Tribuna, ianuarie 1897 (Anul 14, nr. 1-23)
1897-01-15 / nr. 10
Anul XIV Sibiiu, Mercuri 15/27 Ianuarie 1897 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */1 an 2 fl. 50 cr., */, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., la an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/1 an 10 franci, 1/2 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Nr. 10 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăcii Nr. 15. Telefon Nr. 14. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Numeri singuratici în cr. se vând la »Tipografia«, soc. pe acţiuni. Cabinetul negru. 1. De câteva zile camera deputaţilor din Budapesta şi întreagă presa maghiară se ocupă de un cas interesant, aproape unic în felul seu. Eroul întregii afaceri este baronul Bánffy Dezső. Afacerea însăşi, picată ca şi o rază röntgeniană în vieaţa politică a Ungariei stăpânitoare, luminează adânc toate infecţiunile interne, cari s’au îngrămădit la temeliile sistemului dominant. Iată de ce ea trebue să ne intereseze şi pe noi, cari gemem sub jugul infam al acestui sistem politic; trebue să ştim şi noi cine şi ce fel de oameni ne stăpânesc. * Caşul s’a petrecut în şedinţa dela 20 Ian. n. a camerei deputaţilor. într’o vorbire a sa baronul Bânffy s’a ocupat de partidul lui Apponyi, susţinând că nimicirea lui vine, nu dela guvern, ci dela sine însuşi, pentru că sufere în sînul seu oameni, cari nu lui, ci altui partid servesc, cari de fapt sânt aderenţi nu ai principiilor „naţionale“ (apponyiste), ci ai principiilor partidului poporal... Aserţiunea aceasta bravul baron ţine se o dovedească imediat, şi drept argument ceteşte dintr’o epistolă, pe care deputatul Blaskovich, din partida lui Apponyi, a scris-o comitetului central al partidului poporal. Blaskovich Ferencz, cu al cărui nume publicul românesc, credem, se va mai întâlni, este preot catolic, fost profesor de teologie în Timişoara, redactor-proprietar al unui foarte lăţit ziar poporal. El a fost ales deputat la ultimele alegeri, în cercul Orczydorf, lângă Vinga, cu programul lui Apponyi. în epistola din chestiune Blaskovich scria tocmai partidului poporal, că în Bănat nu e teren potrivit pentru partidul poporal, pentru că acolo dominează ideile lui Apponyi. El va păşi deci cu programul acestuia, dar’ şi astfel va sprijini acţiunile partidului poporal. Acesta e pasagiul cu pricina, de care s’a legat Bánffy, cetindu-’l în parlament. * Aci se începe afacerea. Faptul, că ministrul-president al ţerii citează în plin parlament din epistole, pe cari nu el le-a scris, şi cari nu lui ’i-au fost adresate, a produs o surprindere penibilă şi a fost făcut obiect de discuţie. Cel ce a adus-o pe tapet a fost însuşi Bánffy, în şedinţa următoare (21 ian. n.) reflectând abatelui Molnár, presidentul partidului poporal, Bánffy a zis următoarele: »în urma posiţiei, ce ocup, eu dispun de date, ce ’mi s’au trimis din nenumărate locuri, însoţite pe multe scrisori confidenţiale, în cele mai multe caşuri anonime (? Red. »Trib.«) cari date dovedesc, că unii factori cari la aparenţă promovează interesele partidului poporal, înşişi s’au speriat de consecvenţele acţiunei lui...