Universul Literar, 1942 (Anul 60, nr. 27-50)
1942-09-19 / nr. 38
■= 19 Septembrie 1942 UNIVERSUL LITERAR ANDREAS MRAZ profesor la universitatea din Bratislava, publică, la Volk und Reich Verlag (Berlin-Prag Wen), o carte revelatorie chiar pentru noi românii prieteni ai slavilor , de la apus: Die Literatur der Slovaken (Literatura Slovacilor). Despre slovaci știam câte ceva. Din cetite, din auzite și diintr’o serie, de minunate vederi pe cari mi le adresase, pe vremuri, un amic, călător prin țara totului. Dintr’o lucrare mai veche a lui H. Jelinek, La Littérature tohéque contemporaine — Cours professé à la Sorbonne en 1910 — (Paris, Mercure de France, 1912, știam că slovacii s’au așezat pe la anul 600 î. Chr. în locurile pe cari le stăpânesc și azi, că sunt un popor foartejnzestrat, sănătos, modest și muncitor, dar prea bun și pasiv, popor căruia veneticii îi spuneau pe față: „kasa nem étel, tot nem ander“, adică, pe românește, „teraiul nu e mâncare, Slovacul, nu e om“. Știam că acest popor a îndurat, secole de-a rândul, împilările pe cari le-am avut și pe avem de suportat și noi și mai știam că atât Ludovic Kossuth cât și Alexandru Petőfi au fost slovaci. Partea de istorie a literaturii slovace, profesorul H. Jelinek nu a neglijat-o în acel vechi curs, dar nici nu i-a avantajat pe frații slovaci. Iată însă că profesorul universitar Andreas Mraz prezintă, într-un volum de 200 de paginii, o lucrare menită nu numai să informeze ci, mai ales să înfățșeze un destin, destinul cultural și etnic al unui popor care, împotriva multelor și grelelor vitregii ale istoriei sale și-a dovedit cu prisosință vitalitatea și drepturile la viață liberă. Asemeni tuturor popoarelor mici, și cel slovac a urcat drumuri spinoase până la dobândirea independenței etnice și, asemeni tuturor popoarelor mici, și cel slovac a trebuit să-și mobilizeze toate forțele în vederea unui singur ideal: cel al rezistenței cu orice preț în fața dușmanilor încăpățânați să-l desființeze. Astfel literatura lui e o neîntreruptă și fidelă oglindire a istoriei sale, poate fi pusă și astfel, iară profesorul Mraz o formulează pregnant și valabil pentru toate popoarele mici: „Suntem conștienți de faptul că operele de artă literară, precum și orice înfăptuire spirituală, își asigură, prin valoarea lor intrinsecă înainte de toate, interesul și înnoita considerație a tuturora; dară, independent de aceasta, creația literară a popoarelor mici pierde când o compari cu literaturile națiunilor mari; ea e întâmpinată, deseori, cu neîncredere, e considerată drept inferioară, așa cum nici celelalte contribuții ale popoarelor mici la comunitatea umană nu provoacă vreun interes mai viu din partea altora. Și nu este dragoste de noi înșine și nici lipsă de modestie dacă socotim fenomenul acesta drept nesănătos pentru cultura omenirii; ba, ni se pare chiar necesar să accentuăm că nu se face un serviciu interesului, bogăției și puterii literaturii universale dacă, făcându-se v triere și valorificare, și prestațiile națiunilor mici, bineînțeles dacă o merită ■prin conținutul lor, sunt înglobate în viața literară universală. Mai vechea și mai tânăra istorie a literaturii mondiale ne învață în suficientă măsură că unii scriitori aparținând națiunilor mici au dăruit lumii, de repetate ori, opere cari depășesc cu mult totalitatea numerică mică a poporului din care se trag acești ceaturi. Ținem să observăm aci că istoria literaturii unui popor mic nu comportă asemănături cu istoria literaturii popoarelor mari, literatura unui popor mic își are problemele și legile de tot speciale. Ea are astfel de legături cu viața-i istorică și cu destinu i social și politic decât opera literară a acelor popoare cari au o misiune istorică largă și o viață mai bogată și mai diferențiată. O altă și tot așa de interesantă problemă care se impune și cetitorului