Tribuna Poporului, iulie-decembrie 1897 (Anul 1, nr. 123-248)

1897-10-28 / nr. 205

Anul I Arad, Marţi 28 Pctomvrie (9 Noemvrie) 1897 Nr. 205 REDACŢIA ARAD, STR. AUI.ICH (ADAM! . ABONAMENTUL Pentru Austro- Ungaria: ADMINISTRAŢIA ARAD, STR. AULICH (ADAM1 . INSERŢIUNILE: aer fir garbond: priura-dată 7 cr.; a doaua oară 6 cr. ; a treia oară 4 cr. şi timbru de 30 cr. de fiecare publicaţiune. Atât abonamentele cât şi insorţiunile sunt a se plăti înainte. Scrisori nefrancate nu se primesc: pe an fl. 10; pe l/, an fl. 5; pe •/, de an fl. 2 50 ; pe 1 lună fl 1. N-ici tie Ihimineeti pe an fl. l.lUt. Pentru România fi strimflate : pe an 40 franci. Manuscripte nu se înapoiază. Dacoromânismul nostru. De câte ori vre-o situaţiune îi sileşte pe concetăţenii noştri maghari să recunoască, ca trebue sa pună cât mai curând capăt nemulţumirii legitime, de care e cuprinsă majoritatea cetăţenilor din regatul ungar, ei încep să strige, că noi Românii voim să desfiinţăm statul ungar şi să întemeiem o mare împărăţie română, care se întinde dela Tisa până la Nistru şi departe peste Dunăre. S’a zis adeseori şi se zice şi astăzi, că aceasta e o insinuare făcută cu rea credinţă. Adevĕrul e, că insinuarea e făcută cu buna credinţă. — Maghiarii cred ceea ce spun. E în natura lucrurilor, ca popoare cu conştiinţa naţională bine desvoltată să dorească a se constitui politiceşte. Una e însă dorinţa şi alta voinţa. Dorinţele sunt resultate fireşti ale stărilor de lucruri, impulsiuni momentane, care vin şi trec cu necesitate organică, şi numai un smintit poate cere să nu doreşti ceea ce resultă din chiar firea ta şi să fee dorinţa drept o vină. Vină este ea numai dacă determină voinţa puindu-l pe om în conflict cu datoriile lui şi cu realitatea nemiloasă. Noi Românii am dovedit cu prisos, că nu această dorinţă determină voinţa noastră, şi nici una din faptele noastre nu dă pe faţă tendenţa pe care Maghiarii o presupun la noi. Oameni chibzuiţi, noi ne-am dat seamă, că nu este în interesul nostru să voim a ne constitui politiceşte şi că în actuala faşă de desvoltare a societăţii europene cu totul alta e menirea noastră. Acea parte din poporul român, care s’a constituit în stat deosebit, e azi după o lucrare de abia câteva decenii, un centru de cultură şi cea mai sigură pază a ordinii şi a desvoltării pacinice în orientul european. — Vrem şi noi Românii din ţerile coroanei ungare să fim în patria noastră ceea ce fraţii noştri sunt la hotarele ei. Faptele petrecute în timpul celor din urmă câteva decenii au dovedit, că Maghiarii, oameni violenţi şi lipsiţi de pricepere, pot, ce-’i drept, să se susţie prin ameninţări, dar’ nu sunt în stare să conducă ei singuri treburile statului şi să asigureze lucrarea pacînică şi roditoare. Ambiţiunea noastră naţională e, că în urma silinţelor noastre să se facă pace şi bună rînduială în aceste ţeri, în care lipsa de cumpot a Maghiarilor a sădit numai ură şi vrajbă. Suntem, aşa ne simţim noi, elementul moderator în patria noastră şi regulatorul echilibrului în vieaţa ei internă. Atât Maghiarii, cât şi celelalte naţionalităţi, numai cu noi împreună pot să formeze majoritate covîrşitoare, şi astfel n’avem decât să ne unim totdeauna cu cei ce pacea şi buna rânduiala o voiesc, pentru ca să împlinim cea mai frumoasă menire. Urmaşi ai legionarilor aduşi aici de Imperatul Traian, ca să idenţie ordinea, să propage civilisaţiunea şi să apere cultura lumii