« »Pot linişti pe dl deputat Molnár — deşi ţin se liniştesc mai mult opinia publică — că de datele referitoare la partidul poporal dispun nu prin el, nu prin tradare. Pot linişti şi on casă cu privire la aceea, că aceste date îmi stau la disposiţie nu în urma vr’unui abus incorect alpoştelor«. Adevărata discuţie asupra acestui cas s’a făcut în şedinţa din 22 ian. a camerii, la iniţiativa deputatului Rakovszky, din partidul poporal. El a zis cam următoarele: »Ministrul president a cetit aici o epistolă, pe care, afirmative ar fi scris-o un deputat oposiţional, nu lui (Bánffy) ci unei a treia persoană. Ministrul a voit să compromită partidul poporal dar’ s'a compromis pe sine însuşi, şi dacă procedura aceasta n’ar fi aşa de ordinară, ar pute fi ridiculă. Ea se aseamăna procedurii acelei cocote bătrâne, trăiită, care se făleşte cu scrisori de dragoste, pe cari le ceteşte dându-’şi importanţă, dar’ nu spune cine le-a scris. ...»Epistola aceea pe cale cinstită nu a putut ajunge în palatul prim-ministrului; ea provine din cancelaria partidului poporal. Numai două caşuri pot să fie: ori au furat-o de acolo, ori au desfăcut o, în cale, la poștă. »Există deja In marele public băfneala, că la poştă desfac epistolile Thaly Kálmán strigă: »cu partidul independist încă au făcut asemenea». Polonyi G. »Câte depeşi nu ne-au deţinut !« în urma acestor provocări Bánffy a răspuns şi s’a desvălit el Însuşi. El a zis: „La Întrebarea lui Blaskovich am răspuns deja ieri. Am spus, că însoţite de nenumărate epistole anonime îmi sosesc grămadă de scrisori; eu dispun nu numai de aceasta singură, ci de altele cu mult mai multe, cari în partea cea mai mare conţin corespondenţa partidului poporal. „Recunosc, în casă, că nu e obiceiu a face us de atari scrisori, decât In caşuri excepţionale... „...Nu ţin că ar fi posibil, ca dacă aşa de mult doriţi, să presentez aici, in casă, toate acele scrisori, dar’ dacă binevoiţi a vă interesa, pot eventual să fiu în posiţie, să arăt singuraticilor câte un [exemplar din corespondenţa partidului poporal. (Strigări în stânga: Adu-le aici!) Eu cred, că nu e nici în interesul causei (ce causă? a maghiarismului? Red. „Trib.“) nici în interesul singuraticelor partide, ca „epistole, trimise fără îndoială pe cale nu corectă, să se arete aici, în public, sistematic“. « „E fapt, că şi din cancelaria partidului poporal — fără îndoială de acolo trebue să vie — ’mi s’au trimis acte însoţite de scrisori iscălite şi neiscălite. (O voce din stânga: Furii) „Poate, că e fupt din partea aceluia, care ’mi le-a adus. Cred însă, că eu n’am putut avă ocasiune, nici datorie, de a le retrimite. Dar’ nici nu erau de atare natură... (Polonyi G.: Nu era iertat să faci us de ele!) „.....ca să fi fost necesar să le retrimit“. „Fără îndoială, stnt printre ele şi scrisori de altă natură, şi una dintre ele e tocmai scrisoarea din care am cetit, pentru a ilustra prin ea un lucru, ce interesează adânc ţeara...?Red. „Trib.“ în cele următoare spune ce legături are el, şi cum primeşte informaţiuni, ba mai ceteşte dintr’o epistolă iscălită, în care un domn, care are legături cu două partide, să însinuă, că-i poate refera totul imediat; „pentru aceea însă — scrie „onorabilul“ — nici nu cer, dar’ nici nu aş primi nimic. De altfel Bánffy crede, că n’a comis nici o incorectitate, nici o ilegalitate și provoacă însuși pe contrari, să ducă afacerea la judecătorie, ca să hotărască tribunalul, dacă a abusat el de puterea sa? La aprecierea acestui revoltător cas, pe care am ținut să-’l presentăm cu toate detailurile, vom reveni. FOIȚA „TRIBUNEI“. O ZI LA ZIAR. — Schiță. — Mă uit buimac la cias. Sânt 8 ore de dimineață. Sar din pat, mă îmbrac repede, iau dintr’o sorbitură dejunul și pornesc grăbit spre redacţie. Şar-redactorul ne rugase să venim cât de timpuriu, având prea puţin material pentru ziua următoare, în redacţie. Colegii stau toţi la mese, plecaţi, scârţâind din condee şi aruncând din când în când grăbiţi ochii pe ziarul ce au înainte. Numai locul „meu“ e gol. Pe masă mă aşteaptă un morman de ziare şi o scrisorică parfumată. Dau la o parte ziarele, desfac tremurând