Tribuna, aprilie 1896 (Anul 13, nr. 72-95)
1896-04-02 / nr. 72
Pag. 286 Sibiiu, Marţi, TRIBUNA 2/14 Aprilie 1896 Nr. 72 cum ar fi d. e. discusiunile politice, cu cari noi nu ne-am ocupat şi nu ne vom ocupa în adunările noastre niciodata. Excelenţei Voastre este bine cunoscut, că în sensul paragrafului 4 din statute proprietari ai acestui fond sunt: „grăniţerii şi succesorii legitimi, din cari a fost constituit regimentul I.u, cari în sensul aului 5 din statute, trebue se aplice acel fond pentruridicarea şi susţinere a® şco alilor poporale în comunele concernente. Prin urmare şi scoalele ridicate si sus-1 * f ţinute de noi trebue se fie proprietatea noastră. Dacă însă noi sîntem proprietarii acestor şcoale de sine urmează, eu numai noi şi nu comunele politice pot avea dreptul de a dispune asupra acelor şcoale, căci şi paragraful 362 al codicelui civil spune hotârît, că „poate proprietarul se folosească după voinţă lucrul seu“, care paragraful 32 al articlului de lege ill. din 1848 lit. a. face chiar şi pe înaltul minister responsabil pentru respectarea dreptului nostru privat, la aceste şcoale, cari se află chiar şi în cărţile funduarie Intabulate exclusiv numai pe numele „reuniunii grăniţăreşti a fostului regiment român I.“ Această proprietate noi nu o putem transpune nici în formă de şcoala comunelor politice, nici a o da pe mâinie acelor locuitori dintr’însele, cari n’au fost graniţeri şi nu sânt proprietari la această avere. Noi nu putem nicidecum să ne convingem, despre temeinicia aserţiunii Excelenţei Voastre, că şcoalele noastre ar fi de caracter comunal politic. Noi adecă aşa ştim, că după ideea fundamentală, care ca un fir roşu trece prin toate legile şcolastice de la inaugurarea erei constituţionale până astăzi, numai acele şcoale sunt comunale, cari se înfiinţează şi susţin din averea comunală ori din dări comunale impuse tuturor locuitorilor din respectiva comună politică fără deosebire de naţionalitate şi confesiune, şi numai asupra acestor şcoale are comuna politică drept de conducere şi dispunere prin senat şcolastic ales de representanţa sa. Comuna politică nu are drept de dispunere nici asupra şcoalelor susţinute de stat, nici asupra şcoalelor susţinute de confesiuni, nici asupra şcoalelor susţinute de privaţi ori corporaţiuni, în înţelesul acesta dispune în mod special sit-ul 23 din articlul de lege XXXVIII, din 1868 şi întreg sistemul acelei legi. Ba chiar şi legea despre şcoalele medii din 1883 încă a admis principiul, că susţinătorii unei şcoale au şi dreptul de a dispune asupra ei. Excelenţa Voastră în înaltul rescript de sub nr. 30.145 ex 1892 binevoiţi a accentua mai departe, că şcoalele noastre nu se pot considera ca şcoale de reuniune, pentru că în statutele noastre nu se face amintire de „societate“ ori „reuniune". La aceasta ne permitem a atrage atenţiunea Excelenţiei Voastre asupra principiului care zice, „că litera ucide, care spiritul dă vieaţa“. E drept, că în statutul nostru nu se află cuvântul „societate“ ori „reuniune“, însă se află în paragrafii statutelor noastre exprimat cu alte cuvinte foarte clar tot aceea, ce se recere la constituirea unei societăţi. Statutele noastre în paragraf 4 vorbesc despre mai multe persoane private, adecă despre „grăniţeri şi succesorii lor legitimi“, cari în loc se împartă între sine spre scopuri particulare averea câştigată de dînşii, s’au unit şi învoit între sine prin statute aprobate de locul cel mai înalt, ca această avere să nu o împartă, ci să o destineze numai spre scopuri şcolastice“, precum se zice în paragraful 2, şi au statuit modul, cum au să administreze şi aplice acel fond pentru înfiinţarea de şcoale poporale, însăşi împregiurarea, că noi proprietarii fondului avem statutele noastre, dovedeşte, că noi suntem reuniune, căci numai pentru „reuniuni“ şi „societăţi“ se fac astfel de statute, în statutele noastre la §. 