Tribuna, noiembrie 1899 (Anul 16, nr. 241-264)

1899-11-25 / nr. 260

Pag. 1040 »Niştințele lui Iancu nu se pot şi nu este iertat să se condamne, pentru că scopul lui a fost curat desinteresat: a eluptat o soarte mai bună pentru poporul român«. Réthy Lajós. Vestitul inspector de şcoale din Deva, Réthy Lajos, care nu poate fi bănuit de floroman, scria în „Vasárnapi Újság“. »Acele familii maghiare, care au ajuns în mâna lui Iancu, au fost fericite ; vieaţa bărbaţilor şi onoarea femeilor au fost cruţate şi respectate. La masacrarea Abrudenilor a fost Iancu de faţă, dar’ acestei catastrofe ’i-a premers tradarea infamă a lui Hatvany. Iancu a luat parte cu onestitate şi cu sinceritate la actul de împăciuire; când s’a descoperit miserabila tradare, n’a putut împedeca răsbunarea*. Ürmössy Lajos. ------------------------------ Un alt istoriograf şi politician maghiar, de altfel şovinist şi brutal din cale afară, care el însuși aproba oprirea colectei pentru monumentul lui Iancu, scria în »Budapesti Hirlap*, că »Iancu a fost un inimic human, și a luptat pentru principii*. Nemes Ödön. In »Hazánk és Külföld« (nr. 39 — 1872) acest domn scria : »lancul cel onest și serios a fost inimicul faptelor neomenoase; acei Ma- ghiari, cari au căutat scut la el, au fost părtaşi de cea mai onestă tractare. Acesta e fapt, pe care nime nu-l poate nega; Iancu căuta lupta pe față ; el a vrut se se răsboiască ca soldat*. Enciclopedia maghiară. Enciclopedia maghiară „Pallas“ încă face cu Iancu o escepţiune distinsă. »Singur Iancu, dintre toţi Românii — zice »Pallas« — s’a însufleţit pentru libertate şi scopuri politice mai înalte«. Bar Lancsó Benedek, în cel mai nou volum al seu, editat de Emke, îl presentă pe Iancu, ca o figură ideală a luptelor din 1848. Mai rău ca■ Bánffy ! Dar ce se zicem, când însuși Bănffy, cel mai rabiat ministru maghiar, s'a declarat cinstit despre Iancu. După cum spune dl Dr. Aurel Muntean, care-ș i era omul, Bănffy a declarat că permite se se ridice monument la mormântul lui, pentru că ,,Lancu a fost o figură distinsă a revoluţiei“. Nu te ascunzi de ruşine, die grof Lázár, că Bánffy a fost mai nobil decât d-ta, care pretinzi a representa statul maghiar în justiţie ? ! Judecătoriile cu juraţi. (Urmare). Sentenţa. După ascultarea vorbirilor, tribunalul se retrage ca să aducă sentenţa. La croirea sentenţei poate lua parte numai judecătorul care a fost present la pertractare, dela început până la fine. (§. 321). Tribunalul poate să ordoneze întregirea procedurei. (§. 322). Dacă procurorul alstă dela acasă, car’ din partea celor păgubiţi nu s’a înfăţişat nimeni, — tribunalul aduce decis de sistare. In celelalte caşuri tribunalul trebue să aducă sentenţă. (§. 323). Sentenţa judecătoriei se poate basa numai pe dovezile câştigate în decursul pertractărei principale. Judecătoria e datoare să precumpănească toate dovezile aduse. Judecătoria, în sentența ce o aduce, declară pe acusat de vinovat sau de achitat. Achitarea nu poate fi motivată cu lipsa de dovezi. (§. 324). Judecătoria nu poate condamna în sentența sa o faptă, pentru care nu s’a ridicat acasă. Judecătoria nu e legată întru nimica de propunerea acuzatorului. Dacă vede însă, că acasa sau apărarea se află pe teren greşit, admontează părţile şi eventual amînă pertractarea, ordonând întregirea cercetărei. Amînarea trebue să se dee negreşit în caşul, când fapta cade sub pedeapsă mai grea de cum e cea propusă din partea acuzatorului. (§. 