Tribuna, ianuarie 1893 (Anul 10, nr. 8-23)

1893-01-14 / nr. 9

F Anul X ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/4 an 3 fl. 50 cr., 1/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1li an 10 franci, an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Joi 14/26 Ianuarie 1893 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr., a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în Bucureşti primeşte abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un minier costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. in faţa triplei alianţe. Îi supără pe concetăţenii noştri dela oalele cu carne ale statului, că ces­­tiunea ropiânească se discută as­tăzi şi în străinătate. Ii supără şi mai mult, că discuţiile de regulă es­tn favorul Românilor şi în defavorul Maghiarilor, şi îi supără mult de tot, că acest­ lucru se întâmplă chiar şi, ba mai ales şi, în ţeri şi la po­poare, care în trecut au nutrit calde simpatii cătră „naţiunea cavalerească“, care astăzi sânt prieteni şi aliaţi ai mon­­archiei, al cărei „cel mai puternic spri­­jin“ pretind a fi Maghiarii. Supărării acesteia se încearcă a-’i da expresiune guvernamentalul „Pes­ter Lloyd“ într’un prim-articol al numărului seu dela 22 Ianuarie n., în care se plânge de agitaţia ce s'a în­ceput în Italia în favorul Românilor şi se încearcă a dovedi fraţilor noştri din Apenini, cât de nemotivată este in­tervenţia lor pentru „daco-roma­­nism“ şi cât de rău fac, că se fac de ură cu Maghiarii. Toate acestea pesam­a Israilului unguresc le săvîrşeşte cu un aparat de matrupaslîcuri ovreeşti, a căror nimic­nicie se vede cât de colo. Dar’ să-­i luăm spusele pe rînd. Articolul seu începe: „In pădurea ziaristicei italiene răsună de un timp încoace în mod bătător la ochi de des glasuri de cuc românesc, din care, se înţelege, ne isbeşte o ură crâncenă contra statului unguresc şi a naţiunii maghiare. Cu­noaştem originea acestor glasuri, fără­ ca se o­­ mai căutăm. Şovinismul românesc, prea trândav ca să­ ’şi clocească el însuşi pro­ductele sale spirituale, a sburat în Italia şi ’şi-a depus ouăle de cuc în cuibul irredentist. Aşa a ajuns această prasilă străină şi nesimpa­tică în ţeara aliaţilor noştri italieni, care sigur vor fi puţin edificaţi de larma ei obraznică, încât ne priveşte pe noi, nu he­­sităm a recunoaşte, că această invasie a cunoscutelor calomnii a unor fanatici din Ardeal într’o ţeară amică şi aliată, face asupra opi­niei publice a Ungariei cea mai neplăcută impresi­e“. Mărturisirea din urmă o credem prea bucuros, şi numai ea ne impoartă: încolo îi lăsăm pe fraţii italieni să se răfuească ei înşişi cu perciunaţii dela „Pester Lloyd“, care le fac problema­ticul compliment, că s’au făcut unealtă inconştie a „unor fanatici din Ar­deal“. Ear’ mângâierea lui „Pester Lloyd“ că Italienii vor fi puţin edificaţi de „larma obraznică a cucului român“, noi ne luăm voea de a o privi de ne­­sinceră. Căci dacă ar fi sinceră, ce nevoie ar ave scriitorul articolului să recunoască că larma aceasta îi supără pe „patrioţi“ şi să dovedească într’un lung articol nevinovăţia Maghiarilor ? în adevăr partea cea mai mare a articolului consistă din „dovezi“, că sânt toate