Universul, august 1903 (Anul 21, nr. 208-238)

1903-08-05 / nr. 212

Calendar pe anul 1903 Ortodox Luna, 4 August.—S- 7 Muc. d. Efes. Catolic Lunii, 17 August.—Alexis. Soarele răsare 5.21, apune 7.18 București, 4 August. Din corespondența noastră De la un onorat cititor al «Universului» primim următoarele șire : «O foarte nemerită idee a avut autoritatea învățămîntului nostru când a destinat clădirile dimprejurul monăstirea Cozia a servi ca loc de repaus în timpul verei elevelor azilului «Elena Doamna». Și într’adevăr, e o adevărată placere sufletească să vezi în Tminoc își sărbători copilele, îmbrăcate curat în uniforma lor școlărească, stând în biserică în cea mai perfectă ordine și executând în cor cântările slujbei dumnezeești. Această mângâere sufletească a avut-o și întocmitorul acestor rânduri întâmplându-se a vizita mânăstirea Cozia în una din Duminecele lunii ■Iulie. Și, cu atât mai mare ,i-a fost sufleteasca mulțămire, cu cât e de mare deosebirea între starea de față a mânăstirei—locuită de ființi nevinovate cari înalță cântări de laudă a toate făcătorului și se recrează spre a începe cu noui puteri învățătura cărței—și între starea de acum vre-o doarsprezece ani, când era peștera tâlharilor. Multă lume visitează acum ■mănăstirea Cozia, mai cu seamă pentru vechimea de peste cinci sute de ani, zidită fiind la 1386, cât și pentru arhitectura și pictura ei artistică, și tot pe atât pentru posițiunea ei pitorească, fiind așezată la picioarele celui mai înalt pisc al Carpaților din Valea Oltului, ale cărui valuri spumoase lovesc de veacuri în temeliile ei. Insă, acum, mai mult decât oricând, se impune o reparație cel puțin în interiorul acestui drăgălaș giuvaer și foarte însemnat monument național al Românismului, sub ale cărui pietre reci, aproape tocite de scurgerea vremurilor, odihnesc rămășițele pământești ale unuia din cei mai mari Domni ai țărei: Mircea cel bătrân, fondatorul ei». Ne asociem în totul la cererea onoratului nostru cititor și sperăm că ministerul instrucțiunei va avea în vedere, între lucrările sale, repararea vechei și vestitei monastic Cozia.* * * «In toate Statele civilizate, s’a simțit și se simte nevoia «stenografiei». Numai la noi stenografia nu-și are rostul decât numai și numai în Parlament. Nu ar fi oare util ca această artă să fie învățată în toate școlile secundare ? Oare stenografia nu ar fi ea de mare folos, chiar elevilor secundari, apoi studenți, avocați și magistrați ? Oare nu ar fi ea tot atât de sositoare pentru toți ce vor să devie profesori și profesoare, și mai presus de toate pentru toți cei cari vor să se dedice comerciului și în special biroterației. Sunt sigur că domnilor miniștrii de instrucțiune de până acum le-a scăpat din vedere această artă foarte importantă și că d. ministru actual, dând puțină atențiune rîndurilor mele, nu va întârzia să se ocupe cu această idee, pentru binele și progresul culturei tinerelor și tinerilor viitori conducători ai țărei». Propunerea de mai sus, făcută de un alt cititor al ziarului nostru, e foarte nemerită. In mișcarea de astăzi, stenografia este un instrument foarte folositor. A-l pune în dispozițiunea multora, prin învățămîntul secundar, ar fi deci un bine, acea țară dezolată, Siberia, în jurul lacului Baikal, în districtul Irkutsch, în inima acelei regiuni de exiluri și exilați pe care scriitorul rus, Dostoievsky, a botezat-o cu numele de mormintul celor vii. Departe de orice civilizație, se află acolo, înconjurată de câteva colibe, o fortăreață Yerko- Yansk. Câțîva oameni austeri, aspri, populează acea fortăreață, și sunt funcționari, ofițeri, impiegați de poliție veniți din locurile cele mai diferite ale vastului imperiu al Țarului, și cari par a fi tot așa de exilați ca și nenorociții puși sub supravegherea lor. Până acum câteva luni Yerko- Yansk avea un guvernator teribil, pe colonelul Stow, un fel de fiară galonată, mai mult caldă decât soldat, arbitru al vieței și al morții micului popor supus lui. Lângă acest brutal despot se afla cea mai delicată, cea mai suavă și cea mai pură dintre femei. Staw era însurat. Alida, așa