Tribuna, aprilie-iunie 1886 (Anul 3, nr. 75-148)
1886-06-25 / nr. 144
Pag. 574 Luându-se sub desbatere propunerile comisiunii, cea dintâiu se primesce cu unanimitate. La propunerea a Il-a Slavici (jice, că delegațiunea n’are să hotărască Gestiunea, ci are să pregătească lucrul, are să caute un modus vivendi mai potrivit cu interesele noastre. P r e s i d i u roagă să se dee delegațiunii o îndrumare clară, ca ea să stie ce se facă. E. Brote: Eu înțeleg textul propunerii comisiunii astfel, că delegațiunea ce se va alege nu poate resolva cestiunea definitiv; aceasta o poate face numai guvernul de o parte şi de altă parte archidiecesa. Fiind vorba de o mijlocire, aici nu se poate înţelege o resolvare. îmi pare şi greşit a întreba, — precum făcuse mai nainte d-nul Rădulescu — că pănă unde se meargă delegaţiunea cu concesiunile. Ea va face cât va afla de cuviinţă, — şi pe urmă sinodul archidiecesan va decide în mod oficial şi causa se va resolva pe calea sa. Dr. Al. M o c i o n i: Dacă am înţeles bine, reflectările Excelenţei Sale se rapoartă la două obiecte deosebite. Acele privesc ântâiu împuternicirea comisiunii, şi a doua corectitatea stilistică a propunerii. Comisiunea n’are să resolveze cestiunea în mod definitiv, ci are să caute un compromis între dorinţele archidiepesei şi între resoluţiunea ministrului. Congresul trebue să vină în curaj, că care primesce idea fundamentală a Excelenţei Sale sau a comisiunii. Cu privire la stil Excelenţa Sa are dreptate, când cere să sedică „pentru a pregăti o resolvare etc.“ Presidiul dice, că a crezut, că e mai natural și mai clar, dacă se va constata că noi, congresul avem cuvent a ne ingera în afacerea aceasta, mai ales pentru că s’a rătemat autonomia bisericii noastre. Când se tractează de astfel de interese generale, am ave dreptul să ne pronunțăm. Trebue deci să ne accentuăm competența, în urmă trebue să constatăm, că delegațiunea are să mijlocească satisfacerea intereselor archidiecesane. B ab e ș împărtășesce vederile Excel. Sale și după ce mai vorbesc la obiect d-nii Dr. Ios. Gall, I. cav. de Puşcariu şi Brediceanu, se primesce propunerea comisiunii, având însă — la cererea metropolitului — să se numească comisiunea exmisă „deputațiune“ în loc de delegațiune. Cu privire la propunerea a treia relativ la persoanele ce se se aleagă în această „deputaţiune“, părintele episcop al Aradului Ioan Meţian se scoală şi alice. Se stie, că noi diecesele sufragane încă avem un ajutor de la stat, care însă nu e menit pentru ajutorarea preoţimii, ci pentru susţinerea consistoriilor. Me tem, ca nu cumva să perdem şi noi acest ajutor prin aceea, că facem parte în o deputaţiune ce are să meargă la guvern în cestiunea ajutorului dat archidiecesei în alt chip. Eu din parte-mi m’aş ruga, ca noi să fim dispensaţi acum odată. Părintele episcop al Caransebeşului Ioan Popasu: Eu nu sunt de părerea asta, ci din contră ciic, că noi trebue să punem peptul, şi deoarece mai avem a face remonstraţiuni la guvern şi în alte cestiuni, în privinţa şcoalelor, şi simtem datori a primi această însărcinare. Eu primesc a face parte din acea deputaţiune. (Lungi strigări de „să trăiască“ în congres şi pe galerie). Presidiul: Eu aş fi de părere, că în locul oricăruia dintre ceialalţi membri ai deputaţiunii să se aleagă unul, care stă şi mai departe de Budapesta şi aş propune pe domnul P. Truţa. P. Truţa: Nu se poate Excelenţă, deoarece comisiunea a fost statorit odată principiul, ca în această deputaţiune să fie, afară de metropolitul şi de cei doi episcopi persoane, despre care se