minciuni, câte se vorbesc în lume despre nedreptăţile ce îndură Ro­mânii din regatul unguresc. Iată câ­teva din aceste „dovezi“ : „Că naţionalităţile nemaghiare — zice articolul — constitue trei părţi din popolaţia ţerii şi că minoritatea maghiară le pleacă sub un aspru jug de sclavie, este una dintre cele mai dom­oale învinuiri, în adevăr nu este uşor a combate asemenea neadevăruri classe. Dinaintea constatărilor statisticei, care dove­desc lămurit, că elementul maghiar are în ţeara aceasta, nu numai după cultură, ci şi după număr preponderanţa hotărîtă faţă cu celelalte naţionalităţi, domnii acusatori îşi în­torc faţa cu suverană despreţuire a adevărului, sau dacă adevărul le este incomod, îl falsi­fică pur şi simplu“. Noi aşteptăm în linişte Verdistul fraţilor italieni, că cine falsifică adevărul în caşul acesta. Ştiut este, că chiar după statisticele oficiale ungureşti, ele­mentul maghiar cu evrei şi rene­gaţi cu tot, este în considerabilă mi­noritate faţă cu totalitatea cetăţenilor nemaghiari. Şi că Maghiarii nu ar avă majoritatea relativă, adecă nu ar fi mai mulţi ca ori­care altă naţio­nalitate în parte, nu au zis-o nici Ro­mânii, nu o zic nici Italienii. Argu­­mentaţiunea de mai sus rămâne deci un simplu tertip evreesc. Dar o să vedem altă dovadă. „Şi apoi — exclamă perciunatul — „ju­gul de sclăvie al celui mai vehement absolu­tism“, sub care se zice că sânt la noi supuse naţionalităţile ! Veniţi în Ungaria, scrutaţi le­gile cu cea mai penibilă minuţiositate, şi ară­­taţi-ne în ele un singur cuvânt, prin care se acordă rasei maghiare vre­un favor faţă cu cetăţenii de altă limbă“. Al doilea tertip! Căci nu e vorba aceia de litera moartă a legii. Ce folos de principiul egalei îndreptăţiri, ce folos de legea naţionalităţilor, bună-rea cum este, la care articolul nu întârzie a se provoca numai­decât, dacă legile nu sânt observate, care parlamentul, din care naţionalităţile au fost scoase cu volnicie, aplaudează, în loc să tragă la răspundere guvernele călcătoare de lege. Acesta nu se poate numi altcum, decât „cel mai vehement absolutism“. Adevărat că nu absolutism personal, dar­ abso­lutism de rasă, şi mai nesuferit, şi mai periculos decât cel dintâiu. La alt loc articolul zice: „încât priveşte tendenţele de asimilare, sincer mărturisind, chiar dacă acelea ar exista în a­de­văr’, noi nu putem vedea în ele nici greşeală nici nedreptate făcută naţio­nalităţilor. Noţiunea asimilării nu invo­lvă un proces de transformare pus în lucrare pe calea volniciei. Ear’ contra asimilării prin potenţele culturale superioare ale maghiarismului nu se poate nimic a obiecţiona din punctul de vedere al celei mai riguroase morale etc. . Cu alte cuvinte, nu maghiarisează nimenea cu forţa, dacă peste tot maghiarisează, ci numai prin pu­terea de asimilare a culturii superioare maghiare. înainte de toate este preţios acel „dacă peste tot“. El dovedeşte, că în faţa străinătăţii tot cam simţesc Maghiarii, că nu este tocmai menirea puterii statului să intenţioneze asimila­rea cetăţenilor sei poligloţi. Dar, să presupunem, ceea­ ce nu admitem, să presupunem, că este în drept statul să asimileze în favorul unei naţionalităţi favorisate, numai cu