325). Judecătoria aduce sentență de achitare în cazurile următoare: 1. Dacă fapta nu e punibilă, ear’ dacă e punibilă, a fost tranşată mai nainte, prin sentență de achitare. 2. Dacă nici fapta, și nici aceea, că acusatul e făptuitorul, nu s’a putut dovedi. 3. Dacă a întrat prescripţia sau se constată caşul de inconştienţă ori de impuribilitate. Dacă acuzatorul ’şi-a retras acasa. (§. 326), în sentenţă trebue să se cuprindă: 1. Declaraţia că sentenţa se aduce în numele M. Sale. 2. Numirea tribunalului, a locului şi a datului în care s’a ţinut pertractarea. 3. Numele judecătorilor, a acusatorului, apărătorului și a notarului. 4. Numele acusatului. 5. Raporturile personale ale acusatului. 6. Numirea faptei ponibile cu care a fost acusat. 7. Achitarea sau condamnarea acusatului. 8. Dispoziţiile în privinţa speselor. 9. Motivele, car, în caz de condamnare, sentența trebue se mai conţină: a) precisarea faptului punibil, cu înşirarea împrejurărilor; b) calificarea faptului punibil, conform legei; c) pedeapsa croită, cu provocare la paragraful respectiv din codul penal; d) la pedepse în bani, modul schimbării lor în pedepse corporale; e) computarea arestului preventiv în pedeapsa croită; și f) în caz concret constatarea, că spesele procesuale nu se pot încassa. (§. 327). în motivare, judecătoria trebue să se extindă asupra tuturor momentelor ivite în decursul pertractărei. Trebue să se înşire toate motivele, agravante şi atenuante. (§. 328). Sentenţa trebue să se aducă şi să se publice imediat după terminarea pertractărei. Dacă acusatul nu s'a presentat ca să li se publice sentenţa, presidentul dispune să fie adus. Sentenţa de achitare se poate trimite acusatului şi în scris. Publicarea se face aşa, că presidentul ceteşte sentenţa, împreună cu motivarea, în chestii grave şi complicate, judecătoria poate amîna publicarea sentenţei, pe cel mult opt zile, dar atunci sentenţa trebue să fie definitiv concipiată, împreună cu motivarea. (§. 329). După publicarea sentenţei, presidentul întreabă părţile dacă vreau sau nu să recurgă la remediile de drept. Dacă acusatul n’are apărător, presidentul îi esplică scopul aperărei. în urmă, decide tribunalul, dacă acusatul are să alte dispoziţii. Dacă se comite vreo faptă ponibilă în decursul pertractării, făptuitorul vine arestat, la propunerea procurorului, şi dacă e competentă judecătoria, îl judecă imediat. Eventual îl dă pe mâna judecătoriei competente. Dacă respectivul e membru al puterei armate, vine predat autorităţei sale militare. (§. 333). Când e destul de evident, că cutare martor a pus jurământ fals, — presidentul poate să-’l deţină, ear’ procesul verbal, în care ’i se cuprinde fasiunea, se predă procurorului. Dacă respectivul e militar, vine escortat şi predat autorităţei sale militare. (§. 334). Amînarea pertractărei se face pe timp nedeterminat. Suspendarea pe un timp anumit. Continuarea se face în faţa aceloraşi judecători, cari au luat parte la pertractarea dintâiu. în cas de amînare, presidentul pune termin nou, şi trimite citaţiuni noue. (§. 335). Pertractarea principală se mai poate amîna: 1. Dacă acusatul se bolnăveşte înainte de a’-şi pute spune apărarea. 2. Dacă se bolnăveşte apărătorul şi nu e cine să-’l suplinească. 3. Dacă se bolnăveşte martorul sau espertul, a cărui fasiune e de importanţă. 4. Dacă se aduc dovezi noue, cari reclamă timp de pregătire pe seama apărătorului. 5. Dacă abandonarea acasei face amînarea necesară, și 6. Dacă în decursul pertractărei se ivesc pe deci de neînvins. Suspendarea se poateface și pentru recrearea persoanelor obosite. (§. 