Universul Literar, 1924 (Anul 42, nr. 1-52)

1924-05-18 / nr. 20

4.­­ Nr. 20. lucrurilor făptuite. Și în privința aceasta e cum­ nu se poate mai frumos episodul „Nevă­­stuica“, în care Breugnon din tinerețe și-a călcat pe inimă și n'a mărturisit nimic unei fete pe care o iubea și de care era iubit, nu­mai pentru că i se păruse umilitor faptul ace­sta. Iar când după treizeci de ani o vede scri­jelită de timp, suferă dar râde într’una și nu Își potolește părerile de rău ale unei vieți pierdute decât departe de „Nevestuica", plân­gând pe un trunchiu de stejar , și a doua zi nu-i mai rămăsese „din tristețea din ajun de­cât puțină sfârșeală și un cârcel î n pulpă“... lată că peste puțin Insă Colas e atins de ciuma ce ajunsese până sub zidurile Cla­me­­oyului, își ia atunci câteva cărți vesele și ple­că într'o colibă din afară de oraș, unde râzând cu hohote de glumele galice, certându-se cu ciuma ce-i fărămica pântecele în dureri groaz­nice, trecu o noapte întreagă întrebându-se : „care p’­­cate ?“ Nu se lăsa răpus de loc și a doua zi prietenii vizitându-l de la depărtare pentru Îndeplinirea testamentului el le cere câteva butelii de vin bun vechi și cu ajutorul s­a­ alungă boala. Când se întoarse în oraș vi­ 6a, auzi că „baba“ îi e pe moarte și atunci cu tot râsul lui simți cum îl îneacă lacrămile în gât și c­­unea sufletească cumpănește tot­­deai­n;. în Breugnon dorul lui de viață; nu e deci un materialist egoist și brutalizat. Impăcându-și soția, care îi cerea iertare de relele ce i le făcuse, e chemat de suspinele Gtd­dlei sugrumată de anghină. Meșterul își pierde o clipă cumpătul; se roagă, blesteamă, amenință­,... însfârșit fetița e scăpată ca prin minune și bătrâna moare. Stingher, după ce molima trecuse, Colas Breugnon se îndreptă spre casă , bănuită a fi ciumată burghezii și dăduseră foc. Ca să se liniștească se duse să-și viziteze colecția lu­crată pentru sălile d-lui d'Arnois; schilodite, ciuntite, m­âsgâlite de nebunia seniorului ge­meau toate bucățile acestea de lemn însufle­țite odată de duhul artei. Lovitura era într'a­­devăr prea mare căci Breugnon era mai îna­inte de toate un artist și își iubea copil. Dar dacă s'au dus nu e un motiv să fii veș­nic trist. Meșterul se întoarse în oraș, poto­lește turburăriie dintr'însul dar, găzduit de fiică-sa Martina nu se simte de sine stătător și se apucă să-și clădească o casă. Grinzile fiind linse de polei, alunecă și-și rupse pi­ciorul. Asta a fost ceva cumplit pentru dorul lui fără hotare de libertate. Paullardh îi aduce insă un Plutarc și pe aripa gândului, jucân­­du-se cu timpul și cu spațiul, alintându-se cu toți , oamenii iluștri“. Breugnon găsește cea mai mare plăcere, cea a cititului. „Nu știam ce comoară găzduiesc în dosul ochilor“, își împacă băieții îndemnându-i să pără­sească certurile pentru Ligă și pentru Rege, căci la urma urmei au fost într'adevăr și Regi foar­t­e­ buni, dar tot mai mult ține la el însuși decât la bunul Henric sau Ludovic Sfântul. Și Colas Breugnon încheie cu necesitatea li­bertății, ca un precursor al Revoluției din 79: „fiecare își are locul lui pe care e dator să-l păstreze. Fiecare francez e rege. Și unchia­șul e stăpân la el acasă“.­ Locul restrâns mă împiedică să intru într'o analiză amănunțită a lui „Colas Breugnon“, analiză care de altfel a fost săvârșită frag­mentar și in cursul povestirii romanului. Caracterul său epicurian, urmărind plăce­rea, nerespectând nici pe „Ieri", nici pe „mâi­ne“ îutind libertatea și viața, înrudirea cu eroii lui Rabelais, e vădită. Dar Colas Breug­non nu a fost cu toate acestea un materialist, rezultatul la care se ajunge de obiceiu ducând o morală epicureică; sentimentele predomină la el, arta îl farmecă, cititul il înlănțue și, ceea ca e minunat de bine prins de Romain Rolland la sfârșitul romanului, în fața unei dragoste adânci și