scie, că stau aproape de Budapesta. Congresul alege deci cu aclamaţiune în această deputaţiune pe persoanele propuse de comisiune. La ordinea zilei vine raportul comisiunii organisătoare. (Va urma.) veniseră din alte ţeri, căci prin partea aceasta a locului, bicisnic lucru era, ca omul să-şi întărite firea cu asemenea netrebnicii, şi chiar sătenilor le era groază, şi se puseseră poteraşi. Liliana cum auzi vestea rea, pe dată îşi încarcă puşca pe furiş de maică-sa, şi acum de două nopți o avea tovarăşă; dar’ ’i se stricase inima, căci în cele două nopți, pe vremea când venia Şoimănel în taină, venia o cucuveică și cânta pe fereastră. Lilianei ’i se strângea inima aurind cobitorul glas, scia că e un semn rău, și frica’i era de Șoimănel să nu ’i se întemple ceva pe drum. Erau treifile de când Şoimănel se depărtase, când înspre noapte, după cele ce mai aurise despre hoți, Lilianei îi veni o frică groaznică, dar’ nu îndrăsnia se’i spună maică-sa să nu se sparie, căci doar’ numai pe ea și pe Şoimănel îi avea pe lume. Astfel îşi puse în minte să veghieze în cămara, unde era uşa ce da afară. După ce a împins zăvorul, lăsă în jos perdeaua străvezie de la fereastră, stinse opaiţul, se aşeză pe pat, puse puşca lângă ea, şi râzimându-se cu capul de părete, gândia la drăguţul ei, la fericirea ce o aşteaptă; dar’ hoţii vecinie tulburau crerii ei înferbentaţi, şi cu cât voia să alunge gândurile supărătoare şi să se petreacă cu cele ce-’i erau ei dragi, ele năvăliau ca un potop. Dela o vreme simţi că mintea ’i se îngreuie şi nici mai poate încuiba vre-o gândire. Afară se audi vuet; cineva clămpănia la uşă, cerca la fereastră. Liliana sări, dar’ era prea târdiu, hoții intraseră în casă. — „Bani!“ — strigară asprele glasuri şi cu toţii încungiurându-o, o ameninţau. — „N’am bani, sânt atât de săracă“ — grăi ea îngenunchiând de spaimă. — „Haide la mă-ta şi ne dă!“ — strigară hoții înverșunați, oprindu-se la patul bătrânei Liliana voi sé strige, sé se lupte, dar’ nu putea; simția că graiul ca și trupul îi amorțise. — „Bani !“ — strigară tâlharii, și când bătrâna se trezi înspăimântată și începu să-’i roage și să le spue că nu are, vorba-’i fui ruptă de două mâni negre și uriașe ce-’i încinseră gutui. Liliana ca o sălbatecă voi să se repeadă, dar’ se împedecă și cădu .... Tresări și când se trezi din cumplitul vis, nu se putea dumeri unde se află; câniuse jos lângă pat. Iar’ când ochii ’i se despâingeniră, și privi la fereastră, vede o umbră uriaşă în prejma ei, și părea că vrea să între. — „Vai!“ — strigă ea — „visul se împlinesce“, — și luând repede pușca, chiti în dreptul ferestrii. O detunătură sgudui casa. Umbra peri, se audi ceva cădând ca un trunchiu și un gemet cumplit. Bătrâna sări repede spăriată şi buimacă de somn, întrebând ce este? — „Am răpus un hoţ, care voia să între pe fereastră“. Dar’ nu isprăvi vorba, când se auiji afară strigând: „Liliană! . . . mamă Casandră!“ Bătrâna privi prin geamul spart de puşcă, şi după ce se încredinţa, că erau megieşii, deschise uşa. Ei năvăliră cu toții întrebând ce este ? „Ce să fie, Liliana a ucis un hoț, care voia să între pe fereastră.“ „Halal, odată fată! bine ai făcut, băețico, că ai scăpat lumea de un ucigaș“ — și cu toții făcându-i laude, târăiau trupul scăldat în sânge. — „Ian haide moțoane să te vedem și noi ce dihanie de om îi fi“, — grăiau sătenii, trăgându-l în mijlocul ogrăzii. Când întorseră mortul cu faţa la lună, rămaseră încremeniţi. — „Vai, ce aţi făcut! Este Şoiman!