Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 1-25)

1939-01-07 / nr. 1

PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 29 DIRECTOR ȘI AC­TOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă sub Nr. 163 Trib. Ilfov. ABONAMENTE: Lei 220 pe 1 an­i 120 pe 6 luni TELEFON : 3.30.10 APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LEI ANUL XLVII­I • Nr. 1 SAMBATA 7 IANUARIE 1939 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU De vorbă cu Henri Matisse de K. H. ZAMBACCIAN Când se lumina de zi, strămoșii noștri se îndreptau cu fața a Răsărit și îngenunchiând pe un covor de rugă, se înălțau cu gândul la Cel de sus. Ceea ce numim noi astăzi cultură și civilizație, ne-au clăti­nat credința și datinele strămoșești, dar ne-a rămas prin in­stinct și moștenire, nevoia unor senzațiuni de exaltare și de extaz. Și nu e de mirare cum în fiecare zi, pașii mei se îndreaptă în spre acel perete, pe care se găsesc înșiruite trei icoane, trei pânze de Matisse; pictura aceasta e pentru mine lumina dimineții, rouă sufletului meu, bucuria mea, un vis cu e­­couri serafice, ceva care mă conduce înspre un paradis ar­tificial. Și acum veți înțelege de ce preferim aceste pânze, de ce ne pasionăm de ele, de ce le îndrăgim atât. Această frenezie, această goană nebună după opera de artă, această cursă exaltată, e însuși motorul vieții. Ori de câte ori pictura a fost la impas, s'a întâmplat ca un inițiat, căutând firul Arianei, să-l găsească în Orient. Incepând din antichitate, trecând prin Bizanț, prin Renaș­terea Venețiană, apoi în era modernă un Delacroix, iar în zilele noastre contemporanul Matisse, au găsit prilej de re­împrospătare în magia Orientului. Grecii și Romanii tratau pe Orientali drept barbari, de­oarece arta mediteraneană se adresa mai întâi spiritului, pe când strălucirea și senzualitatea materială a artei orientale exaltau mai toate simțurile; cam acelaș lucru s'a petrecut și în Renașterea Italiană, Florentinii calificau pe Venețieni de „grossolani"". In zilele noastre, în fața lucrărilor lui Matisse și ale prietenilor săi expuse prin 1905 la Salonul Indepen­denților, s'a pronunțat cuvântul „Les fauves", iar Gauguin izolându-se în țări exotice pentru a capta culoare și lumină mai vie, tipuri mai ingenue, a exclamat: „La Barbarie est pour moi un rajeunissement". In atelierul său din Montparnasse stăm cu meșterul Ma­tisse în fața unui panou decorativ „Faunul și Nimfa"". Ori­cine se va gândi și presupune o scenă mitologică în care un mascul încornorat, păros și cu forme musculare proemi­nente râvnește la o femee bălie, candidă și visătoare. Ase­menea pânze s'au pictat în toate timpurile și se găsesc foarte multe prin diversele muzee de prin toate părțile și dacă din ritmul formelor și din melodia lor continuă nu re­zultă vre­un accent mai viu, trecem indiferenți înaintea lor, înregistrând doar anecdota, subiectul, ilustrația. In fața pânzei lui Matisse am tresăltat de surpriza inedită a invenției formate și a magiei cromatice. Demonul coloarei care stăpânește pe Matisse, nu-i dă ră­gaz, meșterul nu cunoaște popas, căci deabia ajuns la un punct de evoluție, găsește în sine forțe no­i pentru un alt avânt, care ne deconcertează o clipă dar până la urmă ne subjugă. Tot ce pictura a câștigat de la primele ei dibuiri, trecând prin arabescul de pe vasele grecești, prin exuberanța poli­­cronică a Orientului, de la primitivii italieni până la Impre­­sioniști, apoi Cézanne, Gauguin au educat ochiul meșterului, iar paleta a devenit o claviatură docilă în mâinile lui Ma­tisse. Totuși pictorul nu e un virtuoz, nu e un savant pedant, nu e nici vrăjitor, Matisse e un pur rafinat. Ca să pătrundem în regatul său plastic, trebue să ne le­pădăm de orice rutină și prejudecată, apoi după cum spu­nea el odată : „Ce interes am putea avea să copiem un o­­biect răspândit în cantitate nelimitată în natură și pe care l-am