Universul Literar, 1942 (Anul 60, nr. 27-50)

1942-09-19 / nr. 38

■= 19 Septembrie 1942 UNIVERSUL LITERAR ANDREAS MRAZ profesor la universitatea din Bra­tislava, publică, la Volk und Reich Verlag (Berlin-Prag­ W­en), o car­te revelatorie chiar pentru noi ro­mânii prieteni ai slavilor , de la apus: Die Literatur der Slovaken (Literatura Slovacilor). Despre slovaci știam câte ceva. Din cetite, din auzite și diintr’o serie, de minunate vederi pe cari­ mi le adresase, pe vremuri, un a­­mic, călător prin țara totului. Dintr’o lucrare mai veche a lui H. Jelinek, La Littérature tohéque contemporaine — Cours professé à la Sorbonne en 1910 — (Paris, Mercure de France, 1912, știam că slovacii s’au așezat pe la anul 600 î. Chr. în locurile pe cari le stăpânesc și azi, că sunt un po­por foartejnzestrat, sănătos, mo­dest și muncitor, dar prea bun și pasiv, popor căruia veneticii îi spuneau pe față: „kasa nem étel, tot nem ander“, adică, pe româ­nește, „teraiul nu e mâncare, Slo­vacul, nu e om“. Știam că acest popor a îndurat, secole de-a rândul, împilările pe cari le-am avut și pe avem de suportat și noi și mai știam că a­­tât Ludovic Kossuth cât și Ale­xandru Petőfi au fost slovaci. Partea de istorie a literaturii slovace, profesorul H. Jelinek nu a neglijat-o în acel vechi curs, dar nici nu i-a avantajat pe fra­ții slovaci­. Iată însă că profesorul univer­sitar Andreas Mraz prezintă, în­­tr-un volum de 200 de paginii, o lucrare menită nu numai să in­formeze ci, mai ales să înfăț­șeze un destin, destinul cultural și et­nic al unui popor care, împotri­va multelor și­ grelelor vitregii ale istoriei sale și-a dovedit cu priso­sință vitalitatea și drepturile la viață liberă. Asemeni tuturor popoarelor mici, și cel slovac a urcat dru­muri sp­inoase până la dobândirea independenței etnice și, asemeni tuturor popoarelor mici, și cel slovac a trebuit să-și mobilizeze toate forțele în vederea unui­ sin­gur ideal: cel al rezistenței cu orice preț în fața dușmanilor în­căpățânați să-l desființeze. Astfel literatura lui e o neîntreruptă și fidelă oglindire a istoriei sale, poate fi pusă și astfel, iară pro­fesorul Mraz o formulează preg­nant și valabil pentru toate po­poarele mici: „Suntem conștienți de faptul că operele de artă literară, precum și orice înfăptuire spirituală, își asi­gură, prin valoarea lor intrinsecă înainte de toate, interesul și în­noita considerație a tuturora; dară, independent de aceasta, creația literară a popoarelor mici pierde când o compari cu litera­turile națiunilor mari; ea e în­tâmpinată, deseori, cu neîncre­dere, e considerată drept inferi­oară, așa cum nici celelalte con­tribuții ale popoarelor mici la co­munitatea umană nu provoacă vreun interes mai viu din partea altora. Și nu este dragoste de noi înșine și nici lipsă de modestie dacă socotim fenomenul acesta drept nesănătos pentru cultura o­­menirii; ba, ni se pare chiar ne­cesar să accentuăm că nu se face un serviciu interesului, bogăției și puterii literaturii universale dacă, făcându-se v triere și valo­rificare, și prestațiile națiunilor mici, bine­înțeles dacă o merită ■prin conținutul lor, sunt înglo­bate în viața literară universală. Mai vechea și mai tânăra istorie a literaturii mondiale ne învață în suficientă măsură că unii scrii­tori aparținând națiunilor mici au dăruit lumii, de repetate ori, o­­pere cari depășesc cu mult tota­litatea numerică mică a poporu­lui din care se trag acești ceaturi. Ținem să observăm aci că is­toria literaturii unui popor mic nu comportă asemănături cu is­toria literaturii popoarelor mari, literatura unui popor mic își are problemele și legile de tot spe­ciale. Ea are astfel de legături cu viața-i istorică și cu destinu­ i so­cial și politic decât opera literară a acelor popoare cari au o misiu­ne istorică largă și o viață mai bogată și mai diferențiată. O altă și tot așa de interesantă proble­mă care se impune