Tribuna, iulie 1893 (Anul 10, nr. 143-168)
1893-07-22 / nr. 160
Anul X Sibiiu, Joi 22 Iulie (3 August) 1893 Nr. 160 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */, an 2 fl. 50 cr., */, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1 an 3 fl. 50 cr., */, an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 10 an 10 franci,1 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primeşte abonamente Ioan Bianu, profesor, Bucureşti Calea Victoriei nr. 135. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. După, conferenţă. Sânt deja opt zile trecute de când delegaţii conferenţei din urmă au plecat cătră casă. Ar crede cineva că a fost timp destul de atunci, ca presa maghiară să se liniştească deplin. Şi cu toate acestea pare că nici astăzi nu e liniştită cum se cade. Mult însă iarăşi să nu ne mirăm. Mai curând putem zice că e lucru firesc că aşa este. Căci, ce e drept, conferenţa este terminată. Nu aşa dupâ cum prorocise presa maghiară. Din toate prorociile şoviniste nu s’a împlinit nimica, plus că şovinismul s’a dovedit oară fabricant de minciuni. Şovinismul maghiar prin presa ce are la disposiţiune a fost spus lucruri despre conferenţă, de care la urmă şi el s’a ruşinat. S’a văzut el însuşi necesitat a descoperi minciuna şi a constata, că bună-oara istorii, ca cea cu un oare-care Vlăduţ nedefinit mai de aproape, într’o grădină-restaurant din strada Măcelarilor din Sibiiu, sânt numai scornituri inepte. Şi în adevăr grădină-restaurant în strada Măcelarilor nici nu există. Acum oare ruşinea este causa neliniştei din presa şovinismului ? Ar fi prea gentil şovinismul maghiar, ar fi prea gentilă presa lui, când ar cugeta atât de nobil. Este năcazul care-l nelinişteşte, năcazul, că stupizii de mincinoşi mînă apa pe moara Românilor. Şi acum bagă şi şoviniştii de seamă, că Românii nu sânt oamenii cu care poţi glumi fără leac de păsare. Conştienţa păcătoasă a şovinismului maghiar şi resoluţiunea energică a Românilor, care sânt buni oameni, dar, de o bunătate în anumite margini şi cu ţinere de minte, sânt elementele care neliniştesc şovinismul maghiar. La acestea însă se mai adauge ceva foarte important: împrejurarea, că ziarele din străinătate încep de nou a desvolta un interes deosebit şi serios de causa, de cestiunea română din ţerile ungureşti. Sforţările şoviniştilor să zădărnicească conferenţa; oprirea ei pe faţă ; apoi declararea că nu e oprită şi că nici nu se poate opri; născocirile că ce se va întâmpla, cum se vor purta Românii la conferenţă; darea de minciună a tuturor presupunerilor rele despre Românii întruniţi la conferenţă prin o purtare doamnă şi nobilă; în fine inepţia barbară repetită la Turda, nu sânt oare potrivite să liniştească pe cei care se simt cu musca pe căciulă? Mai ales dacă mai vine cu admoniţiunile sale serioase şi ponderoase şi presa din străinătate, din centrele cele mai considerabile ale Europei. Nu este clar nici o minune că şovinismul nu se linişteşte încă. Are causă să fie neliniştit. Căci pe lângă cele enumărate mai este şi un popor mic, un pitic între popoarele Europei şi de o nervositate extraordinară. Aceasta din urmă îi dispune pe şovinişti la lucruri, care oamenii cu minte de regulă le evită. Ajunge ca să le spună cineva la ureche o prostie în glumă, că d. e. se „scoală“ Românii şi să-ţi vezi cum aleargă la telegraf, cum se încovoaie înaintea organelor militare, pe care când sânt liniştiţi le înjură şi îşi bat joc de ele, şi le roagă să-’i scutească cu braţul lor înarmat. In astfel de caşuri îşi uită de furor maghiaricus faţă cu schwarz gelbii. Insă liniştească să şoviniştii maghiari, ca să-’şi poată veni mai curând în om şi să poată judeca normal despre toate lucrurile câte se întâmplă în lume, dar mai ales în lumea din imediata lor apropiere. Atunci se vor convinge, că ei Înşişi sânt causa neliniştei lor şi nu alţii. Proteste contra