Tribuna, iulie 1888 (Anul 5, nr. 147-173)

1888-07-22 / nr. 165

Anul V ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/3 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1ji an 3 fl. 50 cr., 1/a an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1li an 10 franci, 1/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Vineri 22 Iulie (3 August) 1888 TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE ! Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu­, 21 Iulie st. v. în Rusia s’a petrecut în cailele acestea un eveniment, care pentru biserica ru­sească şi poporul rusesc îşi are însăm­­­nătatea sa istorică, ce trece preste mar­ginile presentului adânc în reamintirea trecutului îndepărtat şi de bună seamă îşi va lăsa urmele sale şi pentru viitor. în Kiev, acest vechiu centru al ortodoxiei, s’a serbat aniversarea de 900 de ani a încreştinării poporului rusesc atât ca serbare religioasă, cât şi naţio­nală. Acest prilegiu, de a inscena serbări naţionale, este la tot caşul rar şi mare şi de aceea aflăm, că este lucrul cel mai natural, ca Ruşii se desvoarte cuvenita activitate, ca serbarea să și reușească în mod vrednic de importanța ei istorică și culturală. Asemenea credem, că este lucru natural, ca interesat pentru aceasta ser­bare și participarea la dînsa să nu se restrîngă numai între marginile imperiului Țarilor, nu numai în mijlocul poporului rusesc, ci să se extindă, să se impună chiar şi altor ţeri şi altor popoare unite cu cel rusesc fie prin sentimente de în­rudire etică, fie prin legături religioase. Au şi participat la festivităţile din Kiev oaspeţi şi representanţi ai popoa­relor slave din ţerile Orientului şi chiar şi din monarchia noastră, ba au parti­cipat, deşi puţini, chiar şi membri ai bisericii ortodoxe, care după sânge nu fac parte din marea gintă a Slavilor. Participările acestea au avut însă un caracter mai mult privat; nu s’au tri­mis deputaţiuni alese şi autorizate de bi­serici, de sinoade sau de guverne, n’au fost representanţi oficiali de nicăirea sau cel puţin aproape de nicăirea. Cine s’a dus, s’a dus din convingere sau sim­patie privată, s’a dus netrimis de ni­menea şi prin urmare pe nimenea nu angajează. Se pare, că aceasta nu s’a întâm­plat tocmai după pofta arangeatorilor sărbării dela Kiev. Aceștia cu drept cu rând ar fi pu­­tutut să aştepte, ca la o serbare atât de rară, care amintesce o epocă atât de momentuoasâ în istoria poporului ru­sesc și prin urmare în întreagă lumea slavă, să vină din toate părțile Slavii ortodoxi şi neortodoxi, şi ortodoxii slavi şi neslavi. Nu s’a întâmplat aşa. Oaspeţi au venit foarte puţini din Austro-Ungaria, România, Sârbia, Bulgaria etc.; numai chiar Montenegrul a luat parte la ser­bare cu oareşi­care oficialitate. Şi oare de ce s’au înşelat oran­­geatorii dela Kiev în aşteptările lor, de ce serbarea încreştinării Ruşilor n’a întimpinat interesul şi simpatiile, pe care ar fi lucru natural să le întim­­pine ? „Politische Korrespondenz“, într’un raport al său dela Kiew, ne dă răspun­sul la aceast întrebare: „Se consideră ca lucru mai presus de toată îndoeala, că serbarea creştinisării Rusiei, după nume şi prilegia reli­gioasă, a fost menită de cătră