de altă naționalitate este faptul cum literatura celor mici e obligată să lupte cu greutăți disproporționat mai mari decât literatura celor mari, cum i se asimilează și cum reacționează la influențele exterioare și streine. In desvoltarea literaturii popoarelor mici există faze în caltele, popoarele mici, din grija pentru propria lor viață națională, se apără cu înverșunare împotriva modelelor sau imboldurilor streine. E limpede că o astfel de orientare unilaterală — oricât de întemeiată ar fi, — poate avea urmări periculoase pentru viața literară; poate duce la nivelarea și oprirea în loc a evoluției literare impingănd-o de tot la periferia literaturii universale". DEȘI VISA NAȚIONALA și naționalistă în ultima ei analiză, deci tendențioasă și ce poate fi mai frumos decât tendința cuiva de a-și afirma libertatea și, mai ales, necesarul dor de libertate— tinerii de la rubrica de note literare din Timpul spre exemplu să fie convinși că suntem apărătorii unui ideal de libertate cu mult mai mare decât s-ar putea încăpea îngustele lor insinuări, — și apărătorii unui umanism cu mult mai larg —), deci, deși naționalistă în ultima ei analiză și deși tendențioasă, cum e aproape totuși ce rămâne creațiune valoroasă a spiritului omenesc, literatura slovacă nu a căzut, după cum dovedește cartea profesorului Andreas Mraza în mediocrizare și amorțire. De la manuscrisul cu versuri slovace al lui Peter Benicky (1603—1664), descoperite târziu și publicat abea în 1873 și până la nuvelele și romanele lui Milo Urban (m. 1904) sau sonorele ritmuri ale lui Andrey Zarnow (n. 1903), drumul acestei literaturi a fost o dârză cucerire, treaptă cu treaptă, a celor mai frumoase culmi. NUME CA Anton Bemalak (1762—1813), Jan Kollar (1793—1S52), Mathias Bel (1634—1749), Ludovit Ștur (1815— 1856), Jozaf Miloslav Húrban (1817 —1886), Svetozar Hurban-Vajansky (1847—1916), Pavol Orszagh- Ilviezdoslav (1849—1921), Jozef Șkultety (1853), Mártiin Kukuc n (1860—1928), Martin Razus (1888— 1937), Tido J. Gașpar (1893), Ivan Krasko (1876), Jankó Jesensky (.1874), Jozef C. Valentin Bénák (1894), Hronsky (1896), Jan Smrek (1899), Emil Boleslav Lucáéi (1900), Andrei Zamov (1903), Milo Urban (1904), iar dintre mai tineri Ludo Ondrejov, Margita Figuli, Ștefan Graf și Ferdinand Gabaj, — înseamnă tot atâtea avânturi ale sufletului slovac. Urmărind evoluția literaturii slovace dealungul marilor curente sprituale europene (reforma, umanismul, clasicismul, romantismul, realismul, modernismelezotate, etc.), profesorul Andreas Mraz a ținut socoteală de specificul etnic al poporului său și a realizat o sugestvă frescă a literaturii, cu care poporul slovac se așează cu cinste în rândul neamurilor creatoare ale lumii. Regretăm că, în textul acestei cărți nu există decât de tot puțin și text literar citat din autorii prezentați. Cartea ar fi câștigat apreciabil, iată cetitorul și mai mult. TRAIANCHELARIU TIDO I. GASPAR andrei Tarnov ^Pasăre întoarsă Stau prea înalți la întoarcere-acești munți și vămile cu lacăt de aur închise. Melancolia curge ca o apă pe frunți și orele, zilele, toate vi se par ca niște anotimpuri mohorîte care culoarea nu-și schimbă și cărora gustul li-e mereu același ca o picătură amară pe limbă. Mai port sub aripi cenușă din steaua ce mi-a luminat exodul trecut și la piept, lângă inimă, rămășița gloriei din steagul căzut. In ureche însă tot mai caldă sună amintirea vechilor balade ale satului și mai stăruitoare melodia pădurilor natale. O, diminețile când văile fumau tutunull lor de neguri și de prin florării sprintene se deșteptau cu basmul pe ochi surorile mele pentru sbarul de zi! Aștept, aștept vântul care va bate spre țara aceasta și voiu pleca. Îngropată acolo inima copilăriei cu tot destinul nostru în ea. GEORGE POPA Răsfoind rarele reviste franceze, — ce le mai poți găsi astăzi pe la noi — ne-am oprit mișcați în fața unei scurte dări de seamă. La Marsilia, în parcul unui castel, proprietara, contesa Jean Pastre, care și-a închinat viața în folosul artiștiilor — citiți desliuși — și-a închinat viața pentru a veni în ajutor artiștilor prin mălguirna operei cu nume semnificativ și încântător „POUR QUE L’ESPRIT VIVE”, a dăruit perdelele sale de tul și draperiile de pe scara principală a castelulu lui ca să î mbrace zânele „Visului unei nopți de vară“. Piesa lui Shakespeare a fost montată în parcul castelului cu concursul membrilor breslei de artă: pictori, muzicieni, actori, desenatori și literați. Ca să nu moară spiritul, s’a comandat o noapte cu lună și s’a renunțat „o lună“ la iluminarea întregului castel, în favoarea unei singure nopți. Aripele diafane ale zânelor aveau nevoe de scântei, ca să nu moară spiritul, ar putea fi și la noi, titlul unei miraculoase asociații. Acum când spiritul e târît în toate coclaurile și e forțat să se ascundă, pentru a nu pieri. De fapt, spiritul, impalpabilul amic, atât de caracteristic Franței, nu ne e străin nici nouă „Țărani de pe malurile Dunări“, adesea regi ai humorului, nu îndestul de tari sa sacrificăm însă bunurile noastre pământești, pentru un ideal de artă, o căutare riguroasă a perfecțiunii. Amatorii noștri de artă se împart în două: cei care îndrăgesc un artist și-l răsfață peste măsură, stricându-1, și cei care nu cumpără decât semnături, reputații bine stabilite, tablouri catalogate „de tout țepos". Curajul riscului le lipsește, se tem chiar dacă o pictură mai îndrăsneață ar putea să le placă, să și-o agațe pe perete, se tem să-și riște banii pe un lucru ce ar putea fi dezaprobat. In timp ce amatorii nr. I îmbrățișează cu beatitudine orice fleac, semnat de actorul lor, amatorii nr. II scuipă, se leapădă de orice tablou sau statue ce le-ar putea turbura digesta, bunul mers al tihnei famiale, într-o expoziție, o doamnă a admirat odată un pastel de o neobișnuită calitate artistică. S’e învârtit în jurul său vreo 2—3 săptămâni, apoi rușinată după ce se învoise să-l cumpere i-a mărturisit artistul: „Să nu te superi, dar nu-l mai iau, mi-e teamă de ce va zice lumea — mie îmi place — dar nu pot să sufăr să-mi dezaprobe tablourile de pe pereți, cei ce-mi intră’n casă”. De ciudă, bietul pictor își luă pastelul și-l nimici, îmi spunea cu amărăciune mai târziu, că nu crede să-i mai fi reușit vreodată unul de aceeași calitate... Ceea ce e mai ales condamnabil la noi, e contactul permanent cu publicul în expoziții. Faptul că de public depinde succesul bănesc, dăunează conștiinței artistice. Diferitele șretlicuiri, subterfugii și artificii pe care e nevoit artistul să le adopte ca să iasă bine la vopsea, sunt deadreptul desgustatoare. Orice atitudine revelată de tablou trădând o intenție servilă a artistului, față de public e un pas către „moartea artei”. Nu odată am auzit și ascultat reproșurle amare aduse vânzătorilor de tablouri din Paris, printre care și ale cunoscutului AMBROISE VOLLARD, descoperitorul lui CÉZANNE, cel dintâi care a avut „neobrăzarea” să riște o expoziție a lui. De câte ori mi s’a spus că s’a îmbogățit pe spinarea descoperirilor tăcute?... Ei și, ce poate să privească pe pictorul adevărat, acest lucru ? Mă’ntreb întrucât îl atinge pe MATISSE faptul că tablourile lui au ajuns la o cotă fabuloasă?! Astăzi, când reputația lui e bine stabilită? Omul lucrează liniștit și pe cât de modest, pe atât de înaltă conștiință artistică are. In loc să doarmă pe lauri, așa cum prea adesea fac pictorii noștri care și-au găsit „maniera“ mai bănoasă, el trimite prietenului său bun.PALLADY, mici schițe înfățișând stablourile în curs, cerându-i părerea asupra lor. De necrezut, nu-i așa, marele MATISSE, pentru ale cărui cele mai mici pete de culoare încremenesc amatorii și snobii lumii întregi; autocritica sa nu