sălbăticiilor din Turda. Ieri şi astăzi ni au sosit următoarele scrisori şi telegrame, Sibiiu, 1 August n. 1893. Protestăm sus şi tare contra sălbătăciilor comise de cătră asiaticii dela Turda şi condamnăm actul lor de barbarie, care într’adevăr e o ruşine pentru veacul de acum aşa numit „veacul luminilor“. Ruşine! Meseriaşii români din Sibiiu. * Alba-Iulia, 30 Iulie n. 1893. zguduiţi până în rărunchi, când ciurda de sălbateci tărmuitori din Turda, în forma celor mai sceleraţi bandiţi, din nou au început atacul lor mişelesc pe timpul înaintat din noapte, în plină ziuă, ca să devasteze case onorabile, case pline de devotament pentru neamul lor, numai ca să-şi afirme din nou firea lor de Huni, numai ca să spună încă odată Europei că ei în zorul lor barbar şi bestial tind la nimicirea şi distrugerea oricărui sentiment de omenire, că In ciuda veacului luminilor şi al civilisaţiunii, ei aci, în mijlocul Europei şi al popoarelor ei culte numai asiatici vor a fi, înfierăm acest vandalism fioros după adevărata lui valoare. Pentru mai mulţi: Ilariu Tulburean. * Verşeţ, 1 August n. Indignaţi până la revoltare reprobăm la auzul lumii civilisate barbariile sălbaticilor Unguri din Turda. Avram Corcea, preot; N. Blajovan, teolog. * Teiuş, 1 August Cetăţenii români din Teiuş luând cu indignare act de sălbătăciile săvîrşite de cătră burgezimea maghiară din Turda faţă cu fruntaşii români, în numele umanităţii, în faţa lumii întregi ridică un puternic protest, şi cer de la guvernul maghiar grabnica lecuire a astorfel de atrocităţi comise în vederea susţinătorilor de ordine, până ce încă nu va fi prea târziu. Românii teuseni. „l’htdépendance belge“ despre CONFERENŢĂ NAŢIONALĂ. Iată în extenso articolul pe care marele ziar belgian ,,L’Indépendance belge“ ’l-a consacrat, în buletinul său politic cu data de 26 iulie n., conferenţei noastre şi cestiunii române în general. „Congresul naţional al Românilor din Ardeal s’a încheiat Marţi. El a fost o manifestaţie impunătoare, căreia guvernul maghiar ’i-a accentuat însemnătatea prin măsura de interzicere luată deocamdată şi retrasă în urmă. Scopul acestui congres a fost îndoit, mai ântâi, să afirme printr’un vot solemn deplina solidaritate între poporul român şi autorii Memorandului adresat anul trecut împăratului şi care, precum se ştie, au fost daţi în judecată şi urmăriţi sub învinuirea de înaltă tradare. Congresul din Sibiiu a reînoit apoi în mod solemn programul revendicărilor afirmat de Români deja în 1848 şi reînoit apoi în 1881. Acest program cuprinde unele puncte care pot să pară excesive, precum acela care reclamă autonomia Ardealului. Dar, în general, trebue să recunoaştem, că ceea ce reclamă Românii seamănă foarte mult cu ceea ce Cehii au dobândit deja de la guvernul austriac, fără ca cineva să fi cugetat că trebuiau urmăriţi ca criminali de înaltă tradare: învăţământul predat în limba naţională în şcoalele primare şi folosirea limbii române la tribunalele districtelor, unde poporaţiunea este în majoritate română. Ceea ce guvernul austriac a acordat Cehilor, pentru ce n’ar acorda-o guvernul maghiar supuşilor români ai coroanei Sfântului Ştefan? Această contrazicere de principii este prea bătătoare la ochi şi nimic nu-ş i poate micşora importanţa „Este probabil că în urma manifestaţiunii dela Sibiiu, în care de altcum delegaţii naţionali s’au silit să arete iarăşi realitatea lor faţă cu Suveranul, un manifest se va adresa puterilor europene pentru a le expune în ce mod politica urmată la Pesta merge împotriva scopurilor pacifice ale triplei alianţe, în care monarchia austro-ungară este un factor esenţial, într’acest document, care va fi un apel real cătră puterile din centrul Europei, ar fi vorba să se aducă moraliceşte procesul dintre Români şi Maghiari înaintea triplei alianţe şi de a institui-o judecător al procesului, în interesul chiar al politicei