forţa să nu o facă. Bine, însă cui voeşte să spună „Pester Lloyd“, că în Ungaria nu se maghia­risează cu mijloace de siluire? Astăzi ştie toată lumea, că s’a introdus limba maghiară în toate şcoalele poporale, în contra protestelor hotârîte şi unanime ale nemaghiarilor. Tot în contra protestelor lor unanime s’a votat legea „kisdedov-uri­­lor“, s’a organisat societatea ma­ghiară în zeci de reuniuni maghiariză­­toare agresive, s’a introdus limba ma­ghiară ca exclusiv mijloc de comuni­care în toţi rainii administraţiei şi în toată vieaţa publică. Nu sânt acestea mijloace de maghiarisare forţată? Sau înţelege „Pester Lloyd“ sub „forţă“, ca se fie aruncaţi în temniţă sau spân­zuraţi cei­ ce mai cutează a vorbi altă limbă afară de ungureşte? în adevăr numai aceasta a mai rămas nefăcută! Aşa sânt toate „dovezile“ patrio­ţilor. Am pută cita şi din articolul de sub întrebare mai multe, dar­ nu este trebuinţă. Se vede şi din cele de până aci, că avem a face tot cu argu­mentaţia cea veche a şoviniştilor. Şi fiindcă perciunatul prevede, că la Italieni, cărora le sună argumentaţiile sale, acestea nu vor mai prinde, căci acolo „Mem­orandele“ şi „Re­plica“ Românilor au făcut deja cu­venita lumină, articolul seu sfîrşeşte făcând şi sentimentalitate şi politică înaltă în nişte pasage, care sânt de toată frumseţa. Iată o probă din ele: „La luptele Italiei pentru libertate şi uni­tate au luat parte vitejească mii de Unguri şi multe inimi viteze ungureşti au sângerat pe câmpurile de luptă, pe care s’au cucerit condiţiile de vieaţă ale statului Italian mo­dern. Şi ceea­ ce a îndemnat pe fiii patriei noastre se lupte pentru causa Italiei, a fost cavalerismul, dreptatea şi iubirea de libertate, trei calităţi, care exclud de la început tirănia ce ni­ se impută faţă cu naţionalităţile nema­ghiare. Irredenţa în orbirea ei pătimaşe, se înţelege, le trece acestea cu vederea şi uită — nu zicem de recunoştinţa, ci de amicia ce Italia datoreşte Ungurilor pentru participarea lor la emanciparea ei. Şi apoi credem, că nici chiar irredentiştii nu ar trebui se prigo­nească tripla alianţă cu ura lor. Căci fără Triest şi Trient pănă acuma Italia a putut trăi. Dar’ cum ar fi cu Italia fără de Roma, garantată de tripla alianţă, aceasta se ’şi-o spună singuri publiciştii irre­­dentişti, înainte de a încerca încă odată, din ură contra Austriei, se­’şi împrumute penele tendenţelor destructive din regatul Sfântului Ştefan!“ înainte de toate constatăm, că este o suposiţie nedovedită din partea şovinistului, că irredentiştii susţin causa română în Italia. Am pută să-­i cităm zeci de bărbaţi şi de ziare din Italia, care s’au pronunţat în favorul Românilor şi nu au nimic comun cu mişcarea irredentistă. Nu irredenta ita-­­ liană, ci poporul italian aprigi- I neşt­e cu simpatiile şi glasul fiilor sei aspiraţiunile de libertate ale Latinilor din Orientul Europei. Apelul la recunoştinţa Italiei pentru sprijinul ce Maghiarii ’i-’l-au dat în luptele ei pentru libertate, să zicem că este îndreptăţit, deşi ar fi interesant să cercetăm, oare numai din cavalerism şi iubire de libertate, sau mai ales din ură contra Austriei au luptat Ungurii sub Garibaldi, pe când Italia era inimicul