Tribuna Poporului, iulie-decembrie 1897 (Anul 1, nr. 123-248)

1897-09-20 / nr. 179

Nr. 179 - Pag. 863 TRIBUNA POPORULUI fără renume, neluminaţi şi neharnici pe acei preoţi, cari urmând convingerea lor, au dat protestele, căci aceasta resultă când el X zice, că tocmai preoţii cu renume de oameni luminaţi şi harnici au respins subscrierea. Nu ştiu, şi nici nu sunt curios a şti cine se ascunde sub X, dară treime se zic, că este o insultă la adresa preoţilor când afir­mă, că unii dintre preoţi nu ştiau ce sub­scriu. Ori trebue se recunoaştem şi preoţi­lor atâta inteligenţă, că ştiu ce subscriu, fie ei ori­cât de simpli şi urgisiţi înaintea unor oameni pretinşi luminaţi. Şi dacă pre­oţii luminaţi şi harnici au respins de a sub­scrie, pentru ce atâta supe­rare­? Fiecare om îşi are convingerile sale, şi dacă unii din ei nu se apleacă şi nu voesc se recu­noască, ca în scrierea d-lui E. Hodoş nu sunt batjocorite învăţăturile dogmatice, nu nu sunt batjocorite aşezemintele bisericeşti şi preoţii, şi dacă ei nu pot se fie de acord cu dl X, ei îşi susţin convingerile lor, — dacă ei urmând înţelepciunei lor simple şi naturale dăruite de Dumnezeu nu recunosc că măgariul din rapsodia spaniolă ar fi vul­turul lui Joie, nu trebue timbraţi de întu­necaţi la minte, de proşti şi neharnici. Dl X. zice, că am comis abus de oficiu. Nu. — Eu nu am comis abus de oficiu. Şi chiar să fi îndemnat eu pe preoţi la protes­tare, încă n'aş fi comis abus de oficiul meu. Se vede însă, că dl X. nu ştie ce e abusul de oficiu, ci se foloseşte numai de nişte frase bombastice. Ce se atinge de gradul meu şi al amicu­lui meu Dr. Petru Barbu de „doctori în sf. teologie*, de carele face amintire dl X, precum se pare, în mod ironic, apoi chiar acest grad îmi impune datorinţa, ca, în cât atârnă dela mine, să nu sufere bagatelisarea şi derîderea învăţăturilor dogmatice şi aşe­zămintelor bisericeşti, şi „veninosul" meu tovarăş dacă­­şi-ar fi exprimat undeva, sau cătră cineva neplăcerea şi indignaţiunea sa faţă de modul graţios cu carele se tractează preoţii noştri, nu ar fi comis nici o greşeală ba ar fi purces în mod corect şi’şi-ar fi împlinit datorinţa. Prin aceasta nu voiesc să afirm, că dînsul ar avea vr’o parte la punerea la cale a protestelor, pentru că în realitate nu ştiu să aibă vr’o parte, nefiind acestea puse la cale. Da, el este un „veni­nos tovarăş“, atâta de veninos, încât dacă ’l-ai pune pe el în cumpănă cu amabilul seu antagonist, apoi deşi dînsul e corpolent, sunt sigur, că antagonistul seu, contra căruia — după dl X. — face „propagandă păti­maşă“, ar apăsa cumpăna ca un chilografa faţă de un gram. Minunata este părerea dlui X. că dacă se cere pedepsirea profesorului Hodoş, cu acelaşi drept ar trebui să se ceară „pedep­sirea lui Caragiale, a lui Coşbuc, a lui Vla-Şi te mustrai: „Da ce-’s astea mândru meu? „Uste-ţi-se braţul teu...