se numea soția lui, forma cu dînsul cel mai teribil contrast. O ideia Căsătoria fusese contractată acum câțîva ani la Moscova. Alida era pe atunci o fată tîneră, orfană de tată și de mamă, și nu a avut curagiul de a se resvrăti când un unchiu al ei, spre a se scăpa de o tutelă ce’l supăra, o dădu de soție celui d’inteli care o ceru, lui Stow. Acesta, foarte gelos, începu prin a’șî ține soția cu totul sechestrată în casă, apoi, părendui-se că ea nu e destul de bine păzită în Moscova, se gândi să s„o ducă să o îngroape în fundul Siberiei și atunci ceru și obținu postul de guvernator la acel fort. Sărmana victimă urmă pe soțul ei fără să murmure. Dar marea frumusețe a Aliciei, bunătatea ei, virtuțile sale atinseseră inima unui valoros tîner, un ofițer, și când acesta află că femeia iubită de dînsul se afla în voia acelui om, care o făcuse victima lui, se gândi să alerge la dînsa și să-i dea, de poate, vreun ajutor. Ofițerul, Lories Zarieff, obținu de a fi transferat la Yerko-Yanok, și atunci sărmana Alicia nu mai fu singură, o inimă bună veghia asupra ei, începu între cei două tineri, în acea singurătate, o dulce și romantică idilă. Dar guvernatorul, bănuitor, veghia,și în sine meditase un plan teribil. Cu toate acestea Stow nu dădu planul său la iveală, ba chiar, din contră, se împrieteni cu ofițerul și îl invită deseori la masă și făcea cu dînsul lungi partide de vînătoare. Intr’o seară, după ce Zakeff prânzi la Stow și petrecuse câteva ore dulci ascultând pe Alicia cântând la piano, guvernatorul propuse tiaerului ca a doua zi ,sa iaca împreună o vînătoare de lupi. Dispariția amantului Era la mijlocul iernei, zăpada era mare și frigul era foarte puternic. Dimineața când săniile cu vinători se îndepărtară de la Yerko-Yansk, au dispărut într-un adevărat haos de zăpadă. Rar stranii tovarăși de călătorie își alesese guvernatorul în acea zi. Cu el și Zarieff nu mai era și alți oameni, decât două oameni ai fortăreței, Wielzke și 2agnijine, niște adevărate brute și supuși orbește guvernatorului. Când sermana Alicia văzu pe iubitul ei amic îndepărtânduse în acea companie, simți că i se stringe inima și că e cuprinsă de triste presimțiri. A doua zi când săniile se reîntoarseră, Zarieff lipsea. Bărbatul povesti cu răceală soției sale că ofițerul prea îndrăzneț, se repezise după un lup și i se perduseră armele prin zăpada și că desigur trebue să fii fost sfâșiat de lupi. Alicia rămase ca înmărmurită, pricepu că ceva teribil se petrecuse, dar nu îndrăzni să spună nici o vorbă. Se scurseră astfel câteva luni. Trecând timpul cel rău, Alidia a început să facă preumblări prin câmpuri, unde deja începuse desghețul. Blocul de glisată Intr’o zi la una din aceste preumblări, ea observă ceva, care fără să-și poată da seama, o impresionă adînc. In mijlocul câmpiei de zăpadă se ridică un obelisc de ghiață. Ce era aceasta ? și de ce când Alida a vorbit colonelului de acest obelisc, el s’a înfiorat? Alida luase obiceiul de a se duce în fiecare zi la acel obelisc și observă că, cu cât desghețul făcea progrese, acel obelisc căpăta figura unui om. După câteva zile ea recunoscu în acel corp înghețat cadavrul lui Loris Zarieff. Alicia Stow acuză îndată pe soțul ei că a ucis pe tinerii ofițer în complicitate cu cei două servitori ai fortului. O teribilii răzbunare Procesul a avut loc de curând la tribunalul din Irkutsk și guvernatorul împreună cu cei două complici ai săi au fost condamnați la moarte. Colonelul Stow a recunoscut că a ucis pe Zarieff și a povestit crima în toate amănuntele ei. Sărmanul Zarieff, după ce a fost condus departe de fort, în urma unui ordin al colonelului a fost înhățat de Wielska și Zagaljine și despuiat cu totul. După ce a fost imobilizat cu totul, s-a versat peste dînsul încetul cu încetul apă. Ofițerul, supus la acea dușă, a fost îmbrăcat astfel într o coaje de ghiață, care puțin câte puțin îi absorbi căldura de viață. In curind tînărul se prefăcu într’o statue de ghiață. «Acel tîner avea inima prea aprinsă—a spus el la proces eu n’am făcut altceva decât să’î sting focul». Kaminsky, un atașament pentru familie, un fel