vechi, suntem pătrunşi şi azi de menirea dată străbunilor noştri, şi marea noastră aspiraţiune naţională e, ca istoriografii timpurilor viitoare să zică: „S'au stabilit în Orientul Europei fel de fel de popoare, care se sfăşiau între ele, dar’ pretutindeni, unde în mijlocul lor s’au ivit urmaşii legionarilor lui Traian, s'au format centre de ordine şi de cultură, focare de obştească fericire“. Acesta e daco-românismul nostru atât aici, cât şi în Bucovina, şi în Basarabia, şi peste Dunăre, pretutindeni, pe unde sunt Români, şi fericitul resultat al silinţelor puse de noi în timpul celor din urmă zece ani e, că azi sunt convinse despre aceasta toate cercurile politice din Europa — afară de cele maghiare. Oameni de o fire primitivă, pătimaşă şi lipsită cu desăvîrşire de bunul cumpăt, adversarii noştri maghiari nu sunt în stare să înţeleagă rostul luptelor noastre. Dac’ar fi în locul nostru, ei ar voi ceea ce zic că noi voim şi astfel nu pot să admită, că cu totul alta e ceea ce pe noi ne mână înainte. Vecinii porniţi spre ameninţare, ei mereu se simt ameninţaţi; deprinşi a abusa de putere, ei nu pot să înţeleagă lupta noastră decât ca fiind pornită din gândul de a-i asupri pe dînşii. De aceea stăm spre marea mulţumire a duşmanilor noştri comuni ca adversari faţă ’n faţă, şi bunele silinţe ale binevoitorilor noştri român zadarnice. Trebue să mărturisim însă, că vina e şi a acelora dintre noi, cari în toiul luptei îşi perd bunul cumpăt şi închipuindu-’şi, că fac causei bun serviciu ameninţând, simulează tendenţe, pe care nu le avem. Mai ales această lipsă de cumpăt e causa desbinărilor aparente ce s’au produs în timpul din urmă în partidul naţional. Nu e nici o deosebire de vederi ori de tendenţe la mijloc, şi desbinarea s’a produs numai în urma deosebirii de temperament. Unii, oameni mai potoliţi şi mai calculatori, dându-’şi seamă, că în actuala situaţiune marele nostru interes e să se producă pretutindeni convingerea, că Românii voiesc pacea şi buna înţelegere şi că numai Maghiarii sunt vinovaţi, dacă lupta se urmează, s’au ferit şi se feresc de or şi ce manifestaţiune violentă; alţii sunt mai nerăbdători. E foarte dureros, că aşa este, dar, încă mai dureros, că mulţi dintre fraţii noştri din România îşi închipuiesc, că fac un lucru bun mărind desbinarea aceasta prin o înrîurire uşuratecă asupra luptelor noastre. Dacă „sfântă“ şi „mare“ e causa, ea are să fie tratată cu pietate şi cu multă chibzuinţă şi nu-i este nimănuia iertat să o iee drept ocasiune pentru distracţiuni şi să facă un fel de „sport“ din ea. Nu ne-ar crede nimeni, dacă am zice, că nu primim, ca fraţii noştri să ne sprijinească în greaua luptă ce suntem nevoiţi a purta. Da, primim, chiar cerem să fim sprijiniţi, însă aşa, ca să nu ni se facă mai mult rău decât bine. — Şi mult rău ne fac aceia, care numai şi numai spre a produce sensaţiune, măresc desbinările dintre noi şi dau mişcării naţionale române aparenţele unei porniri primejdioase. Aşa s’a ajuns, ca „Times“ din Londra să poată înregistra despre meetingul „naţional“ ţinut de dl Fleva cuvinte contra triplei alianţe, pe când adevărul e, că toate conferenţele naţionale, chiar şi cea dela 1890, presidatâ de dl Babeş, s’au pronunţat pentru amiciţia cu statele din tripla alianţă. Românii din ţările coroanei ungare, după cum au declarat-o la toate ocasiunile solemne— în Memorand, conferenţe şi adunări naţionale — vreau pacea şi