5 litera a) ocară chiar şi expresiunea de „corp moral, care în sine invoalvă conceptul de reuniune. Altcum ştiut este, că după sistemele tuturor drepturilor singur cuvântul „societate“ ori „reuniune“ nu se ia de criteriu la determinarea caracterului unei instituţiuni, că care este ea persoană juridică ori morală, sau nu, ci din contră fiecare instituţiune are să se judece după întregul disposiţiunilor constitutive ale sale. Prin urmare nu mai poate fi nici o dubietate despre calitatea instituţiunii noastre de corporaţiune morală sau persoană juridică identică cu o reuniune sau societate constituită cu exclusivul scop de a „înfiinţa şi organisa şcoalele grăniţerilor în cuprinsul companiilor şi a decide prin representanţa generală căuşele lor“ (§. 38.) Exelenţa Voastră în înaltul rescript de sub nr. 30.145 ex 1892 binevoiţi a accentua, că paragraful 39 din statutele noastre dispune şi spicat, că pentru administrarea mai de aproape a şcoalelor susţinute din fondul nostru trebue se se înfiinţeze lângă fiecare şcoală câte un senat şcolastic comunal, ales de representanţa comunei politice, în care se află acea şcoală, de unde ar urma, că la şcoalele noastre trebue să se aplice tot sistemul de administraţiune, care in sensul legilor existente este normativ pentru şcoalele comunelor politice. înainte de toate ne luăm voe a reflecta, că statutele noastre în exemplarul românesc nu vorbesc de senat şcolastic „comunal“, ci numai de „eforie“, sau „senat şcolastic“, şi precum dovedeşte protocolul adunării noastre generale din 1 Martie 1870 nr. 9, noi am pertractat şi condus statutele noastre în limba română, ceea ce nici nu se putea să se întâmple altmintrea, căci limba instituţiunii noastre este cea românească, precum românesc a fost şi regimentul, ce ’l-au constituit părinţii noştri. Şi dupâ ce s’au cerut inducerea unor modificări în statutul nostru, iar plenipotenţiari noştri le-au acceptat, noi am formulat definitiv statutele, inse nici atunci nu s’au indlus în exemplarul românesc cuvintele „senat şcolastic comunal“, ci numai cuvântul „eforie“. Ear’ exemplarul românesc, pe care s’a indus preaînalta clausulă de aprobare de din 16 Martie 1871, nu conţine cuvintele „senat şcolastic comunal“ (községi iskola szék), ci numai cuvântul „eforie“ (iskola szék). Noi numai acest exemplar românesc ’l-am cetit în adunarea noastră generală din 8 Martie 1871 şi numai acest exemplar ’l-am primit şil am depus în cassa institutului nostru. Aşadară din paragraful 39 al statului nostru, aşa precum este formulat in textul românesc nici decum nu se poate deduce, că ar trebui să se instituească lângă şcoalele susţinute de noi nişte senate şcolastice „comunale“ alese de representanţa comunelor politice. Dar’ se zice, că în textul maghiar al originalului statutelor noastre, pe care noi în original nu ’l-am primit, în paragraful 39 să cetesc Într’adavăr cuvintele „községi iskola szék“Noi nu ne îndoim despre aceasta, dar’ nu recu noaş tem, că din cuvântul „községi“ s’ar pută deduce, că senatul şcolastic dela şcoalele noastre ar trebui să fie ales prin representanţa comunei politice sau „civile“. în tot statutul nostru nu se face nicăiri amintire despre comune „politice“, ceea ce negreşit s’ar fi întâmplat, dacă intenţiunea cuiva ar fi fost, ca senatul scolastic se se aleagă prin representanţa comunei „politice“ sau „civile". Amintire despre comuna politică ar fi trebuit să se facă cu atât mai vârtos, căci ştiut este, că în ţeara noastră nu există numai comune „politice“, ci şi comune „bisericeşti“ (egyházközség, hitközség, felekezeti község), dar în statutul nostru se face amintire şi despre comune „graniţăreşti“. După ce însă nu ni se spune expres, că ce fel de comune să înţeleg în paragraful 39 al statutelor noastre, trebue se recurgem la alţi paragrafi din statute cu atât mai vîrtos, că tot în paragraful 39 se vorbeşte despre comunele „conceriente“, cari nu pot fi alte comune, decât acelea despre cari se făcuse amintire mai înainte. Paragrafii precedenţi însă vorbesc numai despre „comune“ grăniţăreşti (§. 