“ — strigară ei. Un răcnet ca de fiară sălbatică eşi din sânul Lilianei. Aruncându-se spre mort, ochii încruntaţi căutau la chipul iubit, ea îşi încleşta mânile în păr şi nu le scotea decât cu viţe întregi; îşi sgăria obrajii, rupea vestmintele, se bătea cu pumnii preste cap şi în piept, rupea cu dinţii mânile ce voiau să o stăpânească şi isbutind, căuta pe mort, îl striga ca o sălbatică strîngându-’l în braţele ei pline de sânge, o vedeai sărutându-’l cu gura plină de spume, plângând şi rujând. — Era nebună. („Revista Politică.“) TRIBUNA Adunarea generală a comitatului Sibiiu. Corniţele suprem contele Andr. Bethlen a deschis adunarea cu următoarea cuvântare ţinută în limba maghiară: Onorat comitet municipal! '-Jm Stimaţilor Domni! i Cu bucurie am primit postul pe care graţia Maiestăţii Sale cesare şi apostolice regelei şi încrederea guvernului ’mi’l-au conferit, cu bucurie, pentru că ’mi se dă ocasiune se servesc patriei după puterile mele. Aceasta patria o poate pofti de la toţi fiii ei, şi de aceea eu contez la conlucrarea D-voastre a tuturora. Greutăţile, de care este legată organizarea vieţii noastre de stat şi desvoltarea noastră economică, sunt enorme, dară cu toate astea noi înaintăm. Ce e drept cu greu, dar tot înaintăm. Durere, că acest progres nu e egal pretutindenea. Ardealul, deși politicesce nu mai există, nu a încetat de a fi un întreg geografic, un corp cu caracter deosebit, cu trecutul lui propriu cu raporturile sale economice particulare și din nenorocire chiar această parte a patriei este aceea, unde progresul se face mai încet, unde ne aflăm aşa decând în stagnaţiune. Acest pământ, pe care străbunii noştri au trăit oile de glorii, care a fost lăcaşul culturii, bunăstării şi puterii, şi astăzi ar fi chemat să emuleze în cele mai frumoase sentimente de poesie şi cultură şi să creeze industria în patria noastră. Aici toţi factorii industriei, comerciului şi agriculturii îi avem — şi totuşi rîurile neregulate inundează sămănăturile, comorile naturii zac neridicate în sinul pământului şi productele industriei nu se caută nici chiar în patrie. Și fiindcă aceste sunt așa, oare nu este datorința noastră să lăsăm lupta nefructiferă, se punem umor la umor și să întrebuințăm puterea noastră pentru ajungerea scopului comun. Intru adevăr, lupta, la care am făcut alusiune nu este manifestarea puterii abundante, ci este sforţarea suicidă a marinarului, care a renunţat la orice speranţă. Intre împregiurările de faţă concordia nu este numai un postulat moral, dară şi condiţiunea practică a progresului. Despre un lucru sunt convins, că adecă, daca soartea ne va dărui o eră nouă de înflorire, cearta va înceta, şi noi cu puteri unite ne vom face datorinţa cătra patrie, car’ cetăţenii patriei nu vor întreba pe concetăţeanul lor, că ce limbă vorbesce, ci că întru cât îşi împlinesce datorinţa câtră patrie, acesta va fi panaceul, in hoc signo vinces ! Ceea ce vă pot promite este: că voiu afla bucurie şi mândrie, dacă cu ajutorul d-voastre voiu pute lucra în această direcţiune. Nu pot întrelăsa cu această ocasiune a reaminti memoria predecesorului meu, al cărui patriotism şi caracter nu au lipsă de laudă. Comitatul a perdut în el un amic sincer și aceasta o potjice și despre mine. Salutându-vă în mod repetit, vă rog să mă considerați ca pe un amic al amicului d-voastre! Declar adunarea generală de deschisă. Se cetesce exmisul ministerial despre denumirea provisorică a comitelui suprem. Luând cuvântul Dr. Wolff răspunde la salutarea comitelui şi îşi exprimă dorinţa, ca în interesul administrării regulate, provisoriul se nu aibă durată lungă. în numele membrilor