putea închipui mereu mai frumos? Ceea ce importă e raportul obiectului cu artistul însuși, cu personalitatea sa și cu puterea pe care o are el de a organiza senzațiile și emo­țiile sale proprii". Ceea ce ar fi arbitrar la orice alt artist, la Matisse se expli­că, ne seduce, ne convinge și ne supune, pen­t­u că Matisse posedă în afară de arta sa excepțională, un simț foarte sub­til al raporturilor tonale, ceea ce e de altfel esența geniului său. . . i • * j Matisse mlădie imposibilul, armonizează disonanța, înalță diformația până la stii. £ Meșterul trecând prin acel „envahissement désordoné de (Urmare în­­ pag. 3-a) Scriitorii contemporani: Georgesca Mir­cea Cancicov de Rybiczka Peisagiu S’au apropiat casele, s’au strâns străzile Ca o foarfecă mă prind pereții. Unde e cerul vast al lumii de care vorbeam ? Ca într’o cușcă, ca într’o cursă, mă prind drumurile și mă strâng, animal alungat, pe jilavul lui. Cerne cenușe cerul pe cel mai murdar pământ Care s’a rătăcit vreodată între stele Ca o țintă bătută în dușumea, stau înfiptă în podeaua lumii și de când trec oamenii, năluci sub ochiul bolnav al soarelui .N’a fost nici imul mai dezolat, mai scârbit decât mine. _ LUCIA DEMETRIUS Artă primitivă și artă populară de AL. DIMA La baza artei cercetătorii au descifrat mai de mult printre altele, tendințele jocului, in­stinctul împodobirii, năzuințe spre ordine ș. a. Pe când în ar­ta cultă toate aceste tendințe se sprijină reciproc, se adună și converg către finalitatea ul­timă a operei de artă, grupul artelor primitive stărue asupra lor pentru ele însele fără a le subordona nevoii supreme de formă. Asistăm astfel la un joc ce se complace în el însuși, la o împodobire cantitativă a tu­turor spațiilor goale, la o adu­nare monotonă a ritmurilor fără a li se contura în cele din urmă direcția ascensiunii coborîrii lor. Psihologic, situa­­i­a­a aceasta a fost explicată de H. Prinzhorn ca un rezultat al unei „conștiințe diminuate“ a oboselii psihice, a slăbiciunii voinței, a incapacității de con­centrare. Intâlnindu-se în toa­te cazurile artei primitive, a­­ceste deficiențe funcționale lă­muresc motivele asemănării lor. Lipsa exercițiului și dis­ciplinei sufletești oprește în­­tr’adevăr funcționarea integra­lă și până la capăt a procesului creator. In cadrul grupului primitiv al artelor, avem totuși de con­statat și diferențieri. Anoma­liile psihice nu se pot manifes­ta în același grad în arta pri­mi­tivului exotic ca în cea primitivului european, a copi­a­lului sau schizofrenicului, astfel evident că activitatea­­ sensorio-motorie a copilului nu are exercițiul și puterea de ex­presie a adultului primitiv, in posesie deplină a puterilor sale psiho-fiziologice pe care i le întărește experiența de toate zilele. Caracterul șovăelnic și delicat al artei copilului nct își are izvorul. Pe de altă parte este tot atât de firesc prin fac­torii noi ce apar în cazul artei populare, ca adultul primitiv european să se deosebească de cel exotic printr’o intensitate mai mare a conștiinței, printr’o oboseală psihică mai mică, printr’o putere de concentrare mai susținută. In ce privește situarea artei schizofrenice în grupul artelor primitive, cercetarea lui Prinz­­horn care a studiat cele peste 5000 exemplare ale plasticei schizofrenice ce se găsesc la clinica de boli nervoase din Heidelberg — a arătat că prin tendințele jocului, instinctul de împodobire, năzuința spre ordine, caracterul antinatura­list, bucuria simbolului enig­matic, ea se alătură artelor primitive. O trăsătură a reți­nut totuși mai mult atenția cercetătorilor. Arta schizofre­nică pare a se izola specific prin fiorosul, tainicul, bizarul, groaza pe care o răspândește, emoția pe care n’ar cunoaște-o celelalte arte primitive. Ade­vărul e însă că prin reprezen­tarea demonilor în arta primi­tivă orientală ca cea japoneză, chineză sau tibetană ca și a celei magice populare