2), cari se determină şi mai precis în §. 4, prin expresiunea hotărîtoare de „comunităţi“ ale celor 12 companii. Cu această înterpretaţiune legală şi consonantă cu toate celelalte disposiţiuni ale statutelor, nu vine în contrazicere aici citaţiunea articlului de lege XXXVIII, din 1868, fiindcă prin aceasta se prescrie numai analogia, după care are să se constitue senatul şcolar comunal ales de graniţeri, în ceea ce priveşte mai cu seamă numărul membrilor din senat. Ear, când în paragraful 39 ni se spune, că senatul şcolastic trebue să se aleagă prin „representanţa“ comunelor concernente, aci nu se zice, că representanţa trebue să fie a comunelor „politice“ concernente, ci a respectivelor comune graniţăreşti, pentru cari trebue să se înfiinţeze şcoale „centrale“ (p. 37), în a căror senat, — tocmai pentru-că sunt „centrale“ — trebue să fie reprezentaţi grăniţerii din toate comunele respectivei companie de odinioară. Altcum ştiut este, că senat şcolastic „comunal“ ales de representanţa comunei politice să institue numai acolo, unde se află şcoală comunală înfiinţată şi susţinută de comuna politică. Şcoalele noastre însă nu sunt „comunale“, pentru că nicăiri nu ocupă în statutele noastre numirea de şcoale „comunale“, apoi şcoalele noastre nu se susţin de comunele politice, ci de proprietarii fondului nostru şcolastic. Şi în fine şcoalele noastre poartă numirea de şcoale poporale „centrale“, care numire eschide conceptul şcoalei „comunale“, care este înfiinţată exclusiv pentru respectiva comună politică, care nu pentru cultura unei anumite clase de locuitori din mai multe comune. Dacă însă şcoalele noastre nu să numesc şi nu sunt din natura lor şcoale „comunale“, de sine urmează, că expresiunea „községi iskola szék“ din paragraful 39 al statutelor noastre nu poate însemna un senat şcolastic ales de representanţa comunei politice, ci un senat ales de grăniţerii comunelor, pentru cari se înfiinţează şcoala poporală centrală. Dacă şcoalele noastre ar fi comunale, atunci paragraful 39 al statutelor nu le-ar fi pus numai sub „supraveghierea“ inspectorului şcolastic regesc, ci le-ar fi pus sub dispunerea acelui inspector și organelor politice, cari stau în raport cu comunele politice. Iată, Excelentissime die ministru, pentru ce nu putem noi accepta regulamentul, ce aţi binevoit a ni-’l comunica prin rescriptul de cito 6 Noemvrie 1892, nr. 30.145. Acel regulament se basează întreg pe principiul, contrar statutelor noastre, că adecă şcoalele susţinute de noi ar fi şcoale comunale, ceea ce precum am arătat în această representaţiune şi în representaţiunile adunărilor noastre generale anterioare, nu se poate susţină fără a se lovi în statutele noastre, în legile existente, şi în principiile dreptăţii şi echităţii. Pentru aceea nici ameninţarea, ce binevoiţi a o exprima mai pe urmă în rescriptul citat, că adecă ni se va desfiinţa instituţiunea noastră, nu ne poate deslipî de dreptul nostru de a dispune asupra şcoalelor susţinute din averea noastră, câştigată cu sângele şi contribuirile noastre. Altcum ce ne şi foloseşte nouă aceea, că ni se lasă prin regulamentul Excelenţiei Voastre dreptul de a administra pe lângă mare responsabilitate fondul nostru, dar nu ni se lasă şi dreptul de a dispune asupra şcoalelor susţinute de acel fond? Pentru noi şcoalele au interes, dar nu banii, căci dacă banii ar fi fost hotărîtori, atunci acest fondl-am fi împărţit