Tribuna, ianuarie-martie 1887 (Anul 4, nr. 1-72)

1887-01-24 / nr. 18

Anul IV Sibiiu, Sâmbătă în 24 Ianuarie (5 Februarie) 1887 Nr. 18 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1l1 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/4 an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V4 an 10 fr., Va an 20 fr., 1 an 40 fr.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un număr costă 5 el. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Sibiiu, 22 Ianuarie st. v. Resboiu sau pace? Iată două între­bări, care în timpul din urmă se pun tot mai des şi care în partea cea mai con­siderabilă a presei europene sunt chiar şi discutate. ţfiarele, care se ocupă cu întrebările aceste, răspund la ele care după posiţiu­­nea lor. Unele ţin răsboiul de probabil, de inevitabil chiar. Altele, şi cu deose­bire oficioasele, îşi dau toate silinţele se convingă pe public de contrarul. Nu încape îndoeală, că pacea este cea mai plăcută şi mai dorită de publi­cul cel mare. Ar urma dar’, ca publicul să creadă mai bucuros ceea­ ce cetesce în­­fiarele oficioase. Lucru ciudat e numai, că şi oficioa­sele, ori­cât afirmă că pacea are să fie susţinută, nu pot încungiura a nu atinge coarde de acele, care slăbesc credinţa în asigurările lor. Este vorba că la noi în monarchie delegaţiunile au să fie convocate în se­siune extraordinară pe la începutul lu­­nei lui Martie. împregiurarea aceasta extraordinară o princi­p­iare mai indepen­dente şi o folosesc drept argument pen­tru aserţiunile lor răsboinice. Vin apoi oficioasele și vor se domolească spaima ce vor fi creând că s’a produs în public și demonstrează, că dacă se convoacă dele­gațiunile, nu urmează ca se fie resboiu. Insă ce cjic ele mai departe? Rămân, ce e drept, pre lângă nega­ți­une și zic, că nu resboiul iminent ar fi causa întrunirii delegaţiunilor austro-un­­gare. Causa acestei sesiuni extraordinare este, a se vota guvernului unele sume din bună vreme, de care ar avă trebuinţă, ca să fie gata pentru toate eventualităţile. Căci acum are să cumpere cu mult mai ieftin cele de lipsă pentru întreţinerea răs­­boiului decât după o nefavorabilă schim­bare spontane­. Va sc­hima şi negaţi­unea din orga­nele oficioase astfel comentată ar fi un fel de afirmare, deşi îmbrăcată în haine, pe cât se poate, pacinice şi inocente, ca lumea să nu se sparie de ceea­ ce se ascunde în­ haine. Guvernele îşi au considerantele lor când în cestiuni aşa de grave proced astfel. Şi considerantele aceste de­sigur, că nu se refer numai la cumpărări ieftine, ci mai cu seamă la responsabilitatea ce o iau asu­­pră-i şi în cestiuni aşa de grave. Cu toate aceste noi nu stim, că mai de folos este a ascunde şi a ţină publicul într’o nesiguranţă penibilă, sau a-’i spune fără multe forme de ce are să se ţină. în timpul nostru resboaiele nu se poartă de soldaţi de profesiune, ale căror secrete nu trebue să le scie şi cetăţeanul. Resboa­iele în filele noastre se poartă de poporul cetăţean al statului. Mai ales acum, după­­ce se vor introduce şi gloatele, putem­­fice, că numai femeile, copiii şi bătrânii sunt exemţi de la participarea directă sau indi­rectă la rosboaie. De cine să se ţină se­cret lucrul, la care are să participe poporul întreg ? Rosboaiele, mai departe, nu sânt răs­­boaie de cabinete, de care n’aveau inte­res fără vre-o câteva persoane. Din contră astăzi sânt