euro­pene, numai o diferență gra­­duală se poate obține și aci. Nota definitorie a artei schi­zofrenice față de cea populară rămâne însă tot cea pe care am mai pomenit-o și altă dată, solipsismul ei absolut, de unde (Urmare în pag. 2-a) Henri Matisse : Les pensees de Pascal Pensii pentru scriitori de N. CREVEDIA D, prof. Mihail Ralea, ministrul Mun­cii, în urma unei chibzuiri avute cu M. S. Regele Carol II, a întocmit un decret-lege pentru crearea unei Case de pensii a scriitorilor. Sunt cunoscute sentimentele și soli­citudinea pe care le are Suveranul Culturii față de creația spirituală. Iar d. ministru Ralea, scriitor cu calități atât de subțiri, după o activitate largă și plină de roade în câmpul organizării muncii manuale, ține să se ocupe acum și de lucrătorii viei acesteea părăginite care se chiamă literatura. Proeptul acesta de lege vrea să creeze o Casă de pensiuni și retragere a scrii­torilor, în felul celei cunoscute,­­a zia­riștilor. Omul de litere, membru al „Soc- Scriitorilor Români”, urmează ca la vârsta de 55 de anii, indiferent de data când a fost acceptat ca membru — gazetarii sunt pensionați la etatea de 60 — să se retragă într’o pensie ,a cărei sumă ar fi de circa 8.000 lei, lunar. Fondul de pensii al scriitorilor urmea­ză să fie alimentat dintr’o ușoară reți­nere asupra veniturilor de pe cărți, dintr’un timbru care se va aplica tutu­ror tipăriturilor streine care intră în țară și din alte câteva surse de bani albi care, în orice caz, nu vor atinge punga celorlalți contribuabili. Cu înființarea acestei Case menite să asigure zilele negre ale scriitorilor, se împlinește încă un deziderat al bre­slei celei mai puțin numeroase din a­­ceastă țară, dar și cea mai importantă pe planul valorilor de creație. Societa­tea Scriitorilor, din bugetul ei modest, servește și acum câte-o ceașcă de pen­sie la câteva văduve și la câțiva membri ai ei în etate și recunoscuți ca săraci. Dar cei o mie sau două de lei pe cari îi distribue lunar și cu dure­roase întârzieri, sunt departe de a alina o bătrânețe care chiar dacă nu e prea glorioasă, e omenească și e împovărată de copii, de polițe protestate, de tot felul de greutăți. S. L. R.-ul e pavat, ca Infernul, cu cele mai bune intenții, dar cassa lui ,atât de drastic păzită de d. Măciucescu, stă pururi deschisă, ca o gură de cuptor stins ! Să felicităm, deci, inițiativa și să ne bucurăm între noi cei cari, neavând nici-o slujbă „la stat”, ne-am fi pome­nit într’o bună zi întinzând mâna, ca pe o lingură, spre gura faimosului cuptor dela S. S. R., în care nu lucește nicio flacără Și nu se rumenește nicio pâine... Dar revenim cu o problemă, aceeași eternă problemă pe care de atâtea ori am pus-o și pe care o aruncam și atunci când un fost primar generos,­­d. Al. Gh. Donescu, făgăduia să facă scriito­rilor un Mausoleu la Bellu. Am strigat atunci că, până la zidirea sfintei cripte, ar trebui să ne ocupăm de viața oame­nilor condeiului care este, toată, un Mausoleu! Și, în scurt timp, marele edil anunța pe M. S. Regele că va îm­proprietări pe scriitori cu câteva case ceea ce a și făcut. Scriitorul român, ați băgait de sea­mă, moare tânăr­ Dacă nu se năruie la 20 de ani, n’apucă, în orice caz, fericita vârstă a pensionării care e astăzi pe tapet: Panait Istrati, Gib. Mihăescu, A. de Herz, Anton Hulban, Mil­u, Artur Enășescu (al cărui strigoi nu l-am mai văzut de mult pe Ulița Vic­toriei) și atâția alții stinși în floarea tinereții și a creației. Până la pensie, deci, ar trebui să ne ocupăm serios și de viața lui. Căci, în țara noastră, din literatură, numai din literatură, nu se poate trăi! Nici Mi­hail Sadoveanu, nici Rebreanu, nici Arghezi, Gala Galaction, Cezar Petres­­cu ori Camil Petrescu, nici Ionel Teo­­dorearnu care consumă atâta pasiune și atâta poesie în procese de găini și găi­nării sentimentale, nici unul, ca să vor­bim de cei mai mari și mai populari, nu