de dragoste particulară pentru copil, ar fi foarte reu de a împedica contactul lor cu copiii. Și apoi, cum să se împiedice contactul intre ei și fată, care tocmai trebue să învețe cum să stăpânească, să se inițieze la munca lor și la toate amănuntele serviciului ! Și totuși excesul de consiență este foarte periculos, familiaritatea prea hazardată, și măsura e greu de păstrat. Iată deci ceea ce complică totul. Pricolul vine mai ales de la perpetuele schimbări cari fac că nu se poate avea încredere în servitori. Deci servitorii atașați într-adevăr și încercați, vor fi niște auxiliari prețioși. Zona. Nouile uniforme ale regimentelor de infanterie dîn Franța.— (Vezi explicația). DI RUSIA (Corespondență parte a ziarului «Universul») Petersburg, 28 Iulie O DRAMĂ TERIBILĂ DE AMOR In corespondența mea de azi nu vom vorbi decât de acest fapt, de care se ocupă toată presa de aici, căci a îngrozit pe toată lumea. E vorba de o misterioasă tragedie petrecută iarna trecută în CRONICI FERENDNE tontactul fetelor cu servitorii Unele mame, pătrunse de pericolul contactului fetelor cu servitorii, interzic cu totul fetelor lor acest contact. Asta poate fi înțelept, într’adever, și mai bine e a se lua prea multe precauțiuni decât prea puține. Dar în sine această separație este prea violentă și injurioasa întotdeauna pentru servitori cari ar trebui tratați bine, cu simpatie. Când ei au, cum aceasta este încă, slavă Domnului, foarte des Criza dualismului austro - ungar «Era cestiunitor de drept public în Austro-Ungaria s’a deschis !» Acesta e strigătul ior desnădăjduit, dincolo vesel care străbate împărăția habsburgică de la un capăt la cel l’alt. Naționalitățile nemaghiare din Ungaria, mai ales Românii, pot să-și dea și ele seamă de situație și a se pregăti. Remarcabil în această situațiune este un articol, pe care unul din fruntașii oameni politici ai fraților din Ardeal (iscălit cu pseudonimul Delalapia) l-a publicat de curând în «Deutsche Volksblatt», organul partidului creștin-social, condus de primarul Vienei, dr. Lueger. Dăm aoi pasagiile esențiale din acest articol : Delatapia arată la început că partidele maghiare sunt toate de conivență în lupta împotriva Austriei și că partidul liberal (guvernamental) n’a făcut și nu face în fond decât jocul obstrucției șoviniste. Pe urmă scrie : «Așa cum stau azi lucrurile, ar fi cea mai mare greșeală a se crede că temeliile cu desăvârșire putrede ale dualismului mai pot fi salvate. Trebue să se convingă odată oricine, că Gestiunea nu e nicidecum de salvarea dualismului, ci de salvarea imperiului. Dualismul nu este decât o confederație de State și nu există pildă în istoria, care ar dovedi trăinicia confederațiilor de State. Natura confederației de State poartă în sine însăși germenele dizolvate. A vroi menținerea dualismului ar însemna numai a mai amâna cu desființarea lui, și anume până la o complectă înveninare a situației. Aici nu există decât o singură soluție : alcătuirea unui singur Stat din cele două părți ale monahiei, cari se combat și se slăbesc reciproc, în permanență, înțelegem : alcătuirea unei forme de Stat deosebite de a lor, alcătuirea unui Stat federal unitar, singurul în stare a oferi toate garanțiile unităței imperiului și împăcărei naționalităților». Ca exemple, bărbatul politic român citează aici Uniunea Americei de Nord, imperiul federal german și republica elvețiană. Apoi continua : «Această formă de Stat este ca făcută anume pentru monarhia noastră, cu raporturile ei desăvârșit specifice. O altă soluție nu există. Desigur că sunt greutăți de înlăturat, pe cari oamenii și le-au grămădit ei înșiși într’un ceas nefericit. De când au chemat la viață forma de Stat dualistă și au dat pe mâna maghiarilor puterea și prin ea pe românii, pe nemții și pe slavii Ungariei, cei din Viena ignorează naționalitățile c’un nobil dispreț, căcî aceste naționalități ar fi politicește «necoapte», ar sta la un grad de cultură «inferior» și n’ar putea fi pornite în contra «politicește copiilor» și «puternicilor maghiari». Ei, cât pentru acesta pretinsă maturitate politică a maghiarilor, astăzi