arangeatorii ei ca să formeze o m­a­n­if­est­a­ți­une sgomotoasă şi să presente lumii europene ta­bloul unui nou triumf al ideii pan slav­iste“. Va se zică, scopul final al sărbă­torilor dela Kiew a fost politic şi nu­mai prilegiul religios. Dl Pobedonoseff, şeful administraţiei supreme a bisericii ru­­seşci şi totodată cel dintâiu între arangea­torii sărbărilor dela Kiew, mai e totodată şi un aprig aderent al ideilor panslaviste. Pentru acestea, ear’ nu pentru impor­tanţa istorică şi culturală a prilegiu­­lui a sprijinit şi a condus festivităţile întru amintirea îmbrăţişării învăţătu­rilor bisericii lui Christos prin popo­rul rusesc. Ear’ aceasta aşa fiind, înţelegem pentru­ ce lumea ortodoxă şi cea slavă afară de Rusia nu s’a încălcat prea mult pentru aceasta rară aniversare. Toţi ortodoxii, fără deosebire de rassă, ar fi întimpinat cu simpatie Tiua, în care o mare şi foarte însămnată parte a lumii ortodoxe îşi serbează ju­­bileul de nouă decenii a intrării sale în biserica ortodoxă. Toţi Slavii, fără deosebire de reli­­giune şi de stat, ar trebui să participe la un asemenea eveniment, care rea­­mintesce poate pe cel mai hotârîtor eveniment din istoria celui mai mare popor de ginta slavă. în fine toată lumea civilisată ar trebui să recunoască după merit însăm­­nătatea acestei aniversări, care pentru Europa întreagă îşi are importanţa sa şi anume importanţă în înţeles bun. Căci trebue să recunoascem cu toţii, că dacă Rusia astăzi este ameninţătoare, dacă mai ales pentru dînsa se găsesce Europa într’o continuă temere de eve­nimente sângeroase şi în prima linie din pricina ei gemem cu toţii de mili­tarismul formidabil, care consumă cele mai bune puteri ale popoarelor; dacă Rusia şi astăz­i abia puţin ’şi-a deschis porţile civilisaţiunii europene şi fără de aceasta în mare parte mai fiind domi­nată de îndeletnicirile popoarelor asia­tice, nu se poate resolva la lucra­rea şi gloria progreului pacinic, ci se gerează încă şi se va mai gera multă vreme ca stat cuceritor cu tendenţe expansive, — apoi toate acestea în mă­sură şi mai mare ar avă astăzi loc, dacă credinţa blândă, umană şi civili­­satoare a creştinismului ar fi triumfat cu câteva sute de ani mai târziu pe şesurile şi plaiurile sarmatice. De aceea din punctul de vedere al culturii, precum şi dintr’al religiunii şi al ortodoxiei, nimenea nu s’ar pută afla, ca să nu salute cu simpatie aniversarea încreştinării Rusiei. Când e însă vorba, ca aceasta ani­versare să fie mimat paravanul, după care să se pună la cale manifestaţiuni panslaviste, când în realitate nu reli­­giunii şi civilisaţiunii are să servească serbarea arangeată în numele acestora, ci ideii unirii tuturor Slavilor preste mormintele altor popoare, apoi vedem, că lumea pentru aceasta nu se poate încălzi. Şi de aceea nu ne mirăm, că par­ticiparea la festivităţile din Kiev n’a eşit după gustul d-lui Pobedonoseff. Naţiunile şi statele ortodoxe nea­parţinătoare gintei slave, între care Ro­mânia, ca cea mai importantă între ţe­rile ortodoxe din Orientul Europei, n’au putut decât se rămână departe de acestea festivităţi, a căror idee conducătoare le ameninţă direct în existenţa lor. Europa civilisată n’a putut să nu rămână