trăesc exclusiv din călimara lor. Am desbătut prea de multe ori r a­ce­astă tragică problemă, ca să mai re­luăm soluțiile pe care le propuneam. Cea mai importantă ni se pare înca­drarea scriitorului în bugetul statului, a acestui buget pe care până acum l-au mâncat politicianii și agenții lor elec­torali. încadrarea aceasta s’ar face, evident, (Urmare în pag. 7-a) (Urmare în pag. 3-a) Pentru cunoașterea provinciilor de VASILE BANCILA Epoca noastră a fost stăpâ­nită, din cauza nevoilor eco­nomice și a ideologiei mar­xiste, de ideia clasei sociale. A­­ceastă idee a făcut concurență celei de națiune și e una din cauzele, pentru cari realitatea națională n’a fost înțeleasă in autenticitatea ei, deși s’a făcut atât caz de ea. Clasa socială e în primul rând o unitate eco­nomică și tendințele ei sunt in­­ternaționalizante. Din cauza a­­ceasta, Marx a ajuns la teoria „suprastructurii” și la materia­lismul istoric, lăsând la o par­te, natural, instinctele sângelui său, cari, la el ca și la orice creator, au avut primul cuvânt. Din pri­cina duetului acestuia al clasei sociale în secolul trecut și în al nostru, realitatea etnică a pierdut ca înțelegere. Și e mai ales un aspect al națiunilor, care a pierdut mai mult. E vor­ba de provincii. Mulți își în­chipuiau că elementele funda­mentale ale națiunii sunt cla­sele, pe când, în realitate, a­­ceste elemente sunt provinciile. Elementele caracteristice ale națiunii sunt provinciile,, regiu­nile organice,, sintezele istorice regionale, „țările” unei țări. Cla­sele sociale sunt împărțiri oare­cum verticale ale omenirii — ele sunt ca un fel de straturi geologice asemănătoare pe tot globul. Provinciile sunt împăr­țiri mai degrabă orizontale, — ele sunt pitorești sau specifice. Și clasa socială și provincia se aseamănă doar în faptul că nu sunt unități independente. Clasa socială depinde de laltele ; provincia, ori­cât ar fi de res­pectabilă, nu e atât de desvol­­tată pentru a forma de sine în­săși o națiune și a fi ceva au­tonom. Realitatea cu adevărat autonomă e numai națiunea. Chiar în vremea legăturilor in­ternaționale de azi, națiunea a rămas ceva autonom ca reali­tate spirituală, întru­cât e de­plin constituită ca națiune. Ea ar juca, în acest sens, rolul pe c­are Aristotel îl dădea „statu­lui”, care­,­­din toate realitățile sociale, e­ste, după el, singura ce poate trăi singură... Totul e ca provinciile să fie delimitate organic și nu arti­ficial, spur administrativ. In cazul din urmă, ,avem un fel de „provincii” desenate pe plan­șetă ca statele din America. Presupunând însă că unei pro­vincii i se respectă contururile naturale,, istorice, acelea între cari respiră eu specificul și eco­nomia ei, e ușor să se vadă că ea este indispensabilă pentru a cunoaște etnicul. Desigur, privincie e și o unitate economi­­­că, dar nu în felul în care e o clasă socială. Provincia e o rea­litate economică în sensul că trebuie să aibde condițiilor econo­mice ca să poată dura și pro­spera. Dar provincia e în fond o realitate spirituală. In acea­stă calitate a ei, este constitu­tivă pentru etnic, înțelegerea ei ne ajută înțelegerea etnicului și, în orice caz, acesta nu poate fi înțeles ignorând provinciile. De ce ? Pentru că aici apare una din înfățișările cele mai curioase ale realității naționale, care înfățișare interesează nu numai sociologia, ci și logica. Și anume: o națiune reprezintă ceea ce logicienii numesc o no­țiune individuală — căreia adi­că nu-i corespunde, în fapt, de­cât un singur obiect. Dar tre­buie să adăugăm că o noțiune e în acelaș timp și­ ceea ce logi­cienii numesc o noțiune colec­tivă. Noțiunile obișnuite, cele generale, sunt formate prin ex­cluderea caracterelor indivi­duale și însumarea caracterelor comune ale unor obiecte asemă­nătoare. La noțiunile colective însă nu e așa. „Noțiunea colec­tivă nu exclude părțile diferen­țiate ale unui grup de obiecte.

Next