336). (Va urma). Sibiiu, Joi, TRIBUNA I rămână şi mai departe în arest, sau să pune în libertate. Dacă este teamă că acusatul ar pută să fugă şi să dispară, arestarea lui se impune. Când sentenţa I conţine şi perderea oficiului sau a drepturilor politice, municipiul la care aparţine acusatul vine avisat despre aceasta. (f. 330). Procesul verbal. Despre decurgerea pertractărei principale se ia proces verbal, în care trebue să se cuprindă tot ce s'a petrecut în faţa judecătoriei. Pasiunile martorilor şi ale acusatului trebue să fie redate cât se poate de fidel, în chestii de importanţă, întreaga pertractare vine stenografată. Stenografarea trebue ordonată şi atunci, când una din părţi o cere aceasta şi depune spesele necesare. Despre consultările şi votările judecătorilor se ia alt proces verbal. Protocolul despre pertractarea principală părţile îl pot lua în privire şi pot cere copii de pe el. (§. 331). Procesul verbal despre decurgerea pertractărei principale îl subscrie presidentul, notarul şi eventual translatorul. Dacă părţile îl dificultează, forul superior poate să ordoneze contraprobă cu privire la partea dificultată. (p. 332). „Fratele cavalerului Muntean“. — Chestia fondului Iancu. — Suntem datori — fie măcar curiosităţei legitime — a da unele amănunte despre actul ce am publicat ieri. A fost o întâmplare norocoasă, dar’ numai întâmplare, dacă am reuşit a pune mâna pe arma cu care să zdrobim pentru totdeauna calomnia îndrăzneaţă a clicaşilor noştri. Şi momentul, care ne-a procurat această armă, — oricât de tristă lumină ar arunca ea din alte puncte de vedere, — merită să-l relevăm. Moţa—Muntean, între dl Ioan Moţa şi dl Dr. A. Muntean se ivise după alegerea de preot în Orăştie o mare diferenţă. S’a pus la cale contra dlui Moţa un proces urît, — care se ascria dlui Muntean. Destul că o polemică s’a provocat în privinţa 25 Noemvrie (7 Decemvrie) 1899 aceasta în coloanele »Revistei Orăştiei*. Noi am întrevenit în favorul dlui Moţa, pe care-’l ţineam absolut nevinovat. Lucrul luase o întorsătură gravă. Astfel se face, de la 26 Iunie 1899, dl Dr. Muntean vine la Sibiiu, ne face o visită în redacţie, şi ne spune »caşul cu Moţa* pentru a ne informa. .. Era tele cavaleri Itti“. Dl Dr. Muntean s’a presentat directorului nostru, dl Dr. Dăianu, cu cuvintele »fratele cavalerului Muntean*. E o alusie aceasta la o altă polemie a noastră cu »Revista Orăștiei*. Prin luna Maiu a. c. după »triumful* Arădanilor cu alegerea de episcop »Revista* pornise o campanie contra noastră pe tema »organisaţiunea partidului naţional“. Am bănuit că dl Dr. Muntean ar fi autorul articolilor. Aceasta din motivul, că după retragerea dlui Moţa de la »Revistă«, am observat o intimă relaţie între dl Muntean şi redacţia foii din Orăştie. în această credinţă, scriam în nrul 107 al »Tribunei« , »înţelegem, ca cercul din jurul dlui Dr. Aurel Muntean, din Orăştie — fratele răposatului cavaler Muntean dela Dej — se încerce a da niţel sprijin ortacilor sei arădani aşa de compromişi«. La aceasta dl Dr. Muntean ne-a trimis o declaraţie, care s’a şi publicat în nr. 108 al »Tribunei*. Prin ea dl Muntean declara, că nu este dînsul autorul articolului din vorbă, şi ne spunea, că suntem rău informaţi, dacă credem că dînsul ar da sprijin »acelei elice într’adevăr compromise*. La acest incident a făcut alusiune dl M. presentându-se ca »fratele cavalerului Muntean«, Cavalerul Muntean. Suntem datori să reamintim ceva despre