interesele ge­nerale ale popoarelor, care dau nascere răsboaielor. Ele au să decidă asupra unor cestiuni, de care sânt legate altele, privi­toare la bunăstarea materială şi intelec­tuală. Prin urmare fiind toţi interesaţi câţi au să participe la dînsele, trebue să se şi entusiasmeze pentru dînsele, nu însă să le fie frică, să se teamă de dînsele. Entusiasmul însă nu se propagă prin aceea că-­i arăţi poporului lucrul, pentru care trebue să fie entusiasmat odată, numai în parte, car’ în cea mai mare parte îl tăi­­nuiesci. Prin aceasta pare că guvernul ar vră să că tăinuiesce lucrul ca po­porul să nu se sparie de el. Aceasta ar fi o metodă greșită din partea guvernelor de a umbla cu po­porul. Abstrăgend dela împregiurarea, că în chipul acesta s’ar demonstra şi un fel de neîncredere, pe cât de nejustificată, pe atât şi de inoportună faţă cu poporul, mai sânt a se lua în consideraţiune şi in­terese materiale particulare. Câţi din acei ce au să participe activ la resboiu nu ’şi-ar regula şi ei din vreme afacerile lor economice, ca să nu le lase la glasul trâmbiţei încurcate şi fără de nici un capăt ? De ce dar, organele oficioase de pr­e­­tutindenea dau expresiune speranței, că résboiul se va pută evita, pre când guver­nele însăși fac pregătiri de résboiu? Pentru­ că, în adevăr, nu poate să prevadă nimeni cu destulă siguritate, cum au să se desfăşure evenimentele. Pregăti­rile se fac, fiindcă nimeni nu poate sti, dacă răsboiul se va pută ori nu evita, şi e pentru fie­ce­care din statele angagiate o cestiune de prudenţă de a fi pregătit pen­tru toate eventualităţile. Tot atât de im­prudent ar fi însă, dacă spiritele s’ar alarma, fărâ­ ca să se scie positiv, că resboiul e inevitabil. Starea aceasta de nedumerire gene­rală poate să fie trecătoare, dar’ poate să fie şi prevestirea unei conflagraţiuni. Pri­vind clar’ cestiunea din punctul de vedere al nostru, prudenţa cere să sperăm, că pacea se va menţină şi să ne căutăm în toată tigna de treburile noastre, dar­ să ne şi pregătim pentru toate eventualităţile, pentru­ ca atunci, când totuşi ar isbucni răsboiul, să nu mai stăm pe gânduri, ci să avem o atitudine de mai nainte pre­meditată. Forţa „Tribunei“. Un idil în Roşeni. Novelă. De Bret Harte. (Urmare şi fine.) — Nu e pentru d-ta să asculţi laudă de la o femeie cum sânt eu, o sciu bine asta. — S zise aceasta cu iuţeală. Nici pentru mine nu era să viu z­iua mare aici la d-ta, dar’ vă rog ceva, — nu pentru mine, ci pentru acel copil bun. — încuragiată fiind de privirea d-şoarei, mai continuă cu o voce slabă: — Vedeți, d-şoară, copilul acela afară de mine nu mai are pe nimeni în lume, dar’ eu nu sunt bună pentru aceea, ca să-’l cresc. Și m’am gân­dit în anul trecut să-’l trimit la Francisco la școală, dar’ când am autjit, că va veni o pro­fesoară, am aşteptat pănă­ ce v’am văfjut pe d-voastră, şi vădendu-vă, am vet­ut-o şi aceea, că toate sânt bine şi că car’ îl mai pot ţine puţin pe copilul meu acasă. Oh, d-şoară, copilul acela grozav vă iubesce; dacă aţi aucji când vorbesce despre d-voastră, cât de frumos — şi dacă el v’ar ruga ceea­ ce vă rog eu, stiu că nu ’l-aţi refusa. — Foarte firesc, — vorbi înainte cu o voce tremurândă, — lucru foarte firesc, că copilul s’ar duce bucuros cu d-voastră, d soară, căci tatăl lui, când am făcut cunoscinţă cu el, era tot un fel de domn, — şi copilul, la urma