între noi şi nul-am fi destinat pentru scop cultural. Noi ne-am silit a ridica şcoalele noastre la starea cea mai înfloritoare din toate punctele de vedere şi acum ca recompensă pentru aceasta să ni se fee aceste şcoale şi se se dee sub disposiţiunea acelora, cari n’au nici un drept de proprietate la ele? Aceasta, aşa credem noi, că nu ar’ trebui se se întâmple într’un stat constituţional. Ca totuşi Excelenţa Voastră se Vă convingeţi, că noi nu ne alipim de dreptul nostru de dispunere asupra şcoalelor noastre cu ceva scop reservat, am pregătit pe baza regulamentului comunicat de Excelenţa Voastră un alt regulament, în care am supus toată instituţiunea noastră celei mai severe inspecţiuni şi controle din partea înaltului regim şi a organelor sale scolastice, aşa, încât acea instituţiune, atât în partea sa materială cât şi în partea sa spirituală, poate fi urmărită pas de pas şi împedecată în orice moment, când s’ar abate dela legile existente şi dela statutele sale. Acest regulament ne luăm voe a-’l alătura aci sub •/• cu acea rugare respectuoasă, ca să Vă înduraţi a-’l aproba. Dacă însă Excelenţia voastră nu aţi fi aplicat a aproba nici acest regulament, atunci ne rugăm se binevoiţi a accepta modificările s’au mai bine zicând întregirile incluse în statutele noastre, aşa precum se află în adusul proiect sub 7.2, care ’l-am făcut pe basa dreptului ce ni se dă în paragraful 14 lit. f) al statutelor noastre şi cari modificări s’au şi primit în şedinţa de azi cu unanimitate de voturi. Din şedinţa representanţei generale a foştilor grăniţeri din regimentul român I., ţinută la Sibiiu, în 23 Februarie 1893. Panama poliţiei millenary (Poliţaiul suprem dela congresul naţionalităţilor.) Cine a asistat la măreţul şi neuitatul congres al naţionalităţilor de la 10 August a. tr., îşi aduce poate încă aminte de cel mai mare poliţai în uniformă (căci neuniformaţi, în frunte cu —sskg erau legion), cu o stea pe guler, de fir auriu — consilierul poliţial Chudy Hugo, înalt, uscăţiv, barba deasă înainte brună, crescută până în ochi, cu ochelari pe ochii stinşi, întreagă făptura înfăţoşând tipul unui Jidan slovăcesc ori sârbesc, trecut prin toate stadiile vieţii destrăbălate de laoraşe mari, om de vreme îmbătrânit. Pe atunci de consilier era tare şi mare, unul din cei mai cuminte şi de vază sfetnici ai căpitanului suprem de poliţie, om, fără de sfatul căruia nu se lua nici o hotărîre în afaceri importante. De aceea el şi fusese trimis se „facă rînduială“ la congresul memorabil al naţiunilor împilate. Astăzi şi el a ajuns — „odor millenar!“ Astăzi şi el — a furat! Ba nu astăzi. De mult! Mult înainte de congresul naţionalităţilor încă! A furat! Ba n’a furat, a defraudat numai; adecă, în stilul apărării lui Pulszky, a uitat numai să înapoieze banii împrumutaţi din cassa poliţiei. Primele ştiri despre isprăvile dlui consilier au început să ese la iveală pe la mijlocul lunii Februarie, deoarece însă curgeau desminţiri peste desminţiri, nu ne-am ocupat până acuma de treabă. Fiind acum destituit şi dat judecăţii, vom da câteva amănunte. A furat, sau defraudat, domnul consilier poliţial sumufiţa rotundă de vre-o 13.000 fl. şi iată cum: întreprinderea de zidiri a firmei Fodor et Kovács luase asupră-i şi să spoiască edificiile căpitanatului suprem orăşenesc şi predete lui Chudy o cauţiune de 500 fl. Din această sumă reţinu Chudy 200 fl. la sine, iar’ 300 fl. îi depuse în cassă, păstrând tot la sine chiar şi chitanţa! Mai târziu Chudy avu din nou lipsa de parale şi ridică iarăşi suma de 300 fl. cu observarea, că întreprinzătorii, cari într’aceea sfîrşiseră lucrul, ’l-au însărcinat la aceasta. Cassarul Ludovic Dubaste vis îi salvi în bună credinţă banii; pentru aceasta căpitanul suprem al oraşului ordonă imediat cercetare disciplinară