rece faţă cu aceasta sărbătorire a panslavismului, care este unul din cele mai mari pericole pentru dînsa. Şi chiar naţiunile libere slave ve­dem, că nu prea s’au entusiasmat pen­tru aceasta încercare de a pronunţa panslavismul, care şi pentru ele este un pericol, căci tendenţa lui este de a ni­vela, de a şterge individualităţile naţio­nale, pe care insă nice Slavii de dra­gul panslavismului nu vor cu toţii ale sacrifica. FOIŢA „TRIBUNEI". Voinicul în luptă. Pe podul cu zalele Răsărit-a soarele, Dar’ nu-’i soare răsărit, Ci-’i bădiţa ’mpodobit, Tot în flori e învălit, N’are flori în pălărie Pălăria-’i arginţie, Podobită cu scu­mpie, în satul cel preste deal O fetiţă stă la mal, La malul cel dingă râu Cu mânuţele pe brâu. Lacrimi pe faţă-’i curgea Şi din graiu aşa o firea '• — Apă lină, apă lină Spune la badea să vină, De când de-acasă-a plecat Toate mult s’au strămutat, Au crescut fânaţele Şi s’au copt holdiţele, S’au învăţat păsărele De cară la spicurele, S’a ’nvăţat un cucuţ negru De-’mi cară snopul cu ’ntregul, S’a ’nvăţat o cioară neagră De-’mi cară cu claia întreagă. Şi amar, amar plângând, Merse-acasâ suspinând, Să mai coase nişce fire La cămaşa cea de mire. Acul jos că nu-’l punea, Când badea-acasă venia, Scumpia ’n grindă-aj­ungea, Ochii şi gura ’i rîdea, Bătu vântul floarea ’n dos, Umplu casa de miros, Bătu vântul floarea ’n faţă, Umplu casa de dulceaţă, Fata acul jos punea Ochii de lacrimi ştergea Şi pe bădiţ întreba: — Unde-ai fost tu badea mea, Ori la bine ori la rău, Căci de când tu ai pornit Cu flori nu m’am podobit, Nici cu flori nici penişoare în cosiţe, ’n chiotoare, Şi de am pus floare vr’o­dată, Am pus tot care-’i uscată, Faţa ’mi s’a vestejit De dorul tău am slăbit, Sânt o fată fără faţă, Ca şi-o floare făr’ de viaţă, Spune-’mi bade, spune mieu, Să te ţină Dumnedeu. Bădiţa atunci «zicea : — Mândră mândruleana mea, Când dela tine-am plecat ţ­iua bună nu ’mi-am luat; Am plecat în o zi mare Şi-am trecut preste hotare, Iar’ când a fost îndeseară, Am ajuns la Hunedoară, Şi cu domnul Hunedorii Şi cu patru mii feciorii Am plecat în tabere Şi-am ajuns la Dunăre. Unde-­şi beau bărbaţii juncii Şi muerile păpucii, Păcurarii oile Popii patrafirele, Fetele cămeşile, Şi copii găinile. Pe câmpul nesămănat Era duşman aşezat, Duşman venia cătră noi Să ne-apucăm de răsboi, Deterăm cu tunurile, Pe urmă cu arcurile, Când de noi s’apropiat Lăncile am apucat, Bară domnul cel mai mare, C’un buzdugan gros şi tare, înainte călăria Şi cătră noi cuvânta: — Ian staţi, feciorii mei, staţi, Staţi în sus şi vă luptaţi Pentru acest scump pământ; Nu vă temeţi de mormânt. Frunză verde lemn înalt Bătaia ni s’a gătat, Duşmanul fuga­ a luat Mulţi duşmani s’au îngropat Cu de-ai noştri într’un pat; Iar’ eu, dragă, m’am întors Să-’ţi văd câmpul tău frumos, Crescut-au fânaţele? Şi coptu-s’au holdele ? Cari eu 'ţi­ le-am sămănat înainte de plecat. Mândruţa îi răspundea — Bădiţă, inima mea, De când singură­’s lăsată Cu duşmani­’s cungiurată, Păsărele duşmanele Au stricat­­filele mele, Dar’, bade, inima mea, Ce-ai pe pălăria ta? — Am adus o pălărie Câştigată ’n bătălie, Şi am pus pe ea scumpie Să-’mi fi tu mie soţie, Şi duşmani ce vor mai fi Pe toţi îi voiu cutropi. IV. Trâmbitariu.