urmelor, trebue să mă uite odată pe mine, — nici nu mă tânguesc pentru aceasta. Căci pentru aceea am venit aici, să vă rog, ca să duceţi pe Tom­a, D-deu să-’l binecuvinteze pe acel copil bun şi drăgălaş, copil fără de seamăn, — luaţi-’l cu d-voastră. Se sculă dela locu-’i, o luă de mână pe fata aceasta jună şi că­tu în genunchi înaintea ei. — Bani am destui; toţi vor fi ai d-voastre şi ai lui. Daţi-’l la vre-o şcoală, unde puteţi să-’l cercetaţi câte odată şi ajutaţi-’l să . . . să . . . să uite pe maică-sa. Şi lucrul cel mai rău ce d-voastră aţi pută face cu el este nemărginit de bun pre lângă cele ce ar învăţa dela mine. Numai să-’l scoţi din această viaţă urgisită, din locul acesta blăstămat, din acest păment al ruşinei şi al du­rerii. II duci? aşa e că da? văd, că da! Nu­­ji­­ceţi ba, — nici nu puteţi să­­jiceţi ba. Faceţi-’l curat, nobil, cum sunteţi d-voastră; şi dacă va cresce mare, puteţi să-’i spuneţi numele tatălui seu, — acest nume, pe care nu ’l-am rostit de ani de­­file, numele lui Alexandru Morton, că­ruia aici îi­­jice Alecu! . . domnişoară Marie! — nu vă trageţi mâna. D-şoară Marie, vorbiţi-’mi! îmi luaţi copilul, aşa e? Nu vă întoarceţi faţa de la mine. Stiu că nici nu ar trebui să vă uitaţi la o femeie cum sunt eu. Domnişoară Marie! D-l jeul meu, ajută-mă! Mă lasă! Maria se sculă şi se duse ca ameţită spre fereastra deschisă. Acolo se opri, şi răzimându-se de zid, se uită cu ochii spre o vargă roşie ce era spre cer şi care slăbia, devenia din ce în ce mai palidă. Puţina lumină ce o mai avea îi mai lumină fruntea ei curată şi tinără, gulerul ei alb, mânile ei albe şi încrucişate ca la rugă­ciune, dar­ cu încetul dispăru toată lumina. Fe­meia rugătoare, tot în genunchi încă, — se târî lângă ea. — Stiu că-’ți va trebui timp pănă­ ce te vei gândi la asta. Aștept aci toată noaptea, dar’ nu mă pot depărta, pănă­ ce nu voiu primi răs­puns. Nu mă refusa, îl duci, ori nu? Văd după fața d-tale îngerească, așa față am veciut eu în vis! Văd în ochii d-tale, d-șoară Marie! — îl duci, aşa e că-’l duci pe băiatul meu ? Cea din urmă rabtă roşie s’a stîns, umplu cumva ochii Măriei cu o strălucire de glorie, străluci, slăbi, dispăru. Soarele apusese în Ro­şeni. In întunerec şi linişte se autoi glasul dulce al Măriei. — îţi iau băiatul cu mine. Trimite-’l încă seara asta la mine. Mama fericită atinse cu buzele marginea şorțului Măriei. Ar fi vrut să-­şi ascundă faţa în încreţiturile sfinte ale acelui şorţ, dar’ nu îndrăs­­nia. Se sculă în picioare. — Scie omul acesta, — scie planul d-tale ? întrebă d-șoara Maria cu iuțeală. — Nu, nici nu-’și bate capul cu asta. Nici nu ’și-a văz­ut încă copilul, ca să-’l poată cunoasce. — Du-te la el numai decât, — încă în seara asta — iute! Spune-’i ce ai făcut. Spune-’i, că eu ’ți-am dus copilul și că el nu-’l va mai vedea — nici­odată nu va vedea ... pe... pe co­pil. Ori unde va fi, să nu vină după el; ori unde îl duc, să nu-’l caute. Da, du-te, du-te acum, te rog, — sânt ostenită și — mai am încă mult de lucru. O petrecu până la ușă. în prag femeia se întoarse: — Noapte bună! îi­­fi pe-Ar fi voit să se arunce la picioarele d-șoarei Maria. Dar’ în acel moment fata tinără îşi în­tinse braţele, şi vre­o câteva minute strînse la pieptul ei nevinovat pe femeia rătăcită şi apoi închise şi încuiă uşa. în fliua următoare Iosif Zimbilă, surugiul poştalionului din