“ „„C’aste-’s trei mândre de-a mele, Irlă, a răposaţilor Creangă, şi Eminescu, şi­­ deasupra tuturora: pedepsirea acade­miei Ro-­­ mâne, care premiază cu cinci mii lei pe „Pa-i cală" cu povestirile lui nu tocmai măgu­litoare pentru popii cei nevrednici“. Nu cunosc toate scrierile lui Caragiale, Coşbuc, Vlah­iţă, Creangă şi Eminescu, dar, atâta ştiu, că aceştia în scrierile lor nu se îndreaptă în contra preoţilor ca preoţi şi contra preoţilor din o anumită diecesă, eşiţi din un anumit institut, nu batjocoresc rîvna lor pentru susţinerea învăţăturilor şi aşezămintelor bisericeşti, nu bagatelisează şi nu derîd învăţăturile dogmatice. Cara­giale poate să-’şi rîdă de altmintrelea de unul şi de altul, căci el pentru susţinerea independenţei sale nu s’a sfiit a lua asu­­pra-’şi ocupaţiunea de „chelner“, ceea­ ce este de stimat. Eminescu e filosof, are sistemul seu filosofic panteistic pesimist, şi pentru­ că — fără îndoială a fost om de carac­ter firm, omul convingerei — a murit sărac, de foame cum se zice. Imiteze şi domnul Hodoş pe aceştia, şi nimenea nu să va atinge de dînsul. — Atâta ştiu, că toţi aceşti scriitori nu sunt şi nu au fost profesori confesionali de pedagogie. Atâta ştiu, că aceştia n’au trăit şi nu trăesc din spatele bisericei, din crucerii adunaţi în sfânta biserică cu totul dela credincioşii cei simpli şi evlavioşi, dela văduvele şi bătrânele gârbovite de greutatea zilelor, cari vin în sfânta biserică cu elavie şi fri­ca lui Dumnezeu ca să-’şi uşureze amără­ciunea vieţei şi să audă cuvântul lui Dum­nezeu din gura acelor prăpădiţi şi păcătoşi „duhovnici“. Dar, un profesor de la un institut con­fesional de pedagogie, carele să hrăneşte din spatele bisericei, din­ bai adunaţi cu taxul în sfînta biserică, acela are datorinţi faţă de biserică şi faţă de persoanele bisericeşti, pe cari datorinţi nu e permis a le abandona fie ori­cât de liber-cugetătoriu. Acesta nu trebue să fugă de tămâie, ci trebue să se dedea cu ea, chiar dacă îi este mirosul de tămâie greu şi nesuferibil. Nu este permis ca să-i placă numai prescura, cară datorin­­ţele legate cu hrănirea din prescură nu, căci aceasa nu este moral, şi aruncă um­bră asupra caracterului omului. Cel puţin aşa judecăm noi cei mai slabi. Alţii vor fi judecând altcum, bună­oară, că este permis a te folosi de prostia şi simplicitatea oame­nilor, trăgând cât mai mult folos din ea, aceea ce aşa cred, ar fi numai o şarlata­­nărie. „Păcală" ? Este o necuviinţă şi şi o In­sultă grosolană la adresa Academiei Ro­mâne insinuaţia că aceasta ar fi premiat în „Păcală“ „povestirile nu tocmai măguli­toare pentru popii cei nevrednici.“ Dară în „Păcală“ nici nu sunt cuprinse la adresa „Să mă lase frigurile* Eu ţinui Vinerea mare Să-­l scuture şi mai tare, preotului păcălit, despre carele se tractează la început, astfel de lucruri, precum sunt cele expuse în scrierea d-lui profesor Hodoş. In ,Păcală“ nu este nimica ce ar fi putut servi ca pedecă premierei. Aci este vorba de păcălîtura unui preot pentru purtarea sa preste măsură aspră faţă de poporenii săi şi cu deosebire faţă de servitorii săi. Lui Păcală îi sunt toate permise, dară unui profesor confesional de pedagogie nu. Pro­vocarea la premierea lui „Păcală“ din par­tea