Monarchu­­lui nostru. Dar, fie cum va fi, ce dovedeşte împregiurarea, că Maghiarii se văd siliţi a reclama recunoştinţa Italiei ? Dovedeşte că simpatiile, care le-au avut în această clasică ţeară, astăzi nu le mai au. Şi nu le mai au, pentru­ că po­porul italian, care singur s’a sbuciumat o jumătate de secol, pănă ’şi-a câşti­gat libertatea, nu va considera de prie­ten al seu un popor care asupreşte alte popoare şi în prima linie asupreşte pe Românii înrudiţi cu Italienii. Câtă vreme Maghiarii se gerau de luptători pentru libertate, le erau prieteni Italienii, dar’ astăzi, când aspiră la gloria Turcu­lui şi Moscovitului asupritor de popoare, simpatiile Italianului s’au mu­tat pe partea celor asupriţi. Puţin le va ajuta şoviniştilor şi apelul la tripla alianţă. Aceia le răspundem numai atâta. Dacă voi sân­­teţi ai triplei alianţe, şi noi sântem ai triplei alianţe, şi încă în ca­litate de factor mai puternic decât voi, căci sânt zece mi­lioane de Români, pe care tripla alianţă are interes să-­i aibă pe partea sa. Chiar în numele triplei alianţe vă vor răspunde deci şi cei din Italia şi cei din Ger­mania, că rău faceţi şi interese străine serviţi, când asupriţi pe Români şi v­ă daţi toată silinţa ca să le fa­ceţi tot mai imposibil a se în­sufleţi pentru scopurile tri­plei alianţe. Voi şi numai voi, şoviniştilor, sfinteţi elementul discor­dant în concertul de popoare ce compun tripla alianţă, şi dacă e ca aceasta să pună pe careva la ordine, apoi nu pe Ita­lieni, nici pe Români, ci pe voi are să vă pună la ordine. FOIŢA „TRIBUNEI“. Ibovnicul muierii cu bărbat. Zice că erau odată doi oameni, un băr­bat şi o muiere, şi ei erau numai amândoi, nu aveau adecă nici copii, nici ceva neamuri în casă. Aveau ei din ce trăi cât de binişor, dar’, cum se cam întâmplă la muierile care n’au băieţi, aşa era şi cu muierea din po­vestea noastră, se cam uita după alţii, cam trăgea din sprinceană unuia şi altuia, când credea că nu o vede bărbatul. Dar’ bărba­tul încă nu era cu orbul găinilor, vedea el ce vedea, dar’ se făcea că nu vede nimic, cocea numai în el şi­’şi gândia: scump o se plăteşti tu ochiturile tale, numai să-’mi vină apa pe moară! I­ se părea lui că şi buca­tele trec cam tare, dar’ şi la asta tăcea m­ul­­com şi-’şi gândia: toate au un capăt. Semn de bănueală nu dădea. Când se abătea câte odată pe la cârcumă Jidanului şi vedea că acela adună atâta potop de bucate pe lucruri de nimic, mai pe vinars, mai pe zăhar, mai pe mangel­e cercei, inele şi alte nimicuri, el îl înfind­­eam­ cu gura jumătate: ai grije Ji­­daifie, Ci nu faci bine! Scump îi plăti tu în­­găciuiile ce le faci! Nu primi dela copii şi la ffceri bucate pe nimicuri, că bărbaţii h­ăi săracii de ei! Dar’ Jidanul îi rîdea !­ajî­’i răspundea: Eu nu chem pe nime ei vin şi aduc ce au, ear’ eu lerdau km! Bine, Jidane, bine, f­elicea omul lur tăcea .