și cetitorului de altă naționalitate este faptul cum literatura celor mici e obli­gată să lupte cu greutăți dispro­porționat mai mari decât litera­tura celor mari, cum i se asimi­lează și cum reacționează la in­fluențele exterioare și streine. In desvoltarea literaturii popoarelor mici există faze în calt­ele, po­poarele mici, din grija pentru propria lor viață națională, se a­­pără cu înverșunare împotriva modelelor sau imboldurilor strei­ne. E limpede că o astfel de ori­entare unilaterală — oricât de în­temeiată ar fi, — poate avea ur­mări periculoase pentru viața li­terară; poate duce la nivelarea și oprirea în loc a evoluției literare impingănd-o de tot la periferia literaturii universale". DEȘI VISA NAȚIONALA și naționalistă în ultima ei ana­liză, deci tendențioasă­­ și ce poa­te fi mai frumos decât tendința cuiva de a-și afirma libertatea și, mai ales, necesarul dor de li­bertate­­­­— tinerii de la rubrica de note literare din Timpul spre exemplu să fie con­vinși că sun­tem apărătorii unui ideal de li­bertate cu mult mai mare decât s-ar putea încăpea îngustele lor insinuări, —­ și apărătorii unui umanism cu mult mai larg —), deci, deși naționalistă în ultima ei analiză și deși tendențioasă, cum e aproape totuși ce rămâne creațiune valoroasă a spiritului omenesc, literatura slovacă nu a căzut, după cum dovedește car­tea profesorului Andreas Mraza în mediocrizare și amorțire. De la manuscrisul cu versuri slovace al lui Peter Benicky (1603—1664), descoperite târziu și publicat abea în 1873 și până la nuvelele și romanele lui Milo Urban (m. 1904) sau sonorele rit­muri ale lui Andrey Zarnow (n. 1903), drumul acestei literaturi a fost o dârză cucerire, treaptă cu treaptă, a celor mai frumoase culmi. NUME CA Anton Bemalak (1762—1813), Jan Kollar (1793—1S52), Mathias Bel (1634—1749), Ludovit Ștur (1815— 1856), Jozaf Miloslav Húrban (1817 —1886), Svetozar Hurban-Vajan­­sky (1847—1916), Pavol Orszagh- Ilviezdoslav (1849—1921), Jozef Șkultety (1853), Mártiin Kukuc n (1860—1928), Martin Razus (1888— 1937), Tido J. Gașpar (1893), Ivan Krasko (1876), Jankó Jesensky (.1874), Jozef C. Valentin Bénák (1894), Hronsky (1896), Jan Smrek (1899), Emil Boleslav Lu­cáéi (1900), Andrei Zamov (1903), Milo Urban (1904), iar dintre mai tineri Ludo Ondrejov, Margita Figuli, Ștefan Graf și Ferdinand Gabaj, — înseamnă tot atâtea a­­vânturi ale sufletului slovac. Urmărind evoluția literaturii slovace dealungul marilor curen­te sp­rituale europene (reforma, umanismul, clasicismul, romantis­mul, realismul, modernismele­zotate, etc.), profesorul Andreas Mraz a ținut socoteală de specifi­cul etnic al poporului său și a realizat o sugest­vă frescă a lite­raturii, cu care poporul slovac se așează cu cinste în rândul neamu­rilor creatoare ale lumii. Regretăm că, în textul acestei cărți nu există decât de tot puțin și text literar citat din autorii prezentați. Cartea ar fi câștigat apreciabil, iată cetitorul și mai mult. TRAI­AN­CHELARIU TIDO I. GASP­AR andrei Tarnov ^Pasăre întoarsă Stau prea înalți la întoarcere-acești munți și vămile cu lacăt de aur închise. Melancolia curge ca o apă pe frunți și orele, zilele, toate v­i se par ca niște anotimpuri mohorîte care culoarea nu-și schimbă și cărora gustul li-e mereu același ca o picătură amară pe limbă. Mai port sub aripi cenușă din steaua ce mi-a luminat exodul­ trecut și la piept, lângă inimă, rămășița gloriei din steagul căzut. In ureche însă tot mai caldă sună amintirea vechilor balade ale satului și mai stăruitoare melodia pădurilor natale. O, diminețile când văile fumau tutunull lor de neguri și de prin florării sprintene se deșteptau cu basmul pe ochi surorile mele pentru sbarul de zi! Aștept, aștept vântul care va bate spre țara aceasta și voiu pleca. έngropată acolo inima copilăriei cu tot dest­inul nostru în ea. GEORGE POPA Răsfoind rarele reviste franceze, — ce le mai poți găsi as­tăzi