are suficiența să-și spue că e fără greș ci, ca un școlar cuminte și conștiincios, își verifică impresiile pe lângă un camarad competent iată atitudinea de netăgăduită nobleță pe care un artist în cel mai înalt sens al cuvântului, trebue să o aibă. Sunt ferm convinsă că menzi,dolaturiile exagerate, prea multele coloanii de care dispune cu ghiciora un artist — îl strică ! Nu știu, rău, dacă lupta și sărăcia dintr’un anume punct de vedere, nu-i șede mai bine, e preferabil, oricât de rău considerat ar fi faptul îmbogățirii unuia pe spinarea celuilalt, ca artistul să nu fie în contact direct cu amatorul, ci prin mijlocirea unei terțe persoane să i se dea tablourile în comerț. De aceea consider o galerie de pictură ca aceea a CĂMINULUI ARTEI deschisă în vara asta ca o adevărată binecuvântare pentru artiști, gestul acelora care au înfăptuit-o trebue imitat, chiar cu riscul îmbogățirii pe spinarea pictorilor. E preferabil ca un artist să rămâe cu conștiința curată și cu bani mai puțini. LUCIA DEM. BALADESCU Cronica plastică ARTA, PUBLIC și ARTIȘTI AMATORI de B,LADEA , Mwast 3 Moțe franceze La cafeneaua Lipp, în piața Saint-Germain, publicul nu s’a schimbat. I-adevărat că, André Billy se află la Lyon, dar Thérive e aci, Brice Palain la fel și mai ales Picasso. Pictorul lucrează mult și vinde mai mult încă. Un amic îi spunea deunăzi, Picasso, ar trebui să-ți scrii viața. — Viața mea, de ce viața mea.? Ce reprezintă? — Reprezintă 500.000 de franci. La care Picasso a tăcut. Poate că și-a adus aminte de vremea când răspundea celor ce-l întrebau dinaintea unuia din tablourile sale cubiste: Ce reprezintă asta? — Asta reprezintă o sută de mii de franci. Nu uitat însă, cu siguranță, că un grup de editori străini ii propusese o jumătate de milion ca să-și scrie istoria vieții sale dar a refuzat cu dispreț. Parisul a prilejuit un mare succes expoziției pictorului german Arnold Breker. Unun străin care se mira, i-a răspuns un Parisian: — Nu e nimic extraordinar într’asta. Lucrurile frumoase n’au lăsat niciodată nepăsător publicul francez. E atât de adevărat, încât se poate spune că tot ce-i realmente vin în artă își găsește o patrie la Paris. Așa a fost cu Goethe, cu Hölderlin, Novalis și Nietzsche și cu mulți alții. Institutul german din Paris pe care-l conduce d. Epting, un om de gust și vechi prieten al literelor franceze, publică o revistă: GIOVANnI PAFINI în calitate de reprezentant al scriitorilor italieni la „Asociația occidentală europeană a scriitorilor" — la care e chemată și România să contribue la apropierea dintre servitorii națiunilor europene — care a avut loc la Weimar, a ținut la 26 Martie a. c. un substanțial discurs despre „Reastă, classicită e universalite della letteratura italiana”, trasând în puține linii caracteristicele literaturii italiene. Papini pleacă de la credința că victoria definitivă de mâine a armelor va duce în mod necesar la unitatea spirituală a Europei. Aceasta nu înseamnă dominarea unei singure culturi și înăbușirea celorlalte: fiecare națiune trebue să fie prezentă cu ttot ce are ea mai originar și mai autentic în înfrățirea spirituală a popoarelor europene. Literatura italiană își va păstra mai departe caracteristicele imprimate de cele două milenii de glorioasă existență: „reastă, classicită, universalită”. „Geniul italian — spune textual Papini — a căutat întotdeauna, în artă și în viul, concretul, efectivul, gândire, adică adevărul. Literatura noastră nu e o literatură de osândiți, adică de oameni cari visează mereu la „evadare". In loc de a supune realitatea visului, italienii se servesc și de vis chiar, pentru revelarea realității”. Trebue să lămurim însă că această dragoste de adevăr pe care Papini o enumără cu atâta mândrie printre notele predominante ale literaturii țării sale nu e tot una cu verismul, crud de cele mai multe ori și