Tribuna, februarie 1933 (Anul 6, nr. 3-4)

1933-02-05 / nr. 3

Pag. 2 ___________________ favorabile, ca acestea cari îl con­duc înapoi. Poporul le ţine'n minte toate, având în amintire, imagi­nea dlui luliu Maniu ca prim-mi­­nnistru­, şi a partidului sărăciei na­ţionale la putere ! — Spovedanie de oameni, cari vor fi străini de aici în­co­lo de interesele ţării.... pentru ca să arate celor cari au rămas la locurile lor, că ei doi cari pleacă au lăsat o situaţie favorabilă şi că dacă se va complica şi vor fi siliţi să plece cu totul — ei doi nu sunt de vină ! Ceace prevăd matadorii, căci doar, tocmai de aceasta au ple­cat, ca să nu rămână răspunde­rea pe ei. Dl Iuliu Maniu fuge de răs­pundere, când vede că şi apro­pie amara opoziţie : aşa a facut în 1930, când a lăsat totul pe spinarea bătrânului său camarad, Mironescu — aşa a făcut acum lăsând carul înglodat pe umerii prietenului său din parlamentul Buda­pestei. Dl Iuliu Maniu, cobzăreşte pe bătrânii creduli, întocmai ca un flăcăiandru pe tatăl sau bunicul său când îî cere parale... E șme­cher ca un amant! — tăcut, mai bine zis mut — zâmbește tuturor ca să nu se creadă că lui îi pice rău după ceva... Toate acestea le poate a­­vea, căci doar de acea e burlac, dar nu-i permitem sfi n'aibă nici un pic de milă faffi de această ţară, care i-a dat atâtea onoruri ! — şi totuşi n‘are... căci dac-ar avea... n‘ar pleca acum ca să se plimbe pe Coasta de Azur, ar rămânea aici, să-şi priveasă gos­podăria distrusă, să se căiască, ba chiar să bată, la uşa vre-unei mănăstiri, ca să nu mai treacă leii noştri slăbănogi peste hotare. Tot acest remediu îl reco­mandăm şi dascălului de la Topo­­loveni, care-l scuteşte de a mai schimba scumpul nostru port na­ţional la graniţă! — şi totodată scutind şi-o ţară întreagă de plân­sul : „M halache vai de mine ce mă fac eu făr‘ de tine“. Dlui Maniu îi trimitem, când o fi cu un picior dincoaci şi cu unul dincolo, un salut cam în felul următor — fără pretenţii de poet : „A fost odată ca‘n poveşti A fost ca niciodată, Un şef de care tremura (?) Cândva o ţară ‘ntreagă! Şi pe amândoi îi salutăm cu batiste negre fluturând de pe condeiul poetului: „Adio lung adio Şi fără revedere... Nic. D. Givozdea Forţu, care atacă pe Imiţi! demnitar! ai ţării! Apărarea o formează cinîi avocaţi: Gelg­re Trancu-Iaşi,C. Titel Petrescu, prodecan Argu Petrovici, Laurenţiu Oanea, Tomni D­agi, Gh. Conduratu etc. cari, toţi coichid la imediata pu­nere în lib­rtate a profesorului Forţa în folosul obştesc, căci altfel nu se ia nici o răspundere de cele ce se vor îatâ­mipla căci lângă profesorul Forţa stă întreg popoporul românesc! In cele din urmă se dă cuvântul acuzatului, care povesteşte cum în ziua de Duminică 15, ora 9 dimineaţa în cămişe a fost ridicat de poliţie, fără a i­ se da răgaz să ia barem un ceai! apoi continuă: 9Sunt acuzat că am vrut să dărâm Româniai.............. Dacă am ajuns un aşa hat, când am siguranţa că lupii au ajuns miniştri de finanţe şi justiţie , revolta mea creşte şi am dreptul să strig : Ajunge ! Când constat că deşi sunt acu­zaţi de hoţie, regele seamnează decrete prin care îi face sfetnicii săi — nu pot oare striga „ \tajestate­ri ai vot de la ţară să semnezi aceste decrete ! Am aşteptat procesul ce îmi faceţi, el îmi dă posibilitatea să vorbesc şi aţi constatat că odată ce vorbesc, ţara mă crede, fiindcă vorbesc, cum ar vorbi ea şi mă urmează! Freamătul ce se aude de afară, constitue apărarea mea "■.................... Aţi arestat opinia publică şi aţi bucurat hoţii. Aceştia vor spune: avem justiţie şi parchet, să mai îndrăz­nească să ni­ se zică că suntem hoţi. Adevărul nu moare ci creşte şi aceasta constitue bucuria neamului. Nu­­ aţi făcut un frumos serviciu a­ţi pus o piatră