români a vorbit dl Dr. Brote. A anunţat, că şi Românii iau cu cuvenitul respect la cunoscinţă denumirea comitelui suprem, îşi exprimă speranţa, că noul comite-suprem va fi drept faţă cu Românii, care în comitat sunt în majoritate covîrşitoare, care în comitet în urma unei legi anume combinate sunt în minoritate. Loialitatea Românilor nu este de lipsă să fie anume accentuată, de vreme ce cu pretutindenea aşa şi în comitatul Sibiiului este cu deosebire cunoscută. Corniţele suprem poate fi sigur de sprijinul Românilor în tot ce este spre binele comitatului şi al statului. Se ia apoi la desbatere raportul vice-comitelui şi al presidentului sedinei orfanale. Câteva cuvinte despre cestiunea naţionalităţilor. De Ludovic Mocsdry. (Urmare.) Posibilitatea împăcării a strălucit pe un moment în mijlocul întunerecului şi s’a arătat în simptoamele înşirate de mine. Dar’ numai pe un moment, pentru că starea cea adevărată a lucrului este piciorul de resboiu, din partea Maghiarilor curentul şovinistic şi măsurile corăspundătoare lui pe terenul administraţiunii şi legislaţiunii; care din partea naţionalităţilor programul şi memorandul românesc dela 1881, programul sârbesc dela Becîcherecul-mare şi memorandul Slovacilor de la 1861. Aceste sunt cel puţin programele oficioase. Dar se aude şi tonul aspru, cu care se plâng în foile lor de publicitate despre nemulţumirea, în care se găsesc. Despre aceste programe eu cu ocasiunea de faţă nu voiesc se vorbesc, nu voiesc se vorbesc nici despre aceea, că cum s’ar pute formula mai bine aceste lucruri, care sânt cuprinse în legea pentru naţionalităţi dela 1868. Cestiunea naţionalităţilor în patria noastră a întrat într’un stadiu, în care partea practică a soluţiunii ei nu poate fi la ordinea zilei, împăcarea şi statul quo după cum s’a statorit pe basa experienţilor câştigate pe timpul absolutismului urmat după revoluţiune, adecă la anii după 1860 şi după cum s’a formulat în legea pentru naţionalităţi dela 1868, sânt sguduite, şi dacă nu se statoresce între noi curentul şovinistic, şi dacă guvern şi legislativă nu se lasă duşi de el, atuncia positiv mergem spre o catastrofa, pe care o poate provoca şi singură cestiunea naţionalităţilor, dar’ al cărei pericol la tot caşul este paralel cu orice catastrofă, care ar pute veni preste patria noastră. Dar’ cu toate că s’a întârziat catastrofa, cestiunea naţionalităţilor cea neresolvabilă şi pentru toţi amărîtoare va apăsa ca o fantoamă uriaşă asupra patriei şi va paralisa orice acţiune naţională. Punctul meu de mânecare este legalitatea, adecă legea naţionalităţilor dela 1868. Această lege representă cea mai importantă mişcare în afacerile naţionalităţilor, adecă disposiţia cea bună şi aplicată spre împăcare dela anii după 1860. Această lege, ca toate legile vii, neabrogate, trebue aplicată cu bună credinţă, trebue să ne ţinem de litera şi de spiritul ei. Nu trebue să ne gândim la abrogarea sau schimbarea ei esenţială, pentru că este lege fundamentală după natura ei, este născută după convulsiuni şi ciocniri puternice şi are scopul se respalve o cestiune de o importanţă de primul rang. Pe disposiţiunile acestei legi se basează astfel de pretensiuni, încât nu e vorba numai de diferenţe de grad, ci chiar de diferenţe de principiu, precum le aflăm în programele Românilor şi al Sârbilor. Dar, de ce s’au făcut aceste programe? De aceea, pentru că guvernul şi parlamentul maghiar au documentat faţă cu această lege şi în aplicarea ei o astfel de ţinută şi încă îndată după votarea ei, încât naţionalităţile au trebuit s- o privească, ca