pe la noi — ne-am oprit mișcați în fața unei scurte dări de seamă. La Marsilia, în parcul unui castel, proprie­tara, contesa Jean Pastre, care și-­a închinat viața în folosul­­ artiștiilor — citiți desliuș­i — și-a închinat viața pentru a veni în ajutor artiștilor prin m­ălguirna operei cu nume semnificativ și încântător „POUR QUE L’ES­­PRIT VIVE”, a dăruit perdelele sale de tul și draperiile de pe scara principală a caste­­lulu lui­ ca să î mbrace zânele „V­isului unei nopți de vară“. Piesa lui Shakespeare a fost montată în parcul castelului cu concursul membrilor breslei de artă: pictori, muzicieni, actori, de­senatori și literați. Ca să nu moară spiritul, s’a comandat o noapte cu lună și s’a renun­țat „o lună“ la iluminarea întregului castel, în favoarea unei singure nopți. Aripele dia­fane ale zânelor aveau nevoe de scântei, ca să nu moară spiritul, ar putea fi și la noi, titlul unei miraculoase asociații. Acum când spiritul e târît în toate coclaurile și e forțat să se ascundă, pentru a nu pieri. De fapt, spiritul, impalpabilul amic, atât de caracteristic Franței, nu ne e străin nici nouă „Țărani de pe malurile Dunăr­i“, ade­sea regi ai humorului, nu îndestul de tari sa sacrificăm însă bunurile noastre pământești, pentru un ideal de artă, o căutare riguroasă a perfecțiunii.­­ Amatorii noștri de artă se împart în două: cei care îndrăgesc un artist și-l răsfață peste măsură, stri­cându-1, și cei care nu cumpără decât semnături, reputații bine stabilite, ta­blouri catalogate „de tout țepos". Curajul riscului le lipsește, se tem chiar dacă o pic­tură mai îndrăsneață ar putea să le placă, să și-o agațe pe perete, se tem să-și riște banii pe un lucru ce ar putea fi dezaprobat. In timp ce amatorii nr. I îmbrățișează cu beatitudine orice fleac, semnat de actorul lor, amatorii nr. II scuipă, se leapădă de orice tablou sau statue ce le-ar putea turbura di­gest­a, bunul mers al tihnei famiale, înt­r-o expoziție, o doamnă a admirat odată un pastel de o neobișnuită calitate artistică. S’e învârtit în jurul său vreo 2—3 săptă­mâni, apoi rușinată după ce se învoise să-l cumpere i-a mărturisit artistul: „Să nu te superi, dar nu-l mai iau, mi-e teamă de ce va zice lumea — mie îmi place — dar nu pot să sufăr să-mi dezaprobe tablourile de pe pereți, cei ce-mi intră’n casă”. De ciudă, bietul pictor își luă pastelul și-l nimici, îmi spunea cu amărăciune mai târ­ziu, că nu crede să-i mai fi reușit vreodată unul de aceeași calitate... Ceea ce e mai ales condamnabil la noi, e contactul permanent cu publicul în expoziții. Faptul că de public depinde succesul bănesc, dăunează conștiinței artistice. Diferitele ș­­retlicuiri, subterfugii și artificii pe care e ne­voit artistul să le adopte ca să iasă bine la vopsea, sunt deadreptul desgustatoare. Orice atitudine revelată de tablou trădând o intenție servilă a artistului, față de public e un pas către „moartea artei”. Nu odată am auzit și ascultat reproș­ur­le amare aduse vânzătorilor de tablouri din Pa­ris, printre care și ale cunoscutului AMBROI­­SE VOLLARD, descoperitorul lui CÉZANNE, cel dintâi care a avut „neobrăzarea” să riște o expoziție a lui. De câte ori mi s’a spus că s’a îmbogățit pe spinarea descoperirilor tă­cute?... Ei și, ce poate să privească pe pictorul a­­devărat, acest lucru ? Mă’ntreb întrucât îl atinge pe MATISSE faptul că tablourile lui au ajuns la o cotă fabuloasă?! Astăzi, când reputația lui e bine stabilită? Omul lucrează liniștit și pe cât de modest, pe atât de înaltă conștiință artistică are. In loc să doarmă pe lauri, așa cum prea adesea fac pictorii noștri care și-au găsit „maniera“ mai bănoasă, el trimite prietenului său bun.PALLADY, mici schițe înfățișând stablourile în curs, cerându-i părerea asupra lor. De necrezut, nu-i așa, marele MATISSE, pentru ale cărui cele mai mici pete de culoare încremenesc amatorii și snobii lumii întregi; autocritica sa nu