’i plac. Nu mă ţine maică ren... Nu mă ţine maică rău, Pentr’un drăguşor a meu, Că el când intră ’n grădină, Gândeşti că-’i rujiţă plină, Când îşi intră ’ntre feciori Gândeşti că-’i struţuc de flori, Şi când intră pintre fete, Gândeşti că-’i rozmarin verde. Păduriţă ’naltă eşti... Păduriţă, naltă eşti, Bădişor, departe eşti, Dar’ de-aş şti că te-oiu vedea, Io pădurea aş tăia, N’aş lăsa creangă pe ea, Nici cucului de cântat, Nici mierliţei de culcat... Mere badea... Mere badea pe cal alb, Blăstăma’l-aş şi ’taie drag, Studenţii Români şi presa maghiară. Vezând că presa maghiară tălmăceşte mergerea la Budapesta a Regelui Carol I, ca o lovitură ce s’ar da chestii naţionale, studenţii de la Universitatea din Bucureşti au convocat Luni seara o întrunire în localul „Ligei culturale", unde după ce d-nii V. Miculescu şi dl G. Tamara, membrii în Comitetul Naţional Studenţesc au rostit cuvântări calde, în mijlocul aplauselor celor de faţă, s’a dat cetire următorului manifest: Că să poată oarecum, Da m’ar scoate lângă drum, Şi m’ar face toată scrum, Şi cu cenuşiţa mea, ROMÂNI! Loviturile pe care neamul nostru le primeşte şi care în mare parte sunt datoritenepăsării noastre nu ne mai îngădue tăcere. O lume întreagă ştia de păsurile fraţilor noştri; îi compătimea pe ei şi ne încuragia pe noi în lupta pentru causa cea sfântă a Românismului. Era un moment, când vrăjmaşii zguduiţi de protestările, generale ale opiniei Europene, îşi mutaseră îndrăsneala lor. Astăzi, lumea cultă nu mai e preocupată de dreptele noastre cereri, şi vrăjmaşii noştri, cu o cutezanţă uimitoare, dau lovituri puternice şi păgubitoare existenţei neamului nostru. Dar succesele asupritorilor, datorite numai mincinoaselor aparenţe ale serbărilor oficiale, nu pot să fie decât efemere. Datoria noastră e de a desvăli lumei întregi şi mai ales aliaţilor amăgiţi ai Ungariei, neomeniile, nedreptăţile şi persecuţiile ce se adăpostesc sub lustrul înşelător al recepţiunilor împărăteşti, ROMÂNI! Erendid nostru să ne rostim, să trezim chiar şi pe vrăjmaşii neamului nostru din beţia triumfului lor, arătându-le prin protestările noastre, că nu se poate decreta stingerea unui popor de 3 milioane prin vorbe, fie ele chiar împărăteşti ! Să strigăm cu putere, cu glasul desperării, ca să ştie întreaga lume cultă, că, armonia dintre Noi şi Unguri, nu se poate stabili prin vizite înalte, ci numai prin stîrpirea nedreptăţii şi arbitrariului. Tinerimea Română Universitară îşi va face datoria. Va apela din nou la întreaga presă Europeană, spre a sprijini legitimele cereri ale Românilor subjugaţi. Noi, fiţi atenţi şi pregătiţi-vă, ca la chiemarea ce vom face-o să răspundeţi cu demnitate şi cu curagiu! Să lăsăm nepăsarea şi să fim treziţi şi în somn de vorbele poetului: „Capul ce se pleacă, paloşul nu-l taie; „Dar cu umilinţă lanţu-l încovoae“. Comitetul naţional studenţesc. 20 Septemvrie 2 (Octomvrie) 1397