şi al operei de pace la care ea lucrează, precum şi din punctul de vedere al umanităţii şi al civilisaţiunii. Astfel s’ar da un advertisment real regelui Ungariei de cătră supuşii sei români, cărora o putere fidelă orbiş unor tradiţii medievale le creează o situaţiune din cele mai anevoioase. „în definitiv, situaţiunea în Ardeal este gravă. Mişcarea naţională ce s’a născut acolo şi se desvoaltă tot mai mult, oferă negreşit unele primejdii pentru pacea internă cum şi pentru cea externă. Statul ungar ar porni pe o cale funestă, dacă s’ar îndărătnici să refuze satisfacţiune unei poporaţiuni, care prin numărul şi activitatea sa, representă unul din cele mai viguroase elemente ale regatului unguresc“. Sălbatecii din Turda. Domnul Iuliu Vlăduţ ne descrie într’o scrisoare dela 30 Iulie n. a. c. în următorul chip starea de lucruri din acest cuib al barbariei ungureşti : Dela încheierea corespondenţei mele din 28 i. c., ce e drept, nu s’a întâmplat ninimica sgomotos, ce ar merita poate să se dee publicităţii, dar’ cu toate acestea îmi permit a vă descrie impresiunile şi suferinţele ce îndurăm ziua şi noaptea în carcerul din propriile noastre case; unde, deşi nu sântem închişi cu lăcate şi zăvoare, dar totuşi suntem păziţi de panduri, gendarmi şi miliţie, mai tare decât cei mai mari criminali. La stradă nu putem eşi fără de a ne expune respectării şi batjocurilor unora sau altora dintre cei ce întâlnim în calea noastră, deci mai bine şedem acasă. Acasă, de ne vine vreun binevoitor, numai de aceea vine, ca să ne mai amărească starea, încunoştiinţându-ne despre fel de fel de planuri şi pregătiri îndreptate în contra mea şi a averii mele. Unii zic că vreau să mă pălmuească în public, alţii vreau să, vină acasă să mă bată, pe când alţii se laudă chiar cu aceea, că trebue să mă omoare ori cel puţin să mă vulnereze. Unii vreau să-’mi demoleze casa în care locuesc, iar’ alţii pe lângă demolarea acesteia vreau să-’mi aprinză ceealaltă. Neputând umbla liber în tot timpul, nu pot să-’mi văd, precum se cuvine, nici de afacerile mele economice şi astfel pe lângă suferinţele şi torturile spirituale şi corporale mai am să îndur încă şi daune materiale. Şi acestea toate, toate, numai pentru că sânt Român şi am avut cutezanţa de a merge la conferenţa din Sibiiu, căci, după conceptul concetăţenilor noştri, prin aceasta am comis o crimă mare, m’am făcut trădător de patrie, înainte de asta încă nu eram eu chiar bine văzut, ba a trebuit se sufer şi persecuţiuni, numai pentru că eram fiiul marelui conducător român din 1848, dar’ apoi acum după ce am devenit chiar şi criminal în ochii lor?! Ce va trebui să îndur încă dela aceste creaturi fără inimă, care în decursul alor 10 secoli de veţuire în mijlocul Europei n’au fost în stare a se desbrăca de tot de natura lor sălbatecă. Ce se ţine singur de persoana mea sânt gata a suferi ori-şi-ce, mai bine decât să mă dejosesc a mă căciuli înaintea lor şi a mă scula conform dorinţei exprimate în foaia de astăzi „Aranyos Vidék“ din loc. Voiu şi suferi cu indulgenţă acest career, ori astă stare de asediu, cum să o numesc, numai mă tem că pentru sănătatea, bunăstarea şi liniştea familiei voiu fi silit a-mi părăsi casa şi moşia, fiindcă copilele vesele au devenit triste, în loc de suris şi voe bună văd numai întristare şi lacrimi, ce-mi causează dureri mai mari şi nesuportabile. Ce se ţine de firul întâmplărilor, în 28 nevenind miliţia până de cătră seară, deşi o cerusem şi urgitasem mai de multe ori, mai telegrafasem şi la ministrul de interne, văzând că soţia mea şi copilele’mi sânt de tot eşofate, aşa încât nu vor fi nicidecum în stare de a mai pută petrece încă o noapte în nedurmire, m’am dus la sate spre a fi în siguranţă şi a pută dormi liniştiţi. în acea noapte, pe la miezul nopţii a venit miliţia, însă înainte de venirea acesteia 2 indivizi s’au furişat la mine în