are suficiența să-și spue că e fără greș ci, ca un școlar cuminte și conștiincios, își verifică impresiile pe lângă un camarad competent iată atitudinea de netăgăduită nobleță pe care un artist în cel mai înalt sens al cu­vântului, trebue să o aibă. Sunt ferm convinsă că menzi,­­dolaturiile exagerate, prea multele co­loanii de care dispune cu ghiciora un artist — îl strică ! Nu știu, rău, dacă lupta și sărăcia dintr’un anume punct de vedere, nu-i șede mai bine, e preferabil, oricât de rău considerat ar fi faptul îmbogățirii unuia pe spinarea celuilalt, ca artistul să nu fie în contact direct cu a­­matorul, ci prin mijlocirea unei terțe per­soane să i se dea tablourile în comerț. De a­­ceea consider o galerie de pictură ca aceea a CĂMINULUI ARTEI deschisă în vara asta ca o adevărată binecuvântare pentru artiști, gestul acelora care au înfăptuit-o trebue imi­tat, chiar cu riscul îmbogățirii pe spinarea pictorilor. E preferabil ca un artist să ră­­mâe cu conștiința curată și cu bani mai pu­țini. LUCIA DEM. BALADESCU Cronica plastică ARTA, PUBLIC și ARTIȘTI AMATORI de B,­LADEA , Mwast 3 Moțe franceze La cafeneaua Lipp, în piața Saint-Germain, publicul nu s’a schimbat. I-adevărat că, André Billy se află la Lyon, dar Thérive e aci, Brice Palain la fel și mai ales Picasso. Pictorul lucrează mult și vinde mai mult încă. Un amic îi spunea deunăzi, Picasso, ar trebui să-ți scrii viața. — Viața mea, de ce viața mea.? Ce reprezintă? —­ Reprezintă 500.000 de franci. La care Picasso a tăcut. Poate că și-a adus aminte de vremea când răspundea celor ce-l între­bau dinaintea unuia din tablou­­rile sale cubiste: Ce reprezintă asta? — Asta reprezintă o sută de mii de franci. Nu uitat însă, cu siguranță, că un grup de editori străini ii propusese o jumătate de milion ca să-și scrie istoria vieții sale dar a refuzat cu dispreț. Parisul a prilejuit un mare succes expoziției pictorului ger­man Arnold Breker. Unun­ străin care se mira, i-a răspuns un Pa­risian: — Nu e nimic extraordinar în­­tr’asta. Lucrurile frumoase n’au lăsat niciodată nepăsător publi­cul francez. E atât de adevărat, încât se­­ poate spune că tot ce-i realmente vin în artă își găsește o patrie la Paris. Așa a fost cu Goethe, cu Höl­derlin, Novalis și Nietzsche și cu mulți alții. Institutul german din Paris pe care-l conduce d. Epting, un om de gust și vechi prieten al lite­relor franceze, publică o revistă: GIOVANnI PAFINI în calitate de reprezentant al scriitorilor italieni la „Asociația occidentală europeană a scriito­rilor" — la care e chemată și România să contribue la apro­pierea dintre servitorii națiunilor europene — care a avut loc la Weimar, a ținut la 26 Martie a. c. un substanțial discurs despre „Reastă, classicită e universalite della letteratura italiana”, tra­sând în puține linii caracteristi­­cele literaturii italiene. Papini pleacă de la credința că victoria definitivă de mâine a armelor va duce în mod nece­sar la unitatea spirituală a Eu­ropei. Aceasta nu înseamnă do­minarea unei singure culturi și înăbușirea celorlalte: fiecare națiune trebue să fie prezentă cu ttot ce are ea mai originar și mai autentic în înfrățirea spi­rituală a popoarelor europene. Literatura italiană își va păs­tra mai departe caracteristicele imprimate de cele două milenii de glorioasă existență: „reastă, classicită, universalită”. „Geniul italian — spune tex­tual Papini — a căutat întot­deauna, în artă și în viul, concretul, efectivul, gândire, adică adevărul. Literatura noastră nu e o literatură de osândiți, adică de oameni cari visează mereu la „evadare". In loc de a supune realitatea visului, italienii se servesc și de vis chiar, pentru revelarea realității”. Trebue să lămurim însă că a­­ceastă dragoste de adevăr pe ca­re Papini o enumără cu atâta mândrie printre notele predo­minante ale literaturii țării sale nu e t­ot una cu verismul, crud de cele mai multe ori și cobo­­rîndu-se