în­lcom şi îşi căuta de cale. Dela o vreme, vădând că glumele se îngroaşe, îşi puse carul în petic să pună ca­păt la toate. într’o seară, iarna colea în câşlegi, era numai cu muierea acasă, şi prind a vorbi ca oamenii, mai de una, mai de alta, pănă dau în vorbă de găini. Tu muiere, zice el, uite ce am auzit alaltăseară la moară dela o babă din satul vecin, zice că cine mâncă carne de găină neagră şi bea după ea vin roşu — orbeşte! oare drept să fie? D’apoi mai ştiu şi eu ? răspunse muierea gândind: Când ar fi dreaptă una ca asta, ce ’m­i-ar fi? Că în scurtă vreme n’ai vede nimic! Cât fu nopticica de lungă, cum e iarna în câşlegi, ea tot de găini negre visa, şi di­mineaţa pănă în ziuă se puse şi reteză capul la una, apoi o ciupeli frumos şi găti din ea mâncare bună şi o puse dinaintea bărbatului de prânz: Mâncă bărbăţele, că am tăiat găina cea roşie ce cânta cocoşeşte, că era semn rău la casă Şi mâncă bărbatul, dar’ mâncă ca popa la pomene, şi o îmblă şi pe ea: Hai de mâncă şi tu, muiere, că par’că nu-’mi jig­­neşte să mănânc numai singur; dar’ ea sfă­toasă luă un ulcioraş ca de o cupă bună şi plecă la cârcîmă după vin roşu zicând: mâncă numai tu, de te satură, pe muieri nu le căi tu de foame în veci, că ele tot pe lângă oale se învîrtesc, de ici pişcă una, de colea muşcă alta, şi tot sătule sânt, dar’ bărbaţii săracii, de nu li-om pune noi muierile dinainte, umblă hămisiţi de foame. Hai, drace, hai, gândi omul, şi mânca cu lăcomie pănă Unse blidul. Apoi bea vinişor roşu ca sângele pănă scurse şi ulcioraşul şi se puse cu capul pe masă. Ce-i cu tine, bărbate? zise muierea, când îl văzu­ cu capul pe masă. Ce să-’mi fie? Nu ştiu vinul de tare ce-i m’a zăpăcit, ori găina care ’mi-ai făcut-o de mâncat a fost neagră, dar’ eu nu văd bine, ca o pohoeală ’mi­ s’a pus pe ochii amândoi şi numai ca prin o ceaţă văd cu ei. Bucuria nevestei la auzul acestor vorbe, fu nespus de mare. Dar’ nu se arătă câtuşi de puţin că-’i pare rău de nenorocirea ce cade din chiar senin pe bărbatul ei, ci nepăsătoare şi fără frică de primejdie îi dă răspuns. Nu te teme nimic bărbate, găina neagră n’a fost, dar’ vinul drept că a fost cam tărişor, că nu apucase a-’l boteza hoţul de Jidan, te-ai rumenit o leacă, atâta-i tot şi alta nimic. Du-te colea în pat şi te culcă, că dormind un cias-două îţi vei veni în fire. Bucuria bărbatului, că după carne de găină şi după vin mai capătă şi pat moale, îndată se face a horeai dus pe altă lume. Ear’ muierea lui îndată prinde o găină grasă şi hai cu ea pe la vecine, doar’ o va pută schimba undeva cu una neagră, şi de va fi numai ca o cioară, că-’i trebue de leac. Şi a aflat ce a căutat, că doar’ o muiere harnică ce nu află, când îşi pune carul în petic?! Apoi mai avea neamuri şi prietene care nu s’ar fi lăsat fără o găină neagră la casă pentru cât bine e pe lume; ştiau ele de ce . . . aşadar’ lesne află în loc de una chiar două, după­ cum îi era lipsa. Bucuria ei când se văzu cu ele acasă! îndată se puse şi le ucise şi le ciu­peli frumos, apoi le fripse şi le rumeni de erau galbine ca ceara. Mirosul merse din cratiţă pănă la nasul omului în pat, care gâdilit de acel miros plăcut se deşteptă şi se sculă căs­­când o gură cât o gură de şură şi întinzân­­du-se de-’i pîrtiau oasele, strigă cât în rîs cât înadins: Vai de mine flămând sânt, Că n’am mâncat de când sânt! Ear’ muierea dela oale îi răspunse ase­menea rîzând: De n’ai mâncat vei mânca Numai dacă te-a i scula, Apoi car’ te poţi culca! Cine ’i-ar fi auzit glumind şi desmer­­dându-se astfel, ar