curte, cine ştie cu ce scopuri infame, însă observându-’i servitorii mei ’i-au alungat. Au putut să fie chiar şi de aceia care voesc să mă prăpădească. La cei ce au fost prinşi în nopţile trecute au aflat şi revolvere. Se zice că numai dintr’o prăvălie de aici s’au vândut vre-o 40 de revolvere In zilele acestea. S’a început investigaţiunea la poliţie — pot zice — cu mai mare energie ca în anul trecut. Numai cât, durere, precum se vede se silesc a învinovăţi pe unii Români, care de curioşi ori numai din întâmplare s’au nimerit a fi între ei. Mai mare vină însă aruncă în spinarea gendarmilor, zicând că n’au trebuit să împuşte şi că numai îmbătaţi fiind de mine, au fost aşa aprigi întru apărarea mea. Aci pentru că gendarmii întru apărarea unui Român au fost siliţi să facă us de puşti (4 gendarmi cu locotenentul faţă cu mii de atăcători) sânt timbraţi de mişei şi se cere pedepsirea lor; — pe când la Scărişoara cei ce au împuşcat nişte pacinici Români au fost lăudaţi, preamăriţi, ba chiar şi avansaţi. — Ce lume întoarsă! ? Disposiţiunea burgezimii, dela venirea miliţiei incoaci, e în aparenţă liniştită, însă se observă o ferbere latentă. O spun pe faţă, că nu va sta miliţia aceasta tot aici şi atunci tot va trebui să-mi capăt răsplata, ce nu e permis să rămână — sau să părăsesc Turda! Aşa ar voi domnii noştri, ca să ne alunge pe rînd de aici şi apoi să rămână numai ei cu ţerănimea noastră, care, precum zic dînşii, e pacînică şi nu ştie nimic de toate trebile ce isprăvesc domnii. Vlăduţ. Par’ că în adevăr înţeleaptă poliţie din Turda voeşte să facă pe Români responsabili de sălbătăciile Ungurilor, se vede din scrisoarea ce urmează : Onorată Redacţiune, Azi dimineaţă la oarele 9 am fost la oficiul poliţist citat şi acolo presentându-mă în decurs de 1 oară am fasionat dlui Csipkés, care este convins că eu sânt şi am fost unul dintre demonstranţi. Iată o prostie cu coarne. Eu care de cu seară merg între grupele sălbatecilor spre a cunoaşte vre-unul din ei, sânt atacat apoi înaintea poliţiei cu aşa vorbe. Şi domnul care pe mine ca demonstrant m’a denunţat, este Tóth Kálmán, la cară se ţineau conferenţele, care şi acuma deci 11 minţesc şi nu-’şi retrage cuvântul zicând cu tată că sânt şi 50 care m’au auzit zicând „Elere“. Eu pe care dl Chiprian mă trimite să văd ce se întâmplă la casa lui, să zic grupei sprenţoase „înainte“,conducându-’i contra celui mai bun amic şi protector al meu. Oare ce e cu ei? Cum le vine la socoteală că minţind 50 ori 500 sămă poată prăpădi pe mine, pe un sincer şi voinic luptător al causei noastre? Nu-’şi aduc aminte că aceste lucruri vor avă recurs şi că acestea nu se vor pertracta numai în Turda, ci şi pe mai în sus, unde se vor da deoparte minciunile vandalilor. Ear’ mai târziu îmi zice, că ce e drept, el nu va spune că eu am demonstrat, însă în cas de lipsă zice că eu trebue să recunosc aceasta. Soci se cugetă d-lui, noi Românii însă nu sântem marfă de vândut, nici caractere de ale lui, fie-m i rușine! !! După prânz în hotelul „Central“ îmi zice dl Lefkovici că „ Magán akarják elverni a port, vagy 10-en meg is esküdtek, hogy tüntetett s tudja, nem is kellene nagyon tagadni, hátha kapna egy jó hivatalt. (Voesc să scoată pravul de pe spatele d-tale, vre o 10 au jurat că ai demonstrat, şi ştii, nici n’ar trebui să prea negi, da de ai căpăta o funcţie bună.) Ceruri, mai puteţi’i asculta! cu toate armele se luptă să ne nimicească; cu minciuni, cu înfricoşeri, cu momeli, cu laude şi aşa se vede că în sfîrşit cu promisiuni! Nu-’i mai auzi, Doamne! Ear’ eu obosit de atâtea neplăceri şi intimidări ale acestor juraţi inimici ai mei dau spre noua publicare această scrisoare, ca să judece publicul cel mare unde am ajuns! Iuliu Delgelanu, comptabil. Predarea stindardelor la Predeal, Braşov, 19/31 Iulie 1893. Cel mai falnic soare a răsărit pentru tinerimea română, soare mândru al