­­ REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 21 Iulie st. v. ţfilele din urmă s’a ivit şi apoi car’ s’a desminţit de repeţite­ ori faima, că împăratul Wilhelm al II-lea, întor­­cându-se din călătoria sa, va face prin­cipelui de Bismarck o visită la Friedrichsruhe. Acum se pare, că aceasta visită va şi urma, pentru­ că, după o depeşă din Hamburg, acolo circulă faima, că în Friedrichsruhe se fac toate pregătirile pentru primirea suveranului. Din Roma se scrie foilor străine, că unica preocupare a lumii politice de acolo este în acest moment călăto­ria eventuală a împăratului Wilhelm la Roma. Negreşit, că ver­siunile puse în circulaţie difer, după sorgintea provenienţei lor. La Quirinal călătoria împăratului german la Roma se consideră ca un ce sigur. Se dau chiar date precise. împă­ratul se va duce în urbea eternă între 10 şi 15 Octomvrie. Unii iniţiaţi pre­tind chiar, că, spre a menagia suscepti­bilităţile Vaticanului, s’ar fi imaginat combinaţiunea următoare: împăratul va fi primit la gara Ro­mei de curtea italiană; el se va duce imediat la Vatican, spre a-’şi presenta omagiile Papei, apoi se va întoarce la Quirinal, unde va locui cât timp va sta în Roma. La Vatican se consideră şi acum călătoria împăratului la Roma ca o im­posibilitate. Se­­rice, că Vaticanul ar fi adresat nunţiilor sei o circulară în pri­vinţa aceasta. Scirea e absurdă. Ade­vărul este, că nunţiul din Viena, în a cărui abilitate Papa are toată încrederea şi care posede o mare influenţă la Ber­lin, a fost însărcinat să transmită ofi­cios guvernului german ideile Papei re­lative la aceasta călătorie. Ori­cum ar fi, se face, că Leo XIII. ar considera visită împăratului Wilhelm în urbea eternă ca o umilire pentru pa­­pilitate şi pentru lumea catolică. Guvernul german a făcut obiec­­ţiunea, că prinţul imperial (Frideric al II-lea) a fost deja la Roma în 1883, că a locuit în Quirinal şi cu toate a­­cestea a fost primit de Papa. Vatica­nul nu admite analogia între un prinţ imperial şi un suveran domnitor. El insistă mai ales asupra faptului, că împăratul Wilhelm I-iu, când cu voca­­giul seu în Italia, în timpul Kultur­­kampf-ului, s’a obţinut de a se duce la Roma numai din deferenţă pentru suveranul Pontifice. Cu toate acestea se crede, că, dacă pentru raţiuni majore s’ar hotărî călă­toria împăratului Wilhelm la Roma, gu­vernul german ar fi gata la ori­ce com­­binaţiuni ce ar fi de natură a atenua efectul călătoriei pentru Vatican şi pen­tru catolici şi a salvgarda legitimele susceptibilităţi ale lui Leo XIII. Mai putem adăuga, că acum­­ziarul „Italia“ anunţă în mod definitiv, că îm­păratul Wilhelm va veni la Roma la 14 Octomvrie viitor. Din Atena se depeşează, că ambasadorul italian, contele T . d ’ O­r­­tiani, a predat la 30 r. tr. minis­trului de externe Dragumis nota, prin care se notifică ocuparea definitivă a Massarab­ei prin Italia. Grecia nu voesce să recunoască legalitatea taxei co­munale înainte de cassarea capitulaţiu­­nilor. în ceea­ ce privesce cestiunea re­­cunoascerii ocupaţiunii, Grecia va urma exemplului celoralalte puteri. Faima, că Turcia s’ar fi alătu­rat vederilor Franciei în privinţa titlu­lui de posesiune