libertatea aceasta indivi­dualistă, dacă vreți egoistă, se închină și se mărturi­sește­­ prinsă. Nu știu dacă din sumara mea explicație s-a înțeles pe deplin caracterul meșterului din Clamecy , de ceea ce sunt sigur că e convins iasă cititorul, e optimismul cărtei aceștia. E­picureismul lui Colas e dublat de un ad­mirabil stoicism, cum ne-ar trebui mult nouă astăzi o resemnare în fața soartei adăogată cu o tinerească încredere în puterea vieții. Și recomandându-i tuturor cu deplina con­vi­­gere că se va găsi într'însul seva tânără a vieții nouă la care suntem chemați să trăim, încheia cu cuvintele criticului pomenit la în­ceputul acestui articol: „Citiți, citiți pe Colas Breugnon , Mircea Eliade FILéOJF&m­ p ! cum ași vrea să fiu țărână Cum am mai fost și cum voi fi. .Tu m'ai lua în alba-ți mână Și suspinând m'ai risipi Pe brazda ta cu flori, Stăpână! Semințelor ce-ar sta în mine. Le-și da din sufetu-mi culori Și te-ași vedea în zori pe tine, Cea mai frumoasă dintre flori Prin brazdele de rouă pline, Te-ai apleca prin flori ușoară Iar eu cu rouă te-ași stropi Și în minusul care sboară. Ași p­une spre-a te adormi Cel ma plăcut parfum: Fecoară ! O ! când le-ai apleca a­lene Zâmbind ca un copil sglobiu: Te-ași săruta cu flori pe gene Și ași ofta ca omul viu Când a-i închide ochii­ alene ! F. Voten «r universul literar Duminică Mai 18 1­924 Din cele citite la începutul începuturilor Schiță culturală etnografică — Cum a evoluat scrisul — Ne folosim zilnic de citit și scris,­­ni se pare că n’am putea trai dacă n'am ști să citim și să scrim — totuși sunt mulți cari și azi nu știu ceti și scrie și trăesc cum au trăit străbunii omului, cari nici ei n’au știut ceti și scrie. Nevoia însă de a comunica ab­tuia gândurile sale prin semne, a în­colțit în sufletul omului primitiv de timpuriu, numai așa se explică istoria destul de veche a scrisului. Nu de mult am cetit o carte care îmi era necesară pentru studiul scrisului la copii și care tratează despre istoria scrisului în decursul veacurilor și este făcută de I. A. Schnitzer. Ea cu­­prinde date foarte interesante asu­pra originei și evoluției scrisului care merită să fie relevate într'o publica­ție așa de răspândită ca Universul literar. Scrisul prin semne, diferite obiecte în natură, ca o artă de a întipări gân­durile trecătoare e mult mai vechi de­cât scrisul cu anumite semne conven­ționale, litere, etc. De­oare­ce omul nu era încă bine stăpân pe vorbirea lui când a știut să exprime lucrurile care-l înconjurau legându-le cu cu­tare sau altă idee. In Biblie întâlnim deseori povesti­­rea cum poporul lui Israel, pentru a întări amintirea despre vr’un fapt în­semnat se folosea de mari pietroaie! Scrisul figurativ al indianului. In desemnul de sus se spune : M’am dus în direcția cutare. In desemnul de jos se spune : M’am dus în direc­ția cutare pentru cinci zile sau de copaci falnici. Așa, după tre­cerea celor 12 seminții izraelite prin Iordan, Isus Nav­i a luat 12 pietre din Iordan și le a pus în Galgala zicând fiilor lui Israel : când vor întreba mai târziu fii părinților voștri ce însem­nează aceste pietre , spuneți fiilor voștri că Israel a trecut Iordanul ar­cesta pe uscat. Scrisul acesta cu obiecte de care amintește Biblia n’a fost inventat de israiliteni: el era cunoscut de toate popoarele vechi. Paipuașii conserva craniile oamenilor pe care i-au mân­cat și pe aceste cranii pot povesti principalele episoade din viața lor. Totuși scrisul cu obiecte este și mai expresiv și servește ca o complec­­tare și desvoltare a „limbajului cu semnele”. Oare poate fi ceva mai ex­presiv și mai vorbitor despre războiul pe care un trib îl declară altuia de­cât trimiterea unui topor însângerat) Scrisul figurativ al funcționarilor din Peru, pe frânghii care sunt no­duri care arată numărul soldaților, a locuitorilor, cantitatea recoltei

Next