Academiei este numai o apucătură, pen­tru de a face pe cetitori a crede, că în „Păcală“ sunt cine stie ce lucruri murdare şi totuşi Academia ’­la premiat. Da, o apu­cătură nevrednică este aceasta ! Ce priveşte rugarea dlui X ca Venerabi­lul Consistoriu să-şi îndrepte luarea aminte asupra mea şi asupra amicului meu Dr. Petru Barbu, ca să venim la sentimentele mai bune, mai creştineşti, mai puţin păti­­m­ite, dacă peste tot mai suntem capabili de asemenea sentimente, am de a observa, că nu am nimica contra acestei rugări, da­ră dl X era mai drept, mai echitabil, dacă ruga luarea aminte a Venerabilului Consis­toriu şi faţă de protegiatul, s­au dacă are mai mulţi, apoi şi asupra protegiaţilor D. Sale, — pentru ca astfel să nu cadă în suspiţiunea părtinirei, ci să apară de om cu sentinente mai bune, mai creştineşti, mai puţin pătimaşe. Eu pentru mine recunosc că sunt departe de deplinătate, şi nici nu mă consider de om deplin. Om fiind şi eu, nu mă pot con­sidera cu sentimentele deplin bune, deplin creştineşti, deplin fără patimă, şi la depli­nătate nu voiu ajunge. — cu toate acestea însă, aş ruga pe dl X să fie ceva mai sgârcit în împărţirea binevoitoarelor atribute, căci, n’am încotro, trebue să te consider acestea de clevetiri. Caransebeş, în 13 Septembre 1897. Dr. Traian Badescu. Nu pot trăi fără ele . ““ „Bine faci bădiţă bine...“ Nu voeam să-’ţi fac ruşine Şi pornii ca vai de mine: D’acum suntem numai noi, Eu cu tine amândoi, Dă-mi dară inelele, Mănânce-te fetele, Că nu-’ţi poftesc nici un rău, Numa fere până ’n brâu; Când vei gândî, că ’ţi-e bine, Ardă hainele pe tine, Cum arde năcazu ’n mine, Ardă cămeşuţa ta, Cum arde inima mea, Ardă pieptăraşul tău, Cum arde sufletul meu ! Drăguţa vicleană. In fundul ogrăzii noastre Mândru badea boii­’şi pasce. Pe şolduri poartă ciucuri, De năcaz îl prind friguri; Da când boala-’i fu mai grea, El din graiu aşa grăia: „Ţine dragă Vinerile, Drăguţul viclean. — Suflă vent, căldura-’i mare, Bădişor, capu mă doare, D'adă-’mi bade-o cheschenea, Să me leg la cap cu ea, Că doară nu m’a durea... — Lele, hei nu pot veni, Că-’s pe vale cu boii, Și ’ntâlnesc la alte case Unde-’s fete mai frumoase... Florile Isei. Câte flori pe Isa ’n sus, Toate cu mândru le-am pus; Dar’ când a fost la plivit; — Eu cu mândru m’am sfădit, Şi singură le-am plivit; Iar’ când a fost la purtat, Cu mândru m’am împăcat, Şi ’mpreună le-am purtat. Fata făloasă. Frunză verde de căline, Mândrele strigă pe mine, Soponi-şi-ar hainele. — ...Măcar căt le-or soponi, Mândre c’a­mele n’or fi... Şi cu cărbunaşii mei, Ş’ar negri ochii cu ei — ...Măcar cât ’i-or mai negri, Mândri ca­’ş’ai mei n’or fi... Fata bătrână. Patruzeci de ani îmi pare De când port păru pe spinare, Şi nime grigea mea n’are. Mă uitai într’o fântână, Mă văzui fată bătrână, Şi fugii o săptămână. Mă rugai lui Dumnezeu Să trimită şi p’al meu, Fie cât de mătăhău, Numa cârpă-’mi pue ’n cap, Să se ducă veste ’n sat, Că şi io m’am măritat Horele. Io de nu ’mi-aş şti hori, De dor mare m’aş topi; Dar’ cu gura hori îmi spui, Cu