Capitală,­­ îşi luă în mâni frânele cu un simţ ca şi cum ar avea asupră-­i o răspundere foarte mare: între pasageri era şi d-şoara profesoară. Când ajunseră la drumul mare, numai­decât opri caii după dorinţa unui glas plăcut din lăuntru şi aşteptă cu smerenie, pănă­ ce Tom­a se coborî din poştalion, după po­runca d-şoarei Maria. — Nu din tufişul acela, Tomă, — din celalalt. Toma îşi scoase briceagul seu nou, şi tă- • iând o creangă dintr’un tufiş mare de azalee, o dădu d-şoarei Maria. — Ei! putem să mergem? — Să mergem. Şi cu aceasta se sfîrşi idilul din Roşeni. Trad. de Ioan Russu. Revistă politică. Sibiiu, 22 Ianuarie »1. v. Foile budapestane ţin, că delega­țiunile vor fi convocate probabil pe la sfîrşitul acestei luni şi vor avă mai întâiu să voteze suma de 15 milioane, care s’a fost cheltuit deja pentru scopuri mili­tare și pe care guvernele au acordat-o în aşteptarea, că vor primi aprobarea ulteri­oară a legislativei. Afară de aceasta se vor mai presenta noue proiecte, prin care se pretinde un credit suplementar de circa 20 milioane. Pre lângă aceste mai vin şi disposiţiunile cu privire la gloate, a căror executare va pretinde de asemene cam 7 milioane. Pentru armata teritorială austriacă se mai pretinde în sfîrşit un credit suple­mentar de 20 milioane aşa, că ambele state ale monarchiei vor avă să scoată din buzunar sumuliţa de aproape 60 mili­oane fio­reni. Situaţia externă nu e tocmai favora­bilă şi precauţiunea ministrului de răsboiu comun e justificată la toată întâmplarea. Nimeni nu poate deci să-şi facă vre­o im­putare, pentru­ că ia disposiţiuni spre a fi gata pentru toate eventualităţile. La articolul­­­farului „Die Post“ în­titulat „Petăiuşul cuţitului“ face „Kreuz­zeitung“ următoarele observări: Artico­lul de ieri al farului „Die Post“ e ce e drept, de natură privată întocmai ca şi articolul lui de deunăzi; dă însă expre­siune disposiţiei ce cresce mereu atât aici cât şi în Francia, dacă aduce desvoltarea lucrurilor în legătură cu ministrul Bou­langer. „Kreuzzeitung“ constată, după un articol al farului „Autorité“, că în Francia există un curent considerabil în contra lui Boulanger, crede însă că și acest articol întocmai ca acela al zitarului „Post“ nu-i în stare să pună stavilă în­­rîuririi lui Boulanger. între asemene îm­­pregiurări trebue să se aștepte omul în toată­­jiua la cele mai rele lucruri. Pen­tru Germania numai prin o completă pre­gătire se poate menţină pacea Despre disposiţia din Francia pri­­mesce „Neue Freie Presse“ următoarea­­depeşă din Paris: Situaţia nu se poate definia uşor. Dom­­nesce o nelinişte generală; totodată însă se vede inştinţa de a împedeca ori­ce isbucnire a tempe­ramentului. La articolul de ieri al­­fiarului „Die Post“ răspund unele foi, că Francia să stee numai pe pace. Cu cât se opintesce însă mai mult presa serioasă franceză a încungiura agitaţiunea, cu atât mai mare este neliniştea, ce s’a produs prin crisa financiară. Repeţitele panice la bursă şi căderea rentei umplu de îngrijiri şi pe cele mai liniştite persoane, şi toată lumea se întreabă: ce au să însemne sguduirile aceste ? Comunicările ce le-a adus „N. Fr. P.“ despre iminenta convocare a delegaţiuilor au produs aici o viuă agitaţie cu toate că se asigura, că aceste măsuri n’au ca­racter neliniştitor, ci sunt numai nisce acte de precauţiune. Cercurile normative însă nu au

Next