răposatul August Muntean, advocat din Dej, care a fost făcut sub domnia lui Bănffy cavaler al nu ştim cărui ordin, în »marea schimbare la faţă« a unor naţionalişti de dincolo de Carpaţi, schimbare produsă prin relaţiunile stabilite între Sturdza şi Bănffy, s’a ascuns oarecare rol de intermediator şi dlui Aug. Muntean, care era advocatul de curte al lui Bănffy. Dl Aurel C. Popovici descrisese în Desvelirile publicate în »Tribuna«, acest rol, pe care de altfel dl Aurel Muntean îl tăgăduia, provocând o violentă polemie în jurul acestei teme, polemie la care a luat parte cu mult succes şi dl Ales. Vaida- Voevod. Acest fapt esplică de ce noi am relevat »frăţietatea* dlui Aurel Muntean cu August Muntean. Oricum va fi fost chestia, cu rolul din Bucureşti a răposatului Muntean, fapt e, că el a fost intim al lui Bănffy, şi fapt e, că fratele seu în vieaţă, dl A. Muntean a împărtăşit aceleaşi raporturi cu fostul prim-ministru maghiar. Lucru pe care de altcum nu-l neagă, din contră, îl mărturiseşte franc — cum am văzut — şi de multe oril-a susţinut în public, în congregaţiunea comitatului Hunedoara şi Muntean a susţinut o moţiune în favorul lui Bănffy, pe vremea când acesta era aproape de cădere. Conclusiuni. Oricum am judeca rolul domnului Muntean în afacerea fondului lui Iancu, — rol pe care noi îl detestăm şi reprobăm, — un lucru ese evident din el: procesul, care s’a pornit contra lui T. L. Albini, a fost pus la cale de secţia naţionalităţilor. După convorbirea ce dl Muntean a avut-o cu Jeszenszky a apărut numaidecât a doua zi articolul din »Budapesti Ilirlap«, care a pornit campania publicistică în foile ungureşti. Articolul era fabricat de Jeszenszkyşi dacă purta datul »Sibiiu«, era numai pentru a seduce lumea, în acelaşi timp a apărut şi faimosul articol din »Koloss in FOIŢA „TRIBUNEI“. SALVINA. (Urmare). V. Ionuţ Dandea se grăbi să plece curând din Abrud, mai curând decât altădată. Deci îndată ce plecă Horia, merse și el în ospâtărie, stătu puțin, apoi zise cătră cumnatu-seu și cătră soru-sa: — Haidați să plecăm, că încă azi putem umbla botezați. — Doar’ se înorează dinspre Vulcoiu ? — întrebă popa. — Ba nu, dar’ fumegă Detunata, —răspunse Ionuţ. Pe cale vorbiră puţin. Muierile mergeau călări pe caii încărcaţi cu târgaş, iar’ bărbaţii în urma lor tot călări, unii cântând, alţii fluierând. Ionuţ cât fu din Abrud până’n Bucium, merse tot zicând în frunză. Semn că era îngândurat, că altcum el nu ar fi mers atâta cale fără vorbă. Când fură în Cerbu se opri oleacă la popa la poartă, ii spuse popii nu ştiu ce; acela scoase din şerpar nu ştiu ce şi-i dete lui Ionuţ, cu vorbele, numai de-ar fi într'un cias bun. în Sat încă făcu aşa; tot aşa şi în Isbita şi în Şasa, de unde apucă pe luncă’n sus spre Montări. Nici că ’i-ar fi fost calea dealungul Buciumului, dar’ spuse ortacilor, că are unele afaceri băieşeşti şi aşa va merge pe acolo să se mai înţeleagă cu ortacii, cari nu fură în Abrud. Adevărul însă era, că el aduna bani pentru calea deputaţilor la Sibiiu şi Viena. Seara stătu la soru-sa şi aci încă vorbi tare puţin, până le puse Salvina cina pe masă. Dar’ când văzu pe Salvina intrând cu cina, se ridică de pe scaun şi punându-’i amândouă manile pe umere, îi zise: Salvină, acum adă tot ce ai de gând să ne pui pe masă, apoi ! haide şezi cu noi la masă, că avem mari I taine de descoperit. Acum nu te mai I codi, nu zice nimic, ci adă ce ai şi şezi cu noi. Tuspatru încăpem numai bine la masă. Fu cea dintâia dată, că Salvina şezi I cu stăpânii