coborîndu-se și la trivial câteodată. Definiția acestei realiă o dă tot Papini, este „realul văzut sau interpretat de geniu în însăși esența sa, adică un real mai real a propriei realități". A doua trăsătură e „classicită”, noțiune care nu numai că nu se acoperă, dar e deseori opus clasicismului și mai ales neoclasicismului ; întors spre cultura antică de două ori — în epoca lui August și in timpul Renașterii — spiritul italian n’a restaurat ceaa ce. „Caietele franco-germane“, redactate în franțuzește și nemțește. Pe când prima revistă europeană redactată în marile limbi europene? Ce frumos lucru ar fi să se poată publica lunar, într’o revistă, cele mai bune versuri germane, franceze, italiene, spaniole, românești- o revistă de poezie pură. La ,,Lipp“ și la „Deux Magots“ se și discută, dar hârtia se face tot mai rară și comunicațiile întâmpină destule greutăți. D. Bernard Grasset a publicat de curând un volum: „Les chemins de l’Ecriture”. E o culegere de esseuri și articole apărute în presa franceză din ultimii ani. Toate aceste studii tratează despre opere ale spiritului. A face operă de spirit, a creta —iată ce interesează pe marele editor parisian, care se simte stânjenit să se exprime într-o operă personală, fiindcă în materie de artă e foarte pretențios. Aproximativul nu l-a satisfăcut niciodată. Exemplul lui Grasset ne aduce până aproape de tot de secretul Parisului : el se chiamă calitatea. Să vrei mereu cea mai înaltă calitate și să nu fii niciodată satisfăcut cu ce-i lesnicios,eftin. Nu este aceasta chiar definiția gustului? Câți oameni de gust sunt pe lume? Americanii cari aveau obiceiul să facă tot soiul de anchete, ca să știe de ce femeile râd mai tare între unsprezece și i se părea învechit, nici nu a imitat formele ideale încremenite ale unei străvechi culturi — mai sunt și astăzi oameni cari coboară fenomenul Renașterii la o simplă copie a trecutului antic ci a suferit o transformare mult mai complexă, echivalentă cu a unei învieri, cu a unei nouă vieți insuflate de misterioasa unduire a istoriei. „Clasiciza înseamnă pentru noi creația liberă a sufletului se inspiră din experiențele care interne și din frumusețea din afară, înseamnă adică armonie, e sinteza dintre furtuna romantică a pasiunilor și disciplina formei și a legii, sinteza dintre avântul inspirației și ceea ce numea Dante: „il fren deli arte” (frâul artei). Forma nu e totul și nici legea, dar fără una sau alta nici chiar substanța cea mai bogată nu poate fi în întregime descoperită și nici nu poate dura”. Universalitatea, cel din urma caracter al literaturii italiene se poate foarte bine confunda cu credința catolică (cattolicită). . „In marile noastre epoci naționalismul și universalismul coincid. Italia e intri adevăr ea însăși numai când își asumă mai presus de ea o însărcinare universală care poate fi, rând pe rând, politică, religioasă sau estetică. A fost politică în timpul imperiului roman și acum cu Fascismul, religioasă cu Biserica romană, plastică și literară în epoca umanistă și a Renașterii Și pentru aceasta civilizația italiană e de secole o civilizație esențial catolică în dublul sens al cuvântului”. Spune mai departe Papini că atmosfera celor Patru Evanghelii, interpretate în spirit franciscan, amintește mai mult Grecia decât Vechiul Testament. Tema Nunții din Coana, a vinului și a vieței, a bucuriei, a învierii, e foarte apropiată de anticul elenism. „Catolicismul e sinteza voită de Dumnezeu a revelației Evangheliei—nedesfigurată de ascetismul oriental și african — cu lumina gândirii grecești și cu structura ordinei romane. Este, deci, mult mai european decât palestinian”. Structura noastră ortodoxă ne împiedică a adera întru totul la ideile scriitorului italian în privința catolicismului. Le-am citat pentru a nu știrbi nimic din simetria gândirii lui Papini și a face