atât contra lui, cât şi contra controlorului Petru Müller. în 11 Februarie n., întreprinzătorii se anunţară la cassă pentru ridicarea celor 500 fl. depuşi de dînşii. Dar, deoarece numai 300 fl. erau incluşi şi chiar şi aceştia înscrişi ca ridicaţi din nou, cassarul referă despre afacere consilierului poliţial Chudy, la ceea ce acesta îl provocă se facă un raport în scris, şi adăugă, că afacerea e de altfel în ordine. Câteva zile în urmă Chudy plăti imediat cei 500 fl. întreprinzătorilor, dar’ într’acestea afacerea ajunsese deja şi la cunoştinţa căpitanului suprem de poliţie, care acesta ordonă o cercetare, la început numai privitor la cei 500 fl. din chestie, mai târziu însă, pe basa unei arătări confidenţiale făcute căpitanului de poliţie, din partea unui oficiant poliţiarimis de Chudy, şi referitor la alte daraveri. Cercetările se făcură în deplină linişte prin consilierul poliţial Farkas şi prin consilierul financiar în ministerul de interne, Iosif Gogolak. Deoarece această cercetare descoperi dovezi foarte apăsătoare, Chudy fu pus sub constanta supraveghiere a doi poliţişti secreţi. Aceştia păziau uşa căsii, în care se afla locuinţa lui Chudy şi-l urmăriau, dacă se depărta. în total Chudy abusase în 25 de caşuri (!) de puterea sa discreţionară, falsificase documente publice şi sevîrşise delapidări de bani în oficiu, până la suma de 12.000 şi câteva sute florini. Aceste malversaţiuni le îndeplini el aşa, parte primind bani dela singuratici, parte ridicându-i din cassele de deposit ale poliţiei pe basa unor chitanţe false. S’a mai constatat, că Chudy în mai multe caşuri a acoperit delapidări. Aşa ridicase el chiria de 6000 fl. a prăvăliei din edificiul capitanatului suprem şi restituise mai târziu această sumă. Poliţia a predat actele cercetării procuraturei de stat. Sâmbăta trecută Chudy, a fost destituit de cătră căpitanul suprem Rónay, care a făcut şi arătare procuraturei. Oberrabinetul din „Pester Lloyd“, în nr. de Sâmbăta trecută, 11 Aprilie, se ocupă la loc de frunte de această panamă, dar’ o face într’un chip foarte liberal — jidănesc, car’ pentru Chudy In special pledează circumstanțe atenuante, ba scusându-’l chiar In mod destul de pronunţat de pungaşlicurile lui, prin aceea, că funcţionarii de poliţie sunt rău plătiţi. Iată între altele ce scrie: „Dacă deci un astfel de om (rău retribuit), care poate are să întreţină o mare (adecă o numeroasă — voeşte să zică rabinul) familie, se luptă zi de zi cu miseriile unui venit, ce nu ajunge nici la trebuinţele mai modeste decât ale lui (ale dlui consilier — adecă), dacă un astfel de om, într’o clipită neîngrijită, uită de datoria lui şi de sine însuşi, aceasta, nu’i vorbă, nu-’l descarcă dinaintea judecătorului, dar’ încarcă pe stat, care ’l-a prevăzut rău materialminte, dându-’l formal pradă ispitelor abusului“... Nu-’i aşa, că Ovreiul nu se reneagă cu morala lui? Morala jidovească, căptuşită cu morala bonifystă, ambele condensate în morala millenară a naţiei „singure alcătuitoare de stat.“ Milleniul „Foii Poporului“. Vom avă şi noi un bun început al milleniului mult trîmbiţat. Acesta este un proces de presă, în care însă, pare-ni-se, nu noi, ci tot ei au să triumfeze. în 5 Mai, adecă, tocmai când tămbălăul va fi în prima agonie, se va pertracta în Cluj un proces de presă al „Foii Poporului11. Acusat este dl Ion Şerb din Poiana (r. Sibiiu) pentru o corespondenţă publicată în anul 38 din anul 1894, şi subscrisă de „un Foenar". în numita corespondenţă s’a vorbit despre un ospăţ, la care au fost preamăriţi martirii neamului român, şi s’a sufevat ideea unirii tuturor Românilor sub stindardul purtat cu mândrie de martirii noştri. ------«p«Oie»------- Sinoadele bisericii gr.