la temelia unei vieţi nouă, ţara e lângă mine. M-am ridicat contra spuselor ga­zetelor străine pentru câ spuneau „că numai singur poporul român e în stare să suporte anumite grozăvii*. Lumea întreagă se revoltă şi caută p­eşire, am spart intrând în puşcărie, zidul ce se opunea, fiindcă am spus adevărul. Guvernul trebue şi pot să-l dărâm, fiindcă e al meu, a ordonat arestarea mea— de ce nu şi împuşcarea ! Mi oferi Mişcarea ce o pregătesc ar creşte — de mă veţi scoate, viu sau mort din Văcăreşti, voi striga că Ro­mânia, rămâne ţara sperţurilor — ea nu se poate reface decât aplicând a­­numite metode. Se găsesc zece oam­eni de treabă în frunte fiind un purtător de sabie, cred că i-am găsit începând cu ma­­reşalul Averescu. Cei zece vor­ avea autoritatea morală să spună de va fi cazul, M. S. Regelui că greşeşte, fiindcă ei vor fi ţara cinstită . Când preconizez o dictatură cu M. S. Regele în frunte, mai pot fi taxat de duşman al Său ? Acesta e răspunsl sus şi tare al profesorului acuzat — în timp ce toată suflarea reninească e de partea lui şi în timp ce de pretutindeni pri­meşte telegram­a simpatie, conside­rat frint di adevăratul martir al nea­mului. După ce s’au ascultat toţi martorii, Camera de punere sub acuzare depe lângă Curtea de Apei din Bucureşti a infirmat mandatul de arestare şi a dat ordin la Văcăreşti ca profesorul Gr. Forţu să fie pus imediat în libertate. Lumea nerăbdătoare a umplut fă­­ţada Palatului Justiţiei şi când a auzit rezultatul, a isbucnit în urale iar ma­şinii a prietenilor prof­esorului au aler­gat nebune la Văcăreşti să întâmpine pe acela care a zăcut pe nedrept în închisoare pentru o cauză naţională, 6 zile în greva foamei!­­ “ Era natural ca să fie eliberat, d­ar în caz contrar se cutramv­a o capitală din temelii şi după ea o ţară întreagă. Acum să încarce să-l condamne !! ? Grig­ore Forţu— idolul mulţimii, alîsul da azi al neamului — doctorul României intrată'n tuberculoză! sin­gurul care s’a găsit din cei 18 mili­oane, ca să spună pe faţă, ceace toţi cei 18 m’lioane gândesc. Este acela care a răsturnat guvernul technicie­­nilor, fn cilitatea sa de preşedinte al profesorilor secundari, de unde a fost destituit de către minister, născându-se astfel­­Blocul cetățenesc, al cărui preşedinte a fost ales. Ei bine, acest profesor, a fost arestat din ordinul guvernului, a fost arestat pentru a doua oră, succesiv , prima arestare fiind anulată, ca nemotivată, iar a doua a fost făcută la aşa fel ca să poată fi motivată , după părerea cabinetului­ de instrucţie. Arestat şi depus la Văcăreşti, ca cel mai mare criminal şi bandit, în timp ce adevăraţii bandiţi şi criminali se refăiesc în cel mai exagerat lux, în ţară şi'n străinătate. A fost arestat pentru cuvintele, rostite de el la o întrunire, ce s-a ţinut în ziua de 18 Decemvrie 932 în Bucureşti, sala Ileana Obor şi repetate în ziarul său ,Drum Nou*, cu data de 15 Ianu­arie 933. In închisoare, declară greva foa­mei, refuză orice i­ se oferă, şi'n cele din urmă condus in faţa justiţiei pen­tru a fi judecat, dacă poate fi lăsat pe picior liber până la proces, sau menţinut în arest. Apelul se judecă ! — sala era plină până la ultimul loc, iar de afară lumea vocifera in favorul lui, in fa­vorul dreptăţii! Dl prim-procuror Procop Dumi­­trescu începe rechizitoriul, citeşte pa­­sagiile prin cari se face vinovat pro­fesorul Forţu. Ca săi dăm o icoană cât mai fidelă, asupra celor reclara­te de justiţie, să ne fie permis, a reda, aceste pasagii, întocmai cum au fost citite de reprezen­tantul ministerului pu­blic şi anume: »Hoţii ţârei, au fost puşi din nou miniştri. Regele i-a numit. Am răcnit la 3 zile după ce faptul s'a produs nRege păzeşte ţi capul şi nu pune în fruntea ţârei pe oamenii