inima legi îmi pui Cum cu mândru să m’adui. Cu guriţa hori îmi trag, Cu inima legi îmi fac, Cum mândruţului să-’i plac. Nu mă ţine maică ren... Nu mă ţine maică rău, Pentr’un drăguşor a meu, Că el când intră ’n grădină, Gândeşti că-’i rujiţă plină, Când îşi intră ’ntre feciori Gândeşti că-’i struţuc de flori, Şi când intră pintre fete, Gândeşti că-’i rozmarin verde. Păduriţă ’naltă eşti... Păduriţă, naltă eşti, Bădişor, departe eşti, Dar’ de-aş şti că te-oiu vedea, Io pădurea aş tăia, N’aş lăsa creangă pe ea, Nici cucului de cântat, Nici mierliţei de culcat... Mere badea... Mere badea pe cal alb, Blăstăma­’l-aş şi ’tai­e drag, Studenţii Români şi presa maghiară. Vezând că presa maghiară tălmă­ceşte mergerea la Budapesta a Re­gelui Carol I, ca o lovitură ce s’ar da chestii naţionale, studenţii de la Universitatea din Bucureşti au con­vocat Luni seara o întrunire în lo­calul „Ligei culturale", unde după­ ce d-nii V. Miculescu şi dl G. Tamara, membrii în Comitetul Naţional Stu­denţesc au rostit cuvântări calde, în mijlocul aplauselor celor de faţă, s’a dat cetire următorului manifest: Că să poată oarecum, Da m’ar scoate lângă drum, Şi m’ar face toată scrum, Şi cu cenuşiţa mea, ROMÂNI! Loviturile pe care neamul nostru le primeşte şi care în mare parte sunt da­torite­­nepăsării noastre nu ne mai în­­gădue tăcere. O lume întreagă ştia de păsurile fra­ţilor noştri; îi compătimea pe ei şi ne încuragia pe noi în lupta pentru causa cea sfântă a Românismului. Era un moment, când v­răjmaşii zgu­duiţi de protestările, generale ale opiniei Europene, îşi mutaseră îndrăsneala lor. Astăzi, lumea cultă nu mai e preocu­pată de dreptele noastre cereri, şi vrăj­maşii noştri, cu o cutezanţă uimitoare, dau lovituri puternice şi păgubitoare existenţei neamului nostru. Dar­ succesele asupritorilor, datorite numai mincinoaselor aparenţe ale ser­bărilor oficiale, nu pot să fie decât efemere. Datoria noastră e de a desvăli lu­­mei întregi şi mai ales aliaţilor amă­giţi ai Ungariei, neomeniile, nedreptăţile şi persecuţiile ce se adăpostesc sub lustrul înşelător al recepţiunilor împărăteşti, ROMÂNI! E­rendid nostru să ne rostim, să trezim chiar şi pe vrăjmaşii neamului nostru din beţia triumfului lor, arătân­­du-le prin protestările noastre, că­ nu se poate decreta stingerea unui popor de 3 milioane prin vorbe, fie ele chiar îm­părăteşti ! Să strigăm cu putere, cu glasul des­perării, ca să ştie întreaga lume cultă, că, armonia dintre Noi şi Unguri, nu se poate stabili prin vizite înalte, ci numai prin stîrpirea nedreptăţii şi ar­­bitrariului. Tinerimea Română Universitară îşi va face datoria. Va apela din nou la întreaga presă Europeană, spre a sprijini legitimele cereri ale Românilor subjugaţi. Noi, fiţi atenţi şi pregătiţi-vă, ca la chiemarea ce vom face-o să răspundeţi cu demnitate şi cu curagiu! Să lăsăm nepăsarea şi să fim treziţi şi în somn de vorbele poetului: „Capul ce se pleacă, paloşul nu-­l taie; „Dar­ cu umilinţă lanţu-l încovoae“. Comitetul naţional studenţesc. 20 Septemvrie 2 (Octomvrie) 1397

Next