plicul şi cetesc şi recetesc satisfăcut şirele „Ei“, mici şi dese. Mă chiamă pe deseară în familie, la cină. „Voi merge“ îmi răspund mie însu-mi şi revenind la ziarele „mele“, le desfac in pripă, adun ca Îngrijire mărcile de pe ele (fac colecţie pentru „Ea“) şi mă aşez la masă. Cu gardul dus încep a resfoi ziarele, căutând „noutăţi“, în redacţie domneşte linişte de mormânt. Ai crede, că te afli într’un sanctuar, dacă acel miros particular sălilor de redacţie, cunoscut tuturor ziariştilor, nu te-ar face să ştii, unde eşti. Din când în când numai, unul dintre colegi, dând peste vreo veste nouă, nu se rabdă a ne o împărtăşi, fireşte prin prisma vederilor sale. O exclamare scurtă, de satisfacţie sau indignare, şi liniştea îşi reia stăpânirea’i monotonă. * Rakovsky provoacă pe Bánffy să se declare, cum a ajuns la epistola lui Blaskovich. Blaskovich declară că n’are nimic în contra dacă ministrul-president ’i-a cetit epistola, dar’ îl somează să spună: cum a ajuns în posesiunea ei ? „Există la poștă secretul epistolar ori nu? E câtră 10 ore. Afurisiţii de băieţi din tipografie vin şi ies, cer mereu „manuscript“. Uneori o protestare scurtă, nervoasă le e răspunsul, când de la o masă, când de la alta, alte ori chiar o protestare unanimă, de mai multe ori însă o întindere bruscă a câte unui manuscript şi — car’ se face linişte. în caşul din urmă băieţii ies mulţumiţi, veseli că nu merg cu mâna goală, spre a expune astfel mâniei culegătorilor. în celelalte caşuri se şterg repede din redacţie, de teamă să nu li se aplice vr’un „manuscript“ pe faţă. Orologiul bisericei din apropiere bate 11 ore. Băieţii se ivesc mai rar şi numai spre a ne tot spune, că nu le mai trebue manuscript, pentru că „nu mai e loc*. Câte unul din noi, de regulă şeful, trânteşte năcăjit condeiul şi scurt şi autoritativ exclamă: „Trebue se fie*. Băieţii ies, convinşi că „nu poate fi“, şi peste câteva minute care revin, cu câte un manuscript retuşat de culegători. Acelaş „trebue să fiu* le e răspunsul uneori, alteori un concesiv „numai articolaşul acesta“. Se întâmplă, însă, că „articolaşul* face nu arareori 10—12 pagini. E la prânz. Unul câte unul părăsim redacţia, dornici de mişcare şi flămânzi. De cele mai de multe ori nici nu ne mai salutăm. La ce? Ne vedem atât de des, încât ne putem lipsi de stereotipicul „Salutare“, „La revedere“ sau „Poftă bună“. „Pofta bună“ avem noi şi fără dorirea reciprocă, — ne ajunge, că sântem flămânzi. * După ameazi. Rtnd pe rînd ne adunăm iarăşi în tăcuta redacţie, cei mai subţiri la pungă mai de timpuriu, căci numai în zilele de aur ale „primei“ pot să fee câte un Discuţia asupra acestei afaceri s’a continuat şi cu mai mare interes în şedinţa din 23 ian. După declaraţiunile lui Bánffy nici nu e mirare... Lepsényi, primul orator în şedinţa aceasta, a început cu atâta vehemenţă, încât presidentul de dragul lui Bánffy şi în dispreţul regulamentului casei, şi-a detras cuvântul Înainte de a ajunge la obiect. A vorbit apoi Horánszky, presidentul partidului „naţional“, care a pus chestiunea la tăiş, spunând cam următoarele : „întrebarea e cum a ajuns scrisoarea in mânile lui Bánffy ? Importanţa scaunului presidial nu poate suferi incorectitate. E interesant a şti originea scrisorii, pentru a şti, că există oare în comunicaţiunea poştală a Ungariei siguranţa, pe care codul penal o scuteşte ? „Epistola numai pe cale incorectă a ajuns la prim-ministrul. Dacă nu se declară atunci două căli rămân deschise, una pentru cei interesaţi: anutarea criminală... (Rakovszky: Vom şi face-o!) a doua desaprobarea pe care parlamentul are să o dee incorectităţii comise, în sensul acesta