Tribuna Poporului, iulie-decembrie 1911 (Anul 1, nr. 27-52)
1911-07-03 / nr. 27
Abona meritul: Pe un an . . . 4 Cor. I Pentru România şi America: Pe un jum. an . 2 Cor. Pe un an ... 10 cor. Un număr -4 fii eri. Apare în fiecare Duminecă. Redacţia şi Administraţia: Strda Deák Ferenc 20. Inserţiunile se primesc la administraţie. — Manuscripte nu se înapoiază. — Telefon pentru oraş şi comitat 502. Mulţumite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fii. Nu-i suiş fără coborîş. Spune aşa o zicătoare românească foarte adevărată. Urci un deal oricât de înalt, cu multă zdroabă, dacă ţinta ce ţi-ai pus’o cere să-l treci. Şi în mijlocul greutăţilor urcuşului te întăreşte credinţa că vei ajunge odată pe culme, şi de acolo se începe coborîşul. Dar zicătoarea asta are alt înţeles. Are înţelesul scripturii care zice: »Cel ce se înalţă umili-se-va«. Vedem adevărul acesta din păţăniile zilnice ale oamenilor. Niciodată n’au bun sfârşit cei ce pe drept, pe nedrept trag mereu foc pe oala lor, numai ca să le fiarbă mâncarea mai în grabă şi mai bună. Şi tot aşa e scris să se întâmple şi în viaţa popoarelor. Cred, nu-i vorbă, conducătorii popoarelor şi ai ţărilor, că în mânile lor zace soarta milioanelor de oameni. Că de la o iscălitură ce-ş aruncă în fugă la călcâiul unei hârtii atârnă fericirea neamurilor. Insă Dumnezeu e cel ce ne stăpâneşte pe toţi deopotrivă şi care poate da fericire unui popor şi unei ţări. Şi Dumnezeu e cel mai mare duşman al nedreptăţii, pentrucă el însuşi e dreptatea. El e cel mai mare duşman al semeţiei, pe care a fulgerat-o din cer, când s’a arătat între îngeri, pe care a scos-o din ranf, când şi-a ridicat capul în sufletul oamenilor. El e cel mai mare duşman al minciunei şi al făţărniciei, pentru că el este însuşi adevărul. Oamenii însă au voie slobodă. Ei se pot folosi de nedreptate, de minciună şi de făţărnicie. Insă numai până la un loc. Pân’ajunge pe culmea dealului în drumul nedreptăţii. De-aici încolo urmează coborîşul, şi Dumnezeu face să se clatine şi să se prăbuşască tot ce-a fost zidit şi închegat din nedreptate, minciună şi făţărnicie. Dacă nu s’ar amesteca şi mâna lui Dumnezeu în viaţa oamenilor de pe pământ, aceştia demult s’ar fi sfâşiat unii pe alţii, orbiţi de toate furiile patimilor. Gândurile acestea ne vin în minte când vedem guvernele ungureşti cum se întrec unele pe altele în goana de a urca cât mai repede pe culmea tuturor dorinţelor lor nedrepte, de-a fi singuri stăpânitori în ţara aceasta, ai cărei locuitori, mai bine de jumătate, nu sunt Unguri. Zidirea la care lucrează ei din răsputeri, nădăjduim că va fi în grabă isprăvită. Zidirea închegată din piatra nedreptăţii, a minciunei şi a făţărniciei. Nădăjduim, că în drumul lor pripit, vor ajunge în curând pe culme, de unde se va începe povârnişul. Măsurile câte s’au luat în timpul mai apropiat împotriva popoarelor nemaghiare din ţară, credem că vor fi cele din urmă. Pentrucă multe nu pot să mai fie. Tot ce-au putut au iscodit împotriva noastră. Poate vr’un jidan binevoitor de pe la cutare gazetă »patriotică« să le maî vâre în cap vr’o nouă lege de asuprire. Câteva zeci de ani guvernele ungureşti au de soare şi de veselie ale raiului îi auzi suspinele şi o cunoscu. Şi când văzu cum o duceau rău cătră împărăţia întunerecului, începu să plângă. Veniră câţiva îngeri şi dacă aflară durerea copilaşului, plânseră şi ei împreună cu dânsul. »Noi nu-ţi putem fi de nici un folos«, suspinară îngerii şi-l mângăiară pe obraji. Porni copilul prin raiu şi se tot duse, până ce ajunse la Domnul. Şi de pe scaunul lui de argint, din mijlocul Serafimilor, cari străluceau ca lucefeii, Părintele lumii se uită cu blândeţe la copilaş şi grăi: »In raiu nu sunt dureri. De ce plângi?« »Doi oameni de cărbune, cu ochii de flacără, cu ghiare de cântar, n’au lăsat pe mama să intre în raiu. E mama, Doamne, şi trebuie să fie şi ea aici ca să ne jucăm cu merele de aur din grădină şi să cântăm împreună cu îngerii.« Şi se uită Domnul cu milă la el, apoi îl chemă mai aproape şi-l mângâie. »O să vină mama ta aici, dacă o fi făcut fapte bune, cât a trăit pe pământ«, grăi Dumnezeu. »Mama nu putea să facă rău«, răspunse copilaşul şi se uită în ochii pini de bunătate şi de milă ai Tatălui ceresc »Să te duci la iad şi s’o întrebi dacă a făcut fapte bune«. Şi copilaşul plecă. împărăţia întunerecului era departe; dar el se ducea ca o rază de lumină de repede. Ajunse la uşa iadului şi păzitorii cei întunecaţi cari străjuiau acolo îşi puseră mânile la ochi, orbiţi de strălucirea hăinuţelor şi de luminile din ochii copilaşului. Bătu la uşă: cioc, cioc, cioc. »Ce cauţi?