bună rânduialâ, ei luptă spre a-şi asigura libertatea de desvoltare în ţeara lor şi sunt gata să facă tot ceea ce atârnă de dânşii, pentru ca să se poată restabili buna înţelegere cu ceil’alţi concetăţeni ai lor. Ori şi cine, care altfel îi presentă, spune un neadevăr şi le face un mare rău. Guvernul german contra obstrucţioniştilor austriaci. Se ştie, că pe ziua de 12 Noemvrie „Alldeutscher Verein“ a convocat un meeting la Berlin în favorul Germanilor austriaci. E vorba ca la acest meeting să participe şi mai mulţi deputaţi austriaci, şi anume şefii obstrucţioniştilor, ba chiar să ia curentul. Guvernul prusian a luat însă măsuri să împedece acest lucru. „Berliner Pol. Nachrichten“ şi „National Zeitung“ ocupându-se de acest incident, aprobă toate măsurile luate de guvernul german şi pentru a preveni eventuale incidente penibile, îi sfătuieşte pe deputaţii austriaci să nici nu meargă la Berlin. Chestia fiumană. In şedinţa dela 6 c. Dieta maghiară a discutat asupra chestiei fiumană. Representanţa comunei Fiume s’a adresat anume Dietei, aducându-’i la cunoştinţă că dacă se va permite ca guvernul unguresc să aplice pe teritoriul Fiumei legi fără a cere şi învoirea representanţei, patriotismul şi fidelitatea cetăţenilor va fi zguduită. Thaly Kálmán arătând momentele istorice prin care a trecut oraşul Fiume, înţelege şi scuză tonul aspru în care representanţa se adresează parlamentului. Recunoaşte că în adever, Fiume este „corpus separatum“, având emblema sa cuprinsă chiar şi în emblema oficială a statului ungar. Vorbeşte apoi pe larg contele Batthyány, deputat al Fiumei, apărând drepturile autonome ale oraşului. Intre altele a arătat că foile maghiare au scris minciuni, când spuneau că în Fiume ar fi 18.000 maghiari fără drepturi. Nu sunt decât vre-o mie. Nici acestora însă representanţa nu le-a confiscat nici un drept. Lukács Giuida spune că e absurd ca guvernul să aducă pe Fiumani la curtea cu juraţi din Budapesta, distanţă de 100 kilometri. Mai vorbeşte Visontay, după care însă majoritatea hotăreşte punerea în archivă a adresei fiumanilor. * Tot la 6 c. s’a întrunit şi comisia de anchetă care se sfătueşte în privinţa introducerii la Fiume a nouilor legi. Asistă şi Dr. Maylender, prodestă al oraşului. In două trei zile comisia își va termina lucrările. VREM!,, Bartha Miklós e luceafărul ziaristicei maghiare de astăzi, în condeiul lui pulsează temperamentul maghiar. Brutal, îngâmfat, arogant, îmbuibat, el persiflează suspinele celor biciuiți. „Aş vrea să văd—zice Bartha — o mamă desperată, dela al cărei sîn am smuls copilul; amvonul de pe care am oprit graiul românesc, martirul pe care pentru naţionalitatea sa ’l-a ferecat gendarmul unguresc. Legea care limba maghiară o face obligatoare pe toate terenele instrucţiunei; ordonanţa prin care pe cale administrativă s’ar fi închis şcoalele medii româneşti din Braşov, Nasăud ori Blaj, şi cele 3000 de şcoale poporale unde numai româneşte se învaţă. — Vai cum aş vrea să văd odată acea lege şi acea ordonanţă. „Vreţi să împărţiţi în naţiuni unitatea legitimă a naţiunii maghiare?... „Nu-’mi pasă. „Dar’ cu condiţie : „Să ne fie şi nou” Maghiarilor permis a vă urî pe voi Românii cum ne urîţi voi pe noi; să fim tot atât de nedrepţi faţă de voi, precum voi sunteţi faţă de noi, să vă conturbăm şi noi pacea precum voi o conturbaţi pe a noastră, să minţim precum voi minţiţi. „Nu-mi pasă. Facă-să aşa. Şi atunci, hajrá!