și la trivial câte­odată. Definiția acestei realiă o dă tot Papini, este „realul văzut sau interpretat de geniu în însăși e­­sența sa, adică un real mai real a propriei realități". A doua trăsătură e „classicită”, noțiune care nu numai că nu se acoperă, dar e deseori opus cla­sicismului și mai ales neoclasi­cismului ; întors spre cultura antică de două ori — în epoca lui August și in timpul Renașterii — spiri­tul italian n’a restaurat ceaa ce. „Caietele franco-germane“, redac­tate în franțuzește și nemțește. Pe când prima revistă euro­peană redactată în marile limbi europene? Ce frumos lucru ar fi să se poată publica lunar, într’o revistă, cele mai bune versuri germane, franceze, italiene, spa­niole, românești- o revistă de poezie pură. La ,,Lipp“ și la „Deux­ Magots“ se și discută, dar hârtia se face tot mai rară și comunicațiile în­tâmpină destule greutăți. D. Bernard Grasset a publicat de curând un volum: „Les che­­mins de l’Ecriture”. E o culege­re de­ esseuri și articole apărute în presa franceză din ultimii ani. Toate aceste studii tratează des­pre opere ale spiritului. A face operă de spirit, a creta —­iată ce interesează pe marele editor parisian, care se simte stânjenit să se exprime într-o operă personală, fiindcă în ma­terie de artă e foarte pretențios. Aproximativul nu l-a satisfăcut niciodată. Exemplul lui Grasset ne adu­ce până aproape de tot de se­cretul Parisului : el se chiamă calitatea. Să vrei mereu cea mai înaltă calitate și să nu fii nici­odată satisfăcut cu ce-i lesnicios,­eftin. Nu este aceasta chiar defini­ția gustului? Câți oameni de gust sunt pe lume? Americanii cari aveau o­­biceiul să facă tot soiul de an­chete, ca să știe de ce femeile râd mai tare între unsprezece și i se părea învechit, nici nu a imi­tat formele ideale încremenite ale unei străvechi culturi — mai sunt și astăzi oameni cari co­boară fenomenul Renașterii la o simplă copie a trecutului antic ci a suferit o transformare mult mai complexă, echivalentă cu a unei învieri, cu a unei nouă vieți insuflate de misterioasa undui­re a istoriei. „Clasiciza înseamnă pentru noi creația liberă a sufletului se inspiră din experiențele care in­terne și din frumusețea din afa­ră, înseamnă adică armonie, e sinteza dintre furtuna romantică a pasiunilor și disciplina formei și a legii, sinteza dintre avântul inspirației și ceea ce numea Dante: „il fren deli arte” (frâul artei). Forma nu e totul și nici legea, dar fără una sau alta nici chiar substanța cea mai bogată nu poate fi în întregime desco­perită și nici nu poate dura”. Universalitatea, cel din urma caracter al literaturii italiene se poate foarte bine confunda cu credința catolică (cattolicită). . „In marile noastre epoci na­ționalismul și universalismul coincid. Italia e intri adevăr ea însăși numai când își asumă mai presus de ea o însărcinare universală care poate fi, rând pe rând, politică, religioasă sau estetică. A fost politică în timpul imperiului roman și acum cu Fascismul, religioasă cu Biserica romană, plastică și literară în e­­poca umanistă și a Renașterii­ Și pentru aceasta civilizația italiană e de secole o civilizație esențial catolică în dublul sens al cuvântului”. Spune mai departe Papini că atmosfera celor Patru Evanghe­lii, interpretate în spirit fran­ciscan, amintește mai mult Gre­cia decât Vechiul Testament. Tema Nunții din Coana, a vinu­lui și a vieței, a bucuriei, a în­vierii, e foarte apropiată de anti­cul elenism. „Catolicismul e sin­teza voită de Dumnezeu a reve­lației Evangheliei—nedesfigura­tă de ascetismul oriental și afri­can — cu lumina gândirii gre­cești și cu structura ordinei ro­mane. Este, deci, mult mai euro­pean decât palestinian”. Structura noastră ortodoxă ne împiedică a adera întru totul la ideile scriitorului italian în pri­vința catolicismului. Le-am ci­tat pentru a nu știrbi nimic din simetria gândirii lui Papini și a face imposibilă