aceştia Dar hoţii au pus mâna pe gazetă. Regele poate fia văzut-o şi nu ştie şi atunci am pornit să răcnesc pe drumuri ca Regele să audă, Regele să vadă, Re­gele să creadă, căci dacă nu cumva Regele care semnează decretul de nu­mire a miniştrilor hoţi­i nu are şi el de dosit oarecare dosare de la jus­tiţie şi de la finanţe ? „E adevărat că în vreme ce Pa­­late Regale şi fazani regali înghit sute de milioane, armata, vitele şi caii, mănâncă pe datorie, că trupa mănca o mămăligă păcătoasă şi o zeamă scârboasă, tot pe datorie, că ofiţerul trăeşte cu al lui, pe datorie şi în acelaş timp e obligat să plă­tească o uniformă scumpă şi inutilă în timp ce-i lipseşte muniţia utilă ? Această uniformă e adevărat că îmbogăţeşte pe nu ştiu ce domn scârbos Lupescu ? Este adevărat că averea aceasta făcută pe spinarea noastră in­sultând ţara şi armata devine a Re­gelui ? Grozăvia aceasta care se spune, care rămâne de pomină, este scoasă de hoţii de la guvern, ca să nu li­ se vadă hoţiile lor „Este adevărat ce-a spus Rist, când a verificat registrele de la finanţe? Ce este aceasta ? 20 milioana dl C. pagina cealaltă 1oo milioane dl C. unde sunt actele ? altă pagină: 8o milioane dl C. — vreau să cunosc pe dl C. unde se află?— Politicianii au răspuns că e vorba de Regele Carol. Grozăvia aceasta o fi adevă­rată ? In decursul acesta, acuzatul în­trerupe nerecunoscând acest text în întregime, căci diferă prea mult de fe­lul lui de-a vorbi şi pe urmă că se bazează pe o stenogramă a siguranţei greşit interpretată. Cu toate acestea dl prim procu-* ror, cere confirmarea mandatului de arestare și pedepsirea profesorului »TRIBUNA" Ţara cea cu putred mărul — FABULĂ Când a fost s'ajungă leul împărat, în vremuri vechi, A strigat, ca să-l audă toţi cei cari aveau urechi: — Cât voi fi eu împăratul, fin, un lucru să se ştie : Cinste pururea să fie In întreaga­ împărăţie Şi să n‘aud de hoţie­­ .. De se va ’ntâmpla hoţie în cuprinsul ţării mele, 11 jupoi pe hoţ de piele Astfel zis-a Împăratul, iar ca Sfetnici lângă, Tron, A luat­ un urs pottron, Nişte lupi voinici la pântec, nişte vulpi cu foamea’n maţe,— Cari visau în toată clipa: curci, găini, răţoi şi raţe,— Nişte tigrii blânzi ca mieii, nişte mari dihori, — deci toţi Nişte hoţi fără pereche, nemaipomenit de hoţii După zisa care-o spune româneasca noastră limbă, Cum că „lupu-şi schimbă părul, dar năravul nu şi-l schimbă.— Sfetnicii-lnălţimiî sale, — tari şi mari deci în pădure, — Inceput-au pe’ntrecute, fără nici un frâu, să fure! Scurt grăit, — în scurtă vreme, de năprasnica hoţie, Gemea ’ntreaga-Impărăţie ... Un biet cerb cu stea pe frunte, — Indignat de-atâtea jafuri, — mari de tot, ci şi mărunte, — S’a suit pe-un vârf de munte Şi, cu grai de foc in gură, a strigat de-a lung şi latul, Tot furatul, Ca s’audă şi-Impăratul... Dar Împărăteştii Sfetnici, — vrând pe bietul cerb să-l fiarbă, Ca, pe veci, să nu mai calce înaintea lor pe iarbă, — Linguşindu-şi împăratul, i-au grăit toţi, pehlivani: — I auzi, cerbul, Împărate, că. . mănânci prea mulţi fazani! Asta e complet în lege! Nu se poate, Împărate, Acest cerb nu se mai poate să rămână’n libertate; Trebue închis, Stăpâne, după legi şi datine: Nu vrem, cerbul fără suflet, Tronul să ţi-l clatine!... Şi zicând aşa zeloşii Sfetnici prea cinstiţi sub soare, Au prins cerbul şi pe viaţă l’au băgat într'o’nchisoare... Dar din hruba ’ntunecoasă, cerbul cel cu stemă’n frunte A grăit aprins, iar glasu’i tremura din munte'n munte: — O mai fi vre-o împărăţie cu atât de putred mărul, Unde jaful şi minciuna, — plin mereu având ciubărul, — Ar putea să’ntemniţeze adevărul Vai de-acea împărăţie, dac’o fi, sau de-acea ţară. Căci, prin jaf şi prin minciună, n’ar putea deci să piară­ Vasile Militaru. Nr. 3

Next