« îi răspunse împăratul întunecimei avut mână slobodă în ţară. Vremea au folosit-o să alerge cât mai departe. După ce n’au executat niciodată legea de naţionalităţi, ne-au pus în cârcă toate greutăţile: la judecătorii, la slujbe, în şcoală, în armată. Ne-au cinstit cu cangăi, cu funcţionari unguri până şi la cel mai reslăţit canton (casă de boactăr)pe linia ferată. Ne-au răsplătit cu jandarmi cu mustaţa răsucită şi cu ochii crunţi, cu slujba la honvezi obligătoare pentru dascăli. Şi celealalte. Cine le-ar putea înşira pe toate ? Acum, ce mai iscodesc împotriva noastră, arată că într’adevăr nu mai au ce iscodi. După ce în multe locuri au schimbat numele româneşti ale satelor şi le-au dat nişte numiri de-ţi stă mintea în loc, acum viu şi se aruncă din nou asupra învăţătorilor. Ministrul de culte porunceşte învăţătorilor printr’o ordinaţiune să-şi scrie de azi încolo numele de familie pe ungureşte. Nu va mai fi Suciu, Stoja, Munteanu, ci Szöcs, Sztoja, Muntyăn. Aşadar, guvernul a ajuns în mare încurcătură. Nu mai are alte mijloace de a maghiariza. Şi cearcă să aducă şi batjocura aceasta asupra învăţătorilor noştri să-i schimbe numele cum i l-ai schimba unui sat, sau unei unelte. Acum ştiţi ce-ar mai trebui? După ce în ţara aceasta toţi oamenii sunt unguri, aerul, pânea, apa sunt ungureşti, numele tuturor vieţuitoarelor, ar mai trebui să vină un ministru şi să poruncească toate sufletele din voi, naţionalităţilor, le botez din nou să fie »Caut pe mama!« »Cum o chiamă?« »Mama«. Şi veniră miriade de mame la uşa iadului şi suspinele lor se ridicau, precum se ridică glasul valurilor din Ocean, când se deslănţueşte furtuna. Nu mai auzise copilul atâtea vaiete şi rămase împietrit de durere. Pe urmă rupse de strigă: »mamă!« Atunci clocoti văzduhul de larma glasurilor celor ce se chinuiau în adâncurile întunereului. Dar un ţipăt se ridică mai puternic din vijelia de gemete. Copilul îl cunoscu şi iarăş strigă: »Mamă, m’a trimis Domnul să te întreb ce fapte bune ai făcut cât ai trăit pe pământ?» Şi se făcu o linişte, de părea că întreagă firea s’a împietrit Apoi glasul plin de durere şi de căinţă al mamei răsună ca şi când ar fi fost rostit să-l audă toată lumea: «N’am făcut nici un bine, odorul mamei!» «Gândeşte te mamă, poate îi fi făcut un bine mic, mic de tot». Şi iar se făcu tăcere. «N’am făcut nici un bine, îngerul mamei!» Porni copilaşul plângând cătră Părintele ceresc, iar când ajunse acolo, îşi acoperi faţa cu mânuţele şi durerea îi tăie glasul, de nu mai putu rosti nici un cuvânt Şi îl mângăe Domnul, iar când micuţul îşi mai veni puţin în fire, suspină: «N’a făcut, Doamne, nici barem un bine mic, mic de tot!» «O faptă bună trebue să fi făcut; altfel s’ar fi depărtat îngerii păzitori de ea şi n’ar fi putut să vieţuiască în pace pe pământ» răspunse Dumnezeu. ' I Poveste. De D. N. Ciotori. Intr’un sătuleţ trăia un om cu stare. Avea numai un copil la care se uita cu atâta nădejde, cum se uita la cer şi de bucurie că n’are să i se stingă neamul, ajuta pe nevoiaşii, cari îi nimereau la poartă. Dar pe cât era el de bun şi de darnic, pe atât era nevastă-sa de rea şi de sgârcită şi ori de câte ori vedea că pleacă cineva mulţumit dela casa lor, se pornea pe gâlceavă. Şi într’o zi se duse omul cu carul la lemne. Plecase în ceas rău, ori îi ieşise necuratul în cale, că se răsturnă carul pe el şi-l omorî. De atunci nu mai plecase niciun nevoiaş mulţămit dela casa omului cu stare. Nu trecu mult şi mult şi copilul. îi fusese atât de dor lui tată-său de el, încât se rugase de Dumnezeu să i-1 aducă pe lumea ceealaltă. Plânse femeia, dar nu dete nimic de pomană pentru sufletul copilului său. Oamenii din sat îşi făcură cruce de una ca asta şi, de atunci ori de câte ori o vedeau, se fereau de ea ca de ciumă. Şi se scurseră iarăş ani mulţi până ce moartea trecu iarăş pragul casei în care nu mai găsea nimeni adăpost şi alinare suferinţelor, şi luă pe bătrână. Când ajunse cu ea la marginea lumei celeilalte, îngerii cari duc pe oamenii buni în raiu îşi întoarseră faţa dela dânsa. Şi împăratul întunerecului zâmbi de bucurie şi trimise doi supuşi de-ai lui, cari luară pe bătrână s’o ducă în iad. Copilaşul ei care se juca prin grădinile pline