imposibilă înțelegerea concluziilor la care se ajunge." Definit astfel catolicismul, e ușor de înțeles cum poate confundat cu tendința universalilistă a literaturii italiene. De aceea catolicismul nu s’a opus mișcării artistice și filosofice mai bine spus revoluției, din Renaștere, ci a căutat întotdeauna să împace pe om cu Dumnezeu Acestea — realtă, classicită , universalită — sunt bunurile pe care literatura italiană le va aduce marei înfrățiri spirituale dintre națiunile Europei. CONSTANȚA TUDOR miezul nopții, dece bărbații de cincizeci de ani preferă calului bicicleta, etc., n’au îndrăznit să-și pună vreodată această întrebare asupra gustului, ceea ce... nu-i de mirare Cine va scrie odată istoria gustului în materie de artă? Ar fi un subiect de mare însemnătate. Se va constata o decadență gustului care coincide cu progreasul democrației. Prostul gust al proaspeților îmbogățiți e înspăimântător, la Paris și aiurea. Și gustul începe cu mobilierul. Arătați-mi apartamentul vostru și vă voi spune cine sunteți. Astăzi Franța, datoare să-și caute sprijin în elita să-și ei încearcă să-și amelioreze gustul, în toate împrejurările. Trebue spus că pe planul spiritului a știut întodeauna să-l păstreze. Goethe spunea că opera lui nu va fi niciodată populară. Editorul lui Mallarmé nt a pândut o mie de exemplare din „Poésies”, in douăzeci de ani. Montherlant cel mai mare scriitor francez are șase mii de cittori care-l urmăresc și poate că jumătate doar îl înțeleg. Ultima operă a lui Montherlant, apărută în iulie 1942 se intitulează: La Vie en Prouse. Texte pentru tineret. Montherlant reunește aoi texte de importanța unor „Lettre d’un Pâre â son fffils“ și „La gloire du College“. Să te depășești, să te înalți, să disprețuoști ce e josnic — iată ce s’ar putea numi cuvinte de ordine ale acestui om care-i unuil din rarii reprezentanți ai valorilor aristocratice- Nici nu sunt altele pentru cine ia în serios viața sufletului și a spirtului. D. Gaston Gallimard se ocupă acum de cinematograf, cum s’a ocupat de editură, alegându-și colaboratori excelenți. Roland Tual și Denise Tual sunt cei care conduc această nouă casă cinematografică franceză. Toți cunoaștem filmul „Quai des Brumes”, dar foarte puțini știu că acest film a fost conceput de Denise Tual, care întemeiase la Paris, în 1936, primul birou de studii cinematografice pe continent D-na Tual e fiica editorului Piazza, care a știut să fie un înnoitor al ediției de lux, în Franța. Dervise Piazza-Tual aduce cinematografului francez un serviciu asemănător, cucerind dnnainte de război chiar piața celor două Americi. Rețeta ei era simplă: trebue să faci filme scumpe. In Franța un film costa în mijlociu 1.500.000 de franci și aducea vre-o zece milioane. „Quai des Brumes” a costat 5 milioane și a adus alte 200 câștig. Denise Tual mai spunea: trebui să faci filme bune. Ceea ce e altă poveste. Filmul e o plantă care aparține familiei romanului Legile lui sunt aceleași, dar greu de definit. Pe când un Aristot care să ne dea o artă cinematografică? Pân’atunci să ne mulțumim cu aceste două adevăruri. 1) Un film, ca și un roman, creiază viață: asta se chiamă atmosferă, ambianță. Tonalitatea filmului trebue dată odată cu prima imagine. 2) Filmul, ca și romanul, naște din punerea în acțiune a unor forțe. El trebuie să se desfășoare cu aceeaș vigoare ca o bună partidă de șah. Nu e o întâmplare că se fac cele mai bune filme în țările unde nasc cele mai bune romane. D. Gaston Gallimard are multe șanse să facă filme bune, dar să nu se încreadă în literatură. Primul lui film, realizat in 1936, de dragul Valentinei Tessier, a fost neisbutit, cu toată punerea în scenă a lui Jean Renoir, din cauza subiectului: Madame Bovary. Dar d. Gallimard are o scuză: nu o cunoștea încă pe Denise Tual RAINER BIEMEL GIOVANNI PAPINI văzut de Archengo Sofflcy LUDQVTr 8TB*