unirii tuturor tinerilor în suferinţe cu cu atât mai măreţ să răsară în libertate. Până când va mai svâcni sânge român în vinele noastre, până când va mai palpita o inimă în piept de Român, neuitată vei rămână, zi sfântă, în memoria noastră şi isvor de apă tămăduitoare vei fi pentru toate suferinţele noastre. Ieri, Duminecă în 18/30 Iulie, sus în creerii Carpaţilor, o mite două sute metri deasupra suprafeţii mării, în superbul Predeal s’a întâlnit tinerimea universitară din România liberă cu fraţii din Austro-Ungaria, ’şi-au dat mâna frăţeşte, s’au predat şi primit două din cele trei părţi ale jalnicului nostru tricolor şi au jurat înaintea Dumnezeului popoarelor, că cu toţii uniţi nu vor părăsi nicicând acel drapel glorios, şi nu vor slăbi până când idealul sfânt al poporului nu va fi realitate. Iată amănuntele acestei zile istorice. Ieri la 2 oare 9 m. p. m. au sosit la Braşov domnii L. Popovici, L. Tilea, E. Tătar, A. Vaida şi N. Lupan, studenţi universitari, cu steagul albastru şi roşu, însoţiţi de mai mulţi domni din Sibiiu In Braşov au fost primiţi de public numeros, din care s’au alăturat 6 persoane delegaţiunii. O raţiune mai mare nu s’a putut face pe peron, căci era închis, fiindcă în acelaşi timp a trecut prin gară incognito cu tren separat regele României. Cu toate acestea răsuna din toate părţile „Ura!“ şi „Să trăească!“ La 2 oare 19 minute a plecat trenul mai departe. La staţiunea din Dârste, unde am stat o minută, am fost întimpinaţi de peste 200 ţerani români din Sacele şi jur, cu vrednicii preoţi în frunte cu urale entusiaste „Trăească studenţii!“ „Trăească tricolorul!“ Aici încă s’au alăturat 10 tineri delegaţilor. Intonând imnul naţional „Deşteaptă-te Române!“ s’a pus trenul în mişcare şi a sburat prin romantica vale a Timişului până am trecut frontiera, însufleţirea ce ne-a pătruns simţindu-ne pe pământ liber român, nu se poate descrie. Am întrat în gara Predeal. Aici ne-a primit un comitet al studenţilor din România în frunte cu neobositul Dimitriu, student în Bucureşti. Trecând apoi cordonul s’au desfăşurat cele două stindarde, care simţindu-se pe pământ liber, par’că fâlfăiau şi mai vesel şi mai mândru. Aici ne-a întimpinat venerabilul president al Ligei de Urechi, dimpreună cu mai mulţi membri ai comitetului executiv din Bucureşti, Liga din Predeal, delegaţiunile studenţilor din Bucureşti şi Iaşi şi numeros public din Bucureşti, Ploieşti, Sinaia, Buşteni, Predeal ş. a. Domnul Lazar Popoviciu, conducătorul delegaţiunii austro-ungare, rosteşte primul cuvânt, accentuând că graniţa politică care ne desparte nu există în inimile noastre, în sentimentul nostru. Toţi suntem una, în toţi un suflet bate, împărţim durerile ca şi bucuriile. Stindardul nostru a fost insultat de autoritatea publică, îl Împărţim, cel auriu ca sfântul soare rămâne la noi, căci înseamnă viitorul românismului, care nu e depărtat, stindardul albastru îl predăm fraţilor din Bucureşti, cel roşu care, înseamnă, focul ce ne străbate inimile pentru poporul nostru, îl predăm fraţilor din Iaşi. Dintr’un stindard trei bucăţi am ales, credem însă că nu e departe timpul când iarăşi se vor reuni. „Ura“ şi „Trăească“ îndelungate au întrerupt vorbirea, după care dl Popopovici a predat dlui Urechiă cele două stindarde. Tarafa de lăutari intonează „Deşteaptă-te Române“. După primirea stindardelor se urcă pe tribuna improvisată dl Urechiă. Dl Urechiă rosteşte un discurs perfect, care sperez a vi-’l pută trimite pentru un număr viitor. Oratorul insistă asupra sublimei meniri a poporului român, pune faţă în faţă poporul român cu cel maghiar, primul prin demnitate şi bărbăţie s’a manifestat la Sibiiu în zilele istorice din 11 şi 12 Iulie, probând lumii că e demn de înalta sa menire, iar’ Maghiarul s’a manifestat trei zile mai târziu la Turda, probând lumii că e un popor ce moare. Predă apoi stindardele studenţilor