Horánszky a şi presentat imediat un proiect de condus. La vorbirea lui Horánszky baronul Bánffy a răspuns cam următoarele: „Am spus ieri, că la repeţite rînduri primesc acte, plângeri, denunţări însoţite de scrisori parte anonime, parte nu anonime, „piccolo* sau „capuţiner* la cafenea — clubul ziariştilor, — cei mai graşi la pungă mai târzio“. Avem să facem „mai nou*-urile, telegramele, dacă avem şi „revistile“. Ne răsfoim ziarele, năcăjiţi, dacă nu aflăm nimic sau n’am primit telegrame, şi ne apucăm de „reviste“. Cetim cu atenţie şi tăcuţi şirurile muncite de noi, sau de foarfeci, şi din când in când unul sau altul isbucneşte în vre-o exclamare de năcaz sau de rîs, provocată de fatalele „erori de tipar“. Un moment împărtăşim cu toţii năcazul sau hazul colegului cu pricina şi trecem mai departe. Dar’ hazul îl împărtăşim, natural,’ mai cu predilecţie, căci nu, vezi d-ta, mai drag şi nouă, ca ori cui, şi apoi erorile „proaste" nu pot fi nici-când plăcute, ca şi cele „de spirit". Aşa cu prilegiul faimosului concert Vassiliu s’a tipărit, „teroristul“ în Ioc de atenoristulu Vassiliu; se poate închipui cât haz ne-a procurat eroarea aceasta, mai ales „post festa“, adecă după ce ni s’a făcut festa. Altă dată s’a cules „Parteai Cosman, In loc de Partenie Gosma... — Trecem şi peste „reviste“. Aşteptăm cu toţii apariţia foii. Acum noi facem gură şi culegătorii şi băieţii se supără, în sfirşit dată şi apariţia. Ne aruncăm cu toţii la numărul de „probă“. Ochim fiecare la partea lui din ziar, curegem icî-colea câte o greşeală şi, când suntem mai dispuşi, ne „lăudăm“ sau „criticăm“ reciproc. Mai rău e atunci, când observăm, că culegătorii ne-au lăsat vreun manuscript pe a doua zi. Toţi protestăm, mai ales „autorul“. Eu îmi reînoesc ideea de a Introduce şi pentru culegători o „poştă", în care să ne spună cum vreau să dispună de manuscrisele noastre. Colegii rid, dar’ nu primesc, car’ eu mă mângâiu cu speranţa la „viitorul apropiat“. Şef-redactoral ne spune, că pe a doua zi avem material berechet, căci ne-a venit mult „din afară“, şi se aşează la masă, lângă mormanul de hârtie, spre a alege pentru curgători. Veseli de vestea belşugului în materie, părăsim cu toţii redacţia, sau mai corect, pe şef-redactor, şi ne depărtăm care încotro, ca să ne recreăm — „fiecare cum ’i vrerea şi — puterea*...* Eu trec prin administraţie. O mulţime de inşi aşteaptă, să li se dee ziarul proaspăt. îi privesc de sus, mulţumit, că atâţia vin a purta in largul oraşului rodul muncii noastre de o zi, mă uit, dacă şi servitorul dela „Ea* a venit, 11 văd şi eu sperător. Ajuns afară, scotocesc prin buzunare, să văd „cum stau*. ’Mi-e foame şi aş bea bucuros o cafea. E pela sfirşitul lunii, n’am decât câţiva bănuţi, dar, din fericire peste 10, deci pot trece pragul cafenelei din faţă, în cafenea dau de câţiva amici. Unul imi cere ziarul, să vadă „ce mai e nou“. I-l dau. Se uită fugitiv peste prim şi vute întoarce pagina, oprindu-se la „mai nou“ şi la telegrame. „Numai atâta“, mă Întreabă? „Atât“, îi răspund, deprimat de indiferenţa, cu care acest mucalit a trecut peste rodul de o zi al atâtor „representanţi ai opiniei publice". Dar’, opinia mea: „Aşa sunt toţi“, la ce să mă supăr? Amicul ceteşte acum „Sosiţii in Sibiiu", apoi anunţările. E comerciant, deci prea firesc că astea il interesează mai de-aproape. Ies din cafenea; e vremea cinei. Mă duc la „Ea*. E singură în salon, ceteşte ziarul nostru. „îţi place?