-ort. române. Echeu la „Probleme sinodale“. Articolul nostru „Probleme sinodale“ a făcut impresiune în cercurile sinodale. Toţi oamenii cu vederi clare şi independente îl aproabă. Am observat chiar o hotărîtă reflexiune la acest articol în vorbirea de deschidere a metropolitului Miron Roman, pe care o publicăm la alt loc al foii noastre. Cetitorii vor pută observa două puncte din acel discurs, cari au fost scrise sub împresiunea „Problemelor sinodale“. Partea, în care autorul articolului „Tribunei“ combătea resignare și pesimismul discursurilor de deschidere din anul trecut, a fost adoptată de metropolitul, căci se încercase să dee vorbirii de deschidere un accent de îmbărbătare. încercarea aceasta lăudabilă e însă zdrobită imediat de pasagiul următor, unde păşeşte hotărît în contra propunerilor şi tendenţelor articolului nostru, îndemnând pe delegaţi să nu asculte de „îndemnurile rele“. Iată echoul din presidiu la articolul nostru. Se cerem lămuriri! După cum suntem informaţi, cercurile oficioase de la sinoade vor căuta, ca chestiunea milleniului nici să nu se amintească în şedinţe. Iată o procedură incorectă. Asta va să zică a ascunde mâţa în sac. E fapt, că episcopii au primit ordin, ca bisericile noastre şi şcoalele noastre să serbeze milleniul. Lucrul nu e iertat se fie ascuns. De aceea credem, că se va afla măcar un singur om de inimă în fiecare sinod, care în conştienţa datoriei sale de representant se interpeleze pe episcopi, adevărat că au primit atare ordin şi ce au de gând se facă? Prin interpelare chestiunea s’ar aduce în discuţie şi s’ar lămuri. Iată o problemă sinodală. Sinoadele şi diplomaţenia. „Dreptatea“ salută într’un prim-articol sinoadele întrunite ieri şi’şi exprimă speranţa „că lăudatele corporaţiuni bisericeşti naţionale, pururea înţelepte şi ca inimă curată pentru interesele noastre vitale, vor pută şi de astădată se scoată la cale causa bisericească-şcolară conservându-şi nepătat caracterul ei confesional românesc-naţional şi respingând din sânul bisericii toate eventualele ingerenţe necompetente străine“. Foarte bine. Numai cât mai susţine „Dreptatea“ un lucru care ne surprinde, şi pe care nu-l aprobăm. Ea zice: „într’adevăr! Sinoadele noastre ca corporaţiuni trebue să fie corporaţiuni diplomatice în înţeles veritabil; fiecare deputat particular trebue să fie un politic rutinat, care prin cuvinte ştie să-’şi ascundă simţămintele, car’ părinţii episcopi, ca preşedinţi conducători ai acestor întruniri, trebue ziua noaptea se veghieze şi să-’şi facă ochii In patru, ca nu cumva să se deschidă lupilor vre-o uşiţă în staulul turmelor lor cu ’ vântătoare, ca religiositatea să rămână scutită pe seama poporului credincios“. Nu pricepem peste tot curentul de diplomaţenie ce se iveşte ici-colo printre noi, şi aerul de diplomaţi, ce ’şi’l iau unii oameni, dar’ mai puţin pricepem rostul celor susţinute acum de „Dreptatea“. Noi ştim, că sinoadele sunt corporaţiuni reprezentante. Deputaţii aleşi de cler şi popor, representă clerul şi poporul. Asta — representanţa fidelă — este nota şi menirea sinoadelor, dare nu diplomaţenia. Noi n’avem cabinete diplomatice, la ce dar’ atâta fasolire? Sinodul archidiecesan. (Raport special al „Tribunei“). Sibiiu, 12 Apr. n. 1896. Azi s’a deschis în toată tăcerea sinodul ordinar al archidincesei gr.-ort, sub presidenţa Excelenţei Sale Metropolitului Miron. Membrii n’au sosit tocmai mulţi după cum m’am putut convinge din prima şedinţă, la care au asistat abia 30—35 inşi; la serviciul divin s’au presentat mai puţini. A lipsit dela biserică chiar şi metropolitul. Presemnele n’au prea fost deci înălţătoare... Şedinţa primă. Şedinţele se ţin într’o sală scundă şi mică a străvechiului seminar hodorogit de vremuri.. Aspectul nespus de mohorît și nesărbătoresc. Deși sinodul e o adunare publică, trebue se constatăm cu regret, că pentru publi-