la masă, de când se afla în I casa lor, şi cea dintâiu servitoare ce fu I poftită de maica preoteasă se mănânce cu ea la masă cu Salvina, dar’ până ■ acum nu primise. Acum însă, după faultele vorbiri şi înţelegeri avute cu Ionuţ, I primise seadă şi ea cu el la o masă şi cu stăpânii ei. Cinară în cea mai mar’e tăcere. Nici I unul nu nimerea vorba potrivită, cu care I se înceapă. După cină zise popa, dar’ i numai ca să nu fie fără vorbă: Salvină... umple păhărele... ba ni că-’s pline. Preo- I teasa rîse cu hohot, dar’ nu le vezi ! că-’s pline? Ionuţ zimbi şi el şi luând un păhar in mână, grăi numai atâta: Apoi să ne fie da bine! Şi ciocni cu soru-sa şi cu cumnatu-seu şi cu Salvina. Ea încă ciocni cu toţi şi de astă-dată îşi muia buzele cele subţiri în vin. Ear’ după ce Ionuţ o întrebă: Numai atâta? Ea răspunse după obiceiul ei: Şi atâta’i prea mult, dar’ acum treacă ducă-se pentru ziua de azi! — Aşa zic şi eu, pentru ziua de azi! — adause Ionuţ: — pentru ziua de azi, care a lăsat-o Domnul se destăinuim tainele, se ştim pe cine avem la noi şi oare e vrednic să-’l ţinem între noi, să-’l apropiem de noi, ori trebue numaidecât depărtat dela noi? Ce zici tu Sal- I vină la aceasta? — Ce să zic? Zic, că ai dreptate! ! Vremile sânt grele şi mai grele pot să vie şi ar fi rău destul ca să ţii în ară- tul casei oameni cari te pot şi vinde la I timp de nevoe. Eu am venit în munţi, că am ştiut că de nu aflu în ei adăpost din calea duşmanilor, atunci şi de m’oiu I băga în gaură de şerpe şi nu scap , dinaintea lor. Dar’ cei ce mă primiră, nu ştiură pe cine primesc. Acum a venit vremea ca d-voastră, trei oameni de cinste şi de omenie, să ştiţi cine sânt şi I de unde sânt, să ştiţi dacă mai am drept I să fiu ocrotită, ori trebuesc isgonită? — Salvină, — grăi Ionuţ, — de-ai ! I îi chiar fata unui ucigaş, purtarea ta te - i arată că eşti vrednică să ai intrare în I I orice casă de omenie. Aşadară fii bună şi ne spune cine eşti şi de unde şi ce vânturi te au adus pe aici? — Aşa zic şi eu, — grăi popa Nicolae. — D’apoi să vă spun din fir în per. Eu sânt din Ardeal, din ţeara Haţegului. Tatăl meu a fost popă într’un sat ce-i zic Vâlcele. La părinţi eram numai eu şi un frate, Toma. Când mă apucam fecioriţă a abătut pe la noi boierul ai cui sânt iobagii din Vălcele, cu un copil al lui, un domnişor, ce atunci îi mijiau musteţele. Eu spălam grâu la fântână dinaintea casei, mama era în grădină la legume, tata era în pridvor cetia din psaltirea asta ce o port eu, dimpreună cu paraclisul, ear’ fratemeu Toma îmi scotea apă cu găleata. Cât ce întră boierul, tata îl pofti în sus, Toma îi ajută cocișului să desprindă, mama întră și ea în lăuntru, car’ eu îmi căutai mai departe de lucru. Dar’ diavolul de domnişor nu merse în casă, el stătu tot pe cocie şi prinse a vorbi cu mine: Cum mă chiamă ? de câţi ani sânt? am peţitori? şi câte şi mai câte. Eu, vezi bine, trebuia se dau răspuns ca la ficiorul boierului, dela care atîrnă, să fie tata popă, ori ba ? Şi după ce-’i spusei toate şi-’i spusei că mă cere ficiorul popii Buzdugan din Măceu, care s’a popi lângă tatăl-seu, că-’i bătrân, numai atâta zise domnişorul: »S'a popi de-a vrea tata«, apoi merse şi el în lăuntru. Mult nu au stătut la noi şi s’au dus, dar’ cât a stat carul în curte până să plece, boierul cel bătrân şi cel tinăr tot în mine se înholbară, de mă temeam că m’or deochia. Ear’ când să plece, cel bătrân zise numai atâta : - Aşa, părinte, cum am zis: de vreai poţi fi protopop, ori poţi fi despopit, poţi