înțelegerea con­cluziilor la care se ajunge." Definit astfel catolicismul, e ușor de înțeles cum poate confundat cu tendința universa­li­listă a literaturii italiene. De a­­ceea catolicismul nu s’a opus mișcării artistice și filosofice mai bine spus revoluției, din Re­naștere, ci a căutat întotdeauna să împace pe om cu Dumnezeu Acestea — realtă, classicită , universalită — sunt bunurile pe care literatura italiană le va aduce marei înfrățiri spirituale dintre națiunile Europei. CONSTANȚA TUDOR miezul nopții, dece­­ bărbații de cincizeci de ani preferă calului bicicleta, etc., n’au îndrăznit să-și pună vreodată această întrebare asupra gustului, ceea ce... nu-i de mirare Cine va scrie odată istoria gu­stului în materie de artă? Ar fi un subiect de mare însemnătate. Se va constata o decadență gustului care coincide cu progre­a­sul democrației. Prostul gust al proaspeților îm­bogățiți e înspăimântător, la Pa­ris și aiurea. Și gustul începe cu mobilierul. Arăt­ați-mi aparta­mentul vostru și vă voi spune cine sunteți. Astăzi Franța, datoare să-și caute sprijin în elita să-și ei încearcă să-și amelioreze gustul, în toate împrejurările. Trebue spus că pe planul spiritului a știut întodeauna să-l păstreze. Goethe spunea că opera lui nu va fi niciodată populară. Edito­rul lui Mallarmé nt a pândut o mie de exemplare din „Poésies”, in douăzeci de ani. Montherlant cel mai mare scriitor francez are șase mii de cittori care-l urmă­resc și poate că jumătate doar îl înțeleg. Ultima operă a lui Monther­lant, apărută în iulie 1942 se in­titulează: La Vie en Prouse. Texte pentru tineret. Montherlant reu­nește aoi texte de importanța unor „Lettre d’un Pâre â son fffils“ și „La gloire du College“. Să te depășești, să te înalți, să disprețuoști ce e josnic — iată ce s’ar putea numi cuvinte de ordine ale acestui om care-i unuil din rarii reprezentanți ai valorilor aristocratice- Nici nu sunt altele pentru cine ia în serios viața sufletului și a spirtului. D. Gaston Gallimard se ocupă acum de cinematograf, cum s’a ocupat de editură, alegându-și colaboratori excelenți. Roland Tual și Denise Tual sunt cei care conduc această nouă casă cine­matografică franceză. Toți cunoaștem filmul „Quai des Brumes”, dar foarte puțini știu că acest film a fost conce­put de Denise Tual, care înte­­meiase la Paris, în 1936, primul birou de studii cinematografice pe continent D-na Tual e fiica editorului Piazza, care­ a știut să fie un înnoitor al ediției de lux, în Franța. Dervise Piazza-Tual aduce ci­nematografului francez un ser­viciu asemănător, cucerind dn­­nainte de război chiar piața ce­lor două Americi. Rețeta ei era simplă: trebue să faci filme scumpe. In Franța un film costa­­ în mijlociu 1.500.000 de franci și a­­ducea vre-o zece milioane. „Quai des Brumes” a costat 5 milioane și a adus alte 200 câștig. Denise Tual mai spunea: tre­bui să faci filme bune. Ceea ce e altă poveste. Filmul e o plantă care aparți­ne familiei romanului Legile lui sunt aceleași, dar greu de defi­nit. Pe când un Aristot care să ne dea o artă cinematograf­ică? Pân’atunci să ne mulțumim cu aceste două adevăruri. 1) Un film, ca și un roman, creiază viață: asta se chiamă at­mosferă, ambianță. Tonalitatea filmului trebue dată odată cu prima imagine. 2) Filmul, ca și romanul, naște din punerea în acțiune a unor forțe. El trebuie să se desfășoare cu aceeaș vigoare ca o bună par­tidă de șah. Nu e o întâmplare că se fac­ cele mai bune filme în țările unde nasc cele mai bune romane. D. Gaston Gallimard are multe șanse să facă filme bune, dar să nu se încreadă în­ literatură. Primul lui film, realizat in 1936, de dragul Valentinei Tes­­sier, a fost neisbutit, cu toată punerea în scenă a lui Jean­ Re­noir, din cauza subiectului: Ma­dame Bovary. Dar d. Gallimard are o scuză: nu o cunoștea încă pe Denise Tual RAINER BIEMEL GIOVANNI PAPINI văzut de Archengo Sofflcy LUDQVTr 8TB*

Next