al Italiei în Mas­­sauch se desminte în cel mai catego­ric mod. După o depeşă din Roma, Ger­mania şi Anglia­­şi-au dat deja con­­simţământul la nota lui Crispi. Se zice, că Francia ar fi cerut drept preţ al în­voirii ei cassarea oficiilor poștale italienesci în Tunis. Aitarul d-lui Ristici, „Srpska Ne­­z­avi sno­st“, publică un articol vehe­ment în contra Austro-Ungariei. Foaia din cestiune e de părere, că toată ne­fericirea ce a venit asupra Serbiei pro­vine dela Austria, care totdeauna s’a insuit a ruina pe Sârbia. Sârbia s’ar fi şi ruinat, dacă nu ar fi avut pe Ru­sia ca pe un puternic ocrotitor. Au­stria ar fi făcut pănă acuma totul, spre a slăbi pe Sârbia şi spre a o face atîr­­nătoare. După­ ce mai spune o mul­ţime de lucruri, pe care din deferenţă cătră procurorul regesc nu le pu­tem reproduce, gfiarul domnului Ri- Herculeţ. A fost odată un om sărac, sărac lipit pământului, după­ cum se­­ficea şi prelungă că era sărac, mai avea şi trei hăramuri de copii, numai ca ei de răi. Micuţi şi mâncăcioşi, răi şi uliţariţi, de li se dusese vestea; la lucru nu erau nici de o treabă; car’ de hămisiţi ce erau, stau să-’i mănânce şi urechile bietului om ; de buni ce erau, hainele curgeau soirenţe de pe ei în câteva­­file; ori­ ce haine bune le-ar fi insămat*) tatăl­ lor; ear’ de uliţariţi? Vor­bească vecinii! De când se crepa de diuă, pănă înopta bine, numai atâta îi vedea tatăl lor, cât le da de mâncare, apoi mai iai, de ai de unde! Din toţi însă cel mai fără obraz era Herculeţ, adecă copilul cel mai mic. *) a insema —a agonisi, a câştiga (I. P. R.) Acela, de lăpădat*) ce era, nici la câni nu le da pace; pe unde trecea, pe toţi cânii îi sgâdăria, pe alţi copii îi batea şi sgăria, în­cât se feriau toţi de el, ca­ şi­ când ar fi fost cu păr de lup. Ce era însă mai rău de la Herculeţ, era năravul de a pune vina pe alţii; câte bazaconii făcea, toate cădeau în spinarea fraţilor lui, el minţia aşa de bine, de se scoţia din toate, încă pănă era mic îi ifb­eau oamenii Herculeţ mincinosul. Tatăl seu se luase de gând cu odoarele lui de copii. Dar’ ve­cinii îl mai mângăiau. Nu te sfîrşi, că cine a mai văcjut băieţi buni şi babe frumoase? Le-a veni lor eleimul**) în cap, după­ ce vor mai cresce, acum vor începe a umbla la şcoală, apoi acolo va scoate dascălul fotobrăjiile din ei, că doară de aceea e pus. Aşa o ficeau oamenii, dar’ omul nostru numai clătia din cap şi o ficea întru sine: bine ar fi să fie cum­­ficeţi voi, dar’ rău mă tem că n’o fi aşa. Când colo de cătră toamnă, când adună dascălii pe copii la şcoală şi prind învăţăturile, chemă şi omul nostru pe băieţii lui la şcoală, să-’i dee în seama dascălului să ’mi-’l înveţe omenie, dar’ Herculeţ mirosi un lucru ca acesta — hait! o ia la talpă, apoi mai ia-’l, dacă ai de unde, şi­­mi-’l du la învăţătură. Ceilalţi doi copii merseră cu tatăl lor la şcoală şi dascălul îi luă cu buna, de nu li­ se urî de școală; Her­culeț nu vrea nici de nume să-­i audă; el pleca *) lăpedat = fără obraz. **) chelmul, pielmul = partea cea mai fină a făinii, d. e. a cernut numai chelmul (cet. ca ung. tydlmul); colacii se fac numai din chelmul făinii Aci e luată vorba în sens figurat a mintea (I. P. R.) Nr. 165

Next