fi crezut că dragoste câtă e în aceşti doi oameni nu se mai află în şepte ţeri şi în şepte sate. Ce credeau ei unul de altul vă puteţi lesne închipui. Destul că mu­ierea aşternu masa frumos ca în ziua de Paşti, puse găina cea friptă pe masă, îşi pofti băr­batul să se apuce pănă e caldă să o mănânce, care­ea raita la cârcumă după 2 cupe de vin vechiu şi roşu ca sângele. Bărbatul mânca singur ca un călugăr gândind: Oare pănă când mă va ţină tot aşa ? Bar’ după­ ce îi sosi odo­rul de muiere cu vinul, îl bea iute neîmbiat şi apoi se prinse cu amândouă manile de ochi şi zise mai plângând: — Muiere, cu mine nu-i bine ! — Dar’ ce-i, bărbate, sufletul meu ? — Ei, când îţi spun eu odată că nu-i bine, atunci să ştii că-i rău! Ce gândeşti, azi­­dimineaţă când m’am sculat eram mort de foame, ’mi-ai făcut de prânz, D-zeu să-’ţi ierte păcatele, dar’ abia începui a mă sătura, când mai că nu făceam limbariţă de sete, m’ai şi adăpat cu cupa cea de vin şi mă lovi un somn cu durere de ochi de nu vedeam lumea cu ei, după­ ce aţipii puţin par’că îmi fu mai binişor, dar’ eram mort de foame, cum mâneai car’ îmi fu sete, acum cum am beut vinul acesta per de somn şi nu văd mai nimic cu ochii, nu ştiu ce va fi cu mine pănă în sfîrşit! Destul că nu-’mi este boala sănătoasă. Muierea credea vorbele bărbatului seu şi-’i părea bine din inimă, dar’ se făcea a nu crede şi zise cătră bărbat: — Nu-’ţi face gărgăuni în cap, că doar’ ştiu că nime nu-’ţi dă otrăvuri de mâncat şi de beat, ai beut puţin cu poftă şi ’ţi­ s’a în­greuiat capul, atâta e tot, dar’ hai colo în pat şi te culcă, că îndată îţi va trece. Bărbatul ascultă şi acum sfatul muierii şi facu cum îl povăţui ea, că doar’ nu era nebun să fugă de bine, se culcă şi trase un puiu de somn pănă colo mai pe înserate. Atunci se sculă, se mişcă a lene prin casă şi era par’că îngândurat. Muierea lui îl aştepta cu o găină friptă şi cu o oală de 3 copuri plină cu vin roşu ca sângele, şi-’l pofti la masă: — Hai, bărbate, de mănâncă, că apoi car’ te poţi culca! Dar’ el îi răspunse îngândurit şi stând cu mânile la spate: — Nu ştiu ce să fac, tu muiere, să mai mănânc ori ba, că pe zi ce merge văd că-’mi perd vederea, acum deabia te văd ca printr’o sîtă deasă de mătasă, mă tem să nu păţesc vre-un rău! (Va urma.) Nr. 9 a Cer Gestiunea română la Braşov. — O lămurire. — Ieri am fost necesitaţi a ne face re­served noastre faţă cu o polemie con­tra „Luminătoriului“ purtată de dl Dr. St. Petroviciu din Lugoj. Astăzi ne vedem puşi înaintea unei noue şi mai penibile situaţiuni. Din partea unui fruntaş al Românilor din Braşov, a dlui George B. Popp, ni­ se cere să deschidem coloanele foii noastre pentru o polemie contra­­ „ Telegrafului român­­“ Cetitorii noştri ştiu ce ţinem noi despre această foaie trădătoare de neam şi despre oamenii ce se ascund în dosul ei, care dl George B. Popp, sigur ,şi-a dat seamă câtă abnegaţiune cere dela noi, când aşteaptă publicarea scrisorii d-sale în coloanele „Tribunei“. Pă­truns numai de importanţa causei, pen­tru care se întrepune alăturea cu valo­rosul bărbat naţional şi amicul nostru dl Diamandi Manole, în fruntea elementelor sănătoase române din Braşov, dl George B. Popp ’şi-a

Next