pe o lege abandonată; şi dacă acum auijim bărbaţi ca Desider Szilágyi, contele Albert Apponyi şi chiar ministrul-president Tisza vorbind, că, numai sub condiţiunea, dacă se vor purta bine naţionalităţile, va fi aplicată legea, apoi să nu ne mirăm, că şi naţionalităţile ţin cu tărie la programele lor, pentru că nu voiesc să ajungă în poziţia neplăcută de a nu ave un punct de răzimare în momentul, când „starea contractuală“, care esta basa legii pentru naţionalităţi, va fi delăturată definitiv şi înlocuită prin altceva. Aşadară — durere — care stau puse toate pe ascuţiş! Din partea maghiara sub devisa „stat maghiar“, „cultură maghiară“, în cestiunea naţionalităţilor se urmaresce ca politică maghiaris a r e a ge n er a lă şi ca cel mai bun mijloc spre aceasta se privesce centralisarea. Naţionalităţile de altă parte stau înainte cu astfel de pretensiuni şi observă o astfel de ţinută, încât opiniunea publică maghiară a trebuit să tragă conclusiunea, că naţionalităţile sânt duşmani de moarte ai Maghiarilor, pe care nu le pot împăca. în faţa acestora, datorinţa noastră în momentul de faţă este, ca să provocăm altă disposiţie, să împrăşciem părerile greşite şi aspiraţiunile nelasate. Să arătăm, că naţiunea maghiară nu are causă să se teamă, că naţionalităţile îi vor strica poziţia, în care se află, să arătăm, că este o utopie a voi să maghiarisăm pe toţi , să arătăm şi aceea, că naţionalităţile pentru a se susţine, nu au lipsă să caute sprijinire la inimicii maghiarismului. (Va urma.) Cronică. Vindere de sine de căi ferate vechi. Direcţinea căilor ferate de stat din Cluj face cunoscut, că la toate staţiunile se află de vendare şine vechi, care pentru căile ferate nu mai sânt de folos, dar se pot bine întrebuinţa la clădiri. Preţul este 6 cr. de chilogram şi se vând pănă la 10 bucăţi deodată prin respectivul inginer de secţiune, eare în număr mai mare direct, prin direcţiunea de la Cluj. * De la şcoala reală de stat din Deva. O corespondenţă din Deva ne serveste cu următoarele date: Şcoala reală de stat de acolo a fost cercetată în anul şcolar expirat de 114 studenţi, dintre care 35 de naţionalitate română. După clase au fost în I. c. 12 Români, dintre cari unul prim-eminent, în clasa II, au fost 8 Români, dintre care unul prim-eminent, în clasa III au fost doi Români, într’a IV-a unul (primeminent), într’a V-a trei, într’a VI-a 2, într’a VII- a 6, dintre care unul prim-eminent, într’a VIII- a unul, al doilea eminent. Repetenţi au rămas dintre studenţii români în toate 8 clasele 12 şi anume din clasa I patru, din clasă II-a trei, din clasa V toţi trei, din clasa VI unul, din clasa VII unul. Dintre toţi şcolarii acestei şcoli 65 vorbesc limba maghiară şi română, 35 limba maghiară, română şi nemţească, ear’ restul numai limba maghiară. Pentru şcoala numită se clădesce acuma un edificiu acomodat. * „Să trăească industria ardeleană!“ După ce guvernul s’a obosit deja de munca „ordinaţiunilor“ aduse întru ajutorul industriei noastre mult cercate, s’a pornit în sfîrşit şi „societatea“, spre a da dreptate lui „Kolozsvári Közlöny“, care în unul din numerii sei din urmă se mângâie, că „societatea“ a început să facă ea dela sine ceva fără a aştepta toate dela guvern. „Societatea“ deci s’a pus în mişcare, car’ ţinta acestei mişcări e Clujul, unde prelângă şciinţă şi literatură de chipul şi asemănarea „patriotică“ a lui Moldovan Gergely se mai face în aceeaşi măsură şi industrie. Curg trenurile cu „oaspeţi“ la „metropola“ Ardealului, unde se pot convinge de „ospitalitatea“ maghiară proverbială. Nr. 144