alege. (Va urma). jj;jj I i Nj 260 j văr«, fabricat tot în oficina din Budapesta. Acest articol, — iscălit: egy ada- Ikozó (un contribuent), — cerea direct dela »Tribunal socoteală de la fond. Ca întotdeauna, şi atunci Jeszenszky a ţesut o mare intrigă, cu mai multe scopuri. El voia şi să prigonească pe Albini, şi să ne facă eventual de ruşine pe toţi, şi să ne certe între noi şi să ne desbine. Graţie circaşilor, intriga a reuşit aproape complet. Revistă esternă. Nu există alianţă. Discursul lui Chamberlain despre noua triplă alianţă continuă a preocupa presa europeană şi cercurile politice. Politicianii interesaţidin Anglia, Germania şi America) desmint pe întrecute şi cu oarecare năcaz suspect, ştirea dată de ministrul englez. Presa din Berlin declară hotărît, că nu există nici un fel de alianţă cu Anglia sau America şi nici nu va fi, deoarece aceste ţări nu încheie alianţe din principiu. Tot aceasta se afirmă şi în un comunicat semioficios din »Hamb. Corr.« zicendu-se între altele, că Chamberlain prin cuvântul »alianţă* a voit secrete, numai că raporturile anglogermane sunt mulţumitoare. Ziarele americane sunt de părere, că Chamberlain a îmbiat alianţa, dar’ de fapt aceasta nu există și nici nu e proiectată. Aceasta o esprimă o depeşă din Washington, publicată în »Newyork Herald», în care, după cum afirmă ziarul, se tălmăceşte părerea cercurilor oficiale. Răsboiul în Africa sudică. După o lungă tăcere a venit iarăşi o ştire despre Ladysmith, în care se spune, că oraşul e tot mai tare strîmtorat de Buri şi poziţia Englezilor e tot mai primejdioasă. Oraşul e împresurat de 10 mii de Buri. Din partea vestică se anunţă, că Methuen se află cu oastea sa în grea situaţie. Dacă va înainta spre Kimberley, poate fi espus sau se capituleze, sau să-mi fie nimicită oastea. Depeşele sosite din Cap, la Londra anunță, că răscoala Africanderilor ia tot mai mare întindere. Până acum au trecut pe partea Burilor 8000 de Olandezi. Din toată lumea. Convențiii Samoa. — Congresul socialiștilor din Francia. — Răscoala în Venezuela. Din Washington se anunţă că secretarul de stat Hay şi ambasadorii Germaniei şi Angliei au subscris un tratat, prin care Statele Unite îşi dau învoirea la convenţia anglo-germană, asupra insulelor Samoa. * în 3 Dec. c. s’a deschis congresul socialiştilor francezi, la Paris, în Gymnase Voltaire. Au fost de faţă la ÎOOO de participanţi, între cari toţi deputaţii socialişti. După constituire s’a decis a se admite în congres corespondenţii presei. La ordinea zilei este chestia, că oare socialiştii să participe la conducerea afacerilor sau nu? (cum e de present ministru un socialist, Millerand). * Răscoala în Venezuela (America) continuă. Mai de nou răsculaţii, conduşi de Hernandez, au ocupat oraşul Maracaibo. CÂNTECE VOINICEŞTI. Ce mi-a fost mai drag pe lume Calu sur şi haine bune, Nevasta gătită bine, Potecuţa prin pădure Pardosită cu alune. De pe Jiu. .. Cine dracu-o mai văzut Fată ca o perniţă Ducându-o la temniţă, Joi o au prins, Vineri o-au dus, Sâmbătă în fer o-au pus Duminecă tot a plâns. Când fu Luni dimineaţă, Pârcălab dela temniţă Slobozi-mă la uliţă, Doar Joiu vede-o păsărea Să fie din ţeara mea, Să scriu eu o cărticea S’o trimit la maica mea Să vândă mărgelele Să plătească fetele, Ba să-’mi vânză bondiţa Se-’mi plătească temniţa, Câte haine ’mi-o rămas Se le ’ncarce pe trei cară Să le scoată ’ntre hotare Se le dee foc şi pară, Ca să meargă vestea ’n ţeară Ca robit fată fecioară! Din Cooc şi Beteag, IX. ’