“, o întreb eu sfios. „Nici-decât, răspunde ea crud; „n’are nici foileton, nici hymen-uri*. „Astea îţi plac mai mult? „Da, mai ales himen-urile!" „De ce nu necroloagele“ ?!... Ea râde, m'a înțeles, dar’ nu s’a supărat, e prea bună... * E la zece ore, îmi iau adio şi plec spre casă mâhnit, că vremea a trecut aşa de repede. Sânt iarăşi acasă. In odae e frig, căci ’mi s’au gâtat lemnele. Obosit mă pun la masă, să scriu ceva „pe mâne“, dar’ adorm pe cote... Mă trezesc speriat... E la unu! Sting repede lampa, regretând gazul mistuit în zadar, şi mă culc. Nu mai ’mi-e somn. Fac planuri de un foileton, dar’ ideile nu vreau să ’mi se lămurească. Mă cuget fără să vreau la ziua de mâne —oare ce „noutăţi“ va aduce—şi adorm înfiorat par’că de frica aceleiaşi deprimătoare oboseli şi monotonii fără sfîrşit... Săraci ziarişti, cum obosiţi de greu şi ce uşuratic vrba preţueşte munca! Ascanio, Sibiiu, 26 Ianuarie n. Alegerile In Austria. Alegerile pentru parlamentul austriac se încep în 4 Martie, şi în două săptămâni au să fie terminate. Foaia oficială din Cernăuţi publică terminele de alegere pentru Bucovina, statolite în următorul mod: în 4 Martie alege totalitatea cetăţenilor, pe basa votului universal, în 16 Martie aleg comunele, în 12 Martie oraşele, în 14 Martie camerile de comerciu, car’ în 15 Martie marii proprietari. Credem, că Românii din Bucovina vor face din vreme toţi paşii necesari, ca să iasă învingători din această campanie electorală. Din parlament, în fine, baronul Bánffy ’şi-a găsit omul, în sarcina căruia să poată arunca crima cu violarea secretului epistolar şi care să stea în faţa judecătoriei, în locul său, în şedinţa din 26 ianuarie, după ce mai mulţi vorbitoril-au luat de nou la răspăr pentru scrisorile cu pricina, baronul Bánffy a declarat, că le-a primit de la Vészi József, redactor la foaia guvernamentală »Pesti Napló“. Lucru natural, că majoritatea a respins propunerea lui Horánszky, de cuprinsul, ca »onorata acasă« să-şi exprime reprobarea, faţă de purtarea ministrului-president Bánffy. După ce baronul Bánffy a mai promis, că vulturul duplu în scurtă vreme, cu ocasiunea plănuitei renovări radicale, va sbura de pe palatul ministerului a latere din Viena, — şedinţa se încheie, costând 4000 fl. Scump, dar’ face! — vorba ăluia. Duşmanii statului maghiar. Patrioticele înregistrează cu mare satisfacere ştirea, că un profesor dela liceul evangelic din Selmeczbánya a descoperit un mic cuib de „panslavism*, care submina mereu puterea statului maghiar şi era p’aci-p’aci să-’l arunce în aer. Profesorul acesta a dat adecă de urmă, că studenţii slovaci dela numitul gimnasiu se întrunesc când şi când laolaltă, conversează în limba lor, cetesc gazete şi opuri scrise în limba lor, declamează poesii naţionale, cu un cuvânt îşi fac datorinţa de buni slovaci, cultivându-şi limba maternă. Fiind însă, că una ca aceasta e din contra intereselor statului maghiar« direcţiunea gimnazială a confiscat toate actele şi toate cărţile slovace ale tinerilor studenţi, asupra cărora în curând se va pronunţa poate şi sentenţa de deschidere din şcoală. Societatea aceasta de lectură a studenţilor slovaci numără 42 de membri şi funcţionează de un an de zile. Demnitate retusată. Lonyai János, membru numit pe vieaţă în casa magnaţilor, a trimis guvernului resignaţiunea sa din acest post onorific. Trâmbiţaşii guvernului se încearcă a motiva retragerea lui Lonyai din casa magnaţilor cu aceea, că e în continuu bolnăvicios şi-l supără că nu se poate folosi de drepturile ce-’i compet şi nu-’şi poate împlini nici datorinţele legate de această demnitate frumoasă. Nouă însă mai iute ne vine a crede, că Lonyai s’a retras din casa magnaţilor disgustat de purtarea scandaloasă a guvernului lui Bánffy, care începe să devină chiar criminală. Se poate, că şi alţii vor urma exemplului dat de Longail