lumea va putea să aibă o părere esențial deosebită. Un popor, care traduce pe ungurește obiceiul polon al liderului Veto și-l aplică sistematic, poate fi considerat drept orice, numai drept politicește matur nu! Și totuși! Pe acest popor au clădit cei din Viena nădejdile imperiului ! Cu mulțumirea acestei națiuni, ridicoli în orientul european întreg, credeau ei să alcătuiască un imperiu capabil de atracțiune ! Acestor elemente tulburătoare și politicește incapabile au fost sacrificați Nemții, Românii și Slavii, marea majoritate a proporției deși aceste naționalități, ele și numai ele fură totdeauna cele mai sigure temelii ale casei de Habsburg și ale idei austriace de unitate in Ungaria. «Este desigur adevărat că arta politică vieneză, care a făcut totdeauna ochi dulci Ungurilor, a redus în mod considerabil—la unele naționalități ale Ungariei— gândul și nădejdea restaurarea unui puternic stat austriac unitar pe clase naționale federalive. Acea artă politică vieneză a făcut tot ce a putut, ca să alunge din aceste naționalități ideea Statului unitar și să le îndrume spre Statul unguresc ca spre o vechitate tare ca stânca. De câte ori românii, nemți sau slavii s’au pronunțat pentru ideea unei alipiri mai strânse către Austria—sau chiar pentru o nouă alcătuire a imperiului în sensul unității și al unei anumite autonomii, el fură timțî înaintea unor judecători unguri, fanatic anti-austriaci, fură osândiți în chip sumar și aruncați în pușcării , gazetele lor, totd’auna sincer dinastice și credincioase imperiului, fură suprimate cu forța. Iar pe când toate aceste lucruri se petreceau, un deget nu s’a mișcat, spre a face un sfîrșit aceastei politici brutale năbădăioase, anti-dinastice în cel mai propriu sens al cuvîntului și sgomotos anti-austriace. Ar fi trebuit să crezi că acest fapt avea să clătine credința și nădejdea naționalităților. Ei bine, se vor găsi astăzi între naționalități elemente, cari cred a-șî putea găsi salvarea lor numai intr’o Ungarie, care să stea pe picioarele ei. Cutoate astea, majoritatea covârșitoare a românilor, slavilor și germanilor, așteaptă o «schimbare a lucrurilor prin grația lui Dumnezeu» - așteaptă desființarea dualismului și a constituției naționale-federale a imperiului. Și aceste elemente așa zise «negregalbene», (culorile casei de Austria) vor avea dreptate, fiind-că instinctul lor sănătos calculează cu imposibilitatea chiar dovedită a dualismului putrezit și cu misiunea firească a imperiului habsburgic, de a deveni o țară liberă a tuturor popoarelor sale și un apărător firesc al Statelor Balcanice. «Dualismul—scrie mai departe De ietapia—«este o formă de stat imposibilă», nu poate fi desființat decât printr’un cuvînt autoritar al Coroanei și nu poate fi înlocuit decât printr’o constituție federală pa baza delimitărei naționalităților potrivit cu granițele etnografice generale, în imperiul întreg,—dacă e ca cestiunile de naționalitate de dincoace și dincolo de Leitha să primească în sfârșit soluția vrednică de oameni de Stat serioși»... Căci—termină Delarapia—nimeni nu se poate înșela asupra faptului, că numai dacă căi luminoase ne pot scoate din labirintul de azi , sau calea uniune personală (a Ungariei cu Austria) și de aci calea propășire legată de ea, sau calea sistemului federal și prin el calea unităței și puterea monarhiei. Articolul acesta a fost publicat de «Deutsche Volksblat» la loc de frunte, și cu o introducere elogioasă, în care se spune că «la o regenerare a Ungariei, românii vor juca în orice caz un rol extraordinar de important». I. La. TRIBUNA MILITARĂ Manevrele noastre Manevrele mari din anul acesta se vor executa de corpul I de armată, unde se vor face exerciții de divisie, contra divisie, ba se mai zice că în ziua întâia manevra se va reduce la un atac executat de o divisie contra unei brigăzi în poziție. A fost un timp, când comandamentul ca și staturile-moatoare, nu aveau toată competința necesară pentru conducerea unităților mari și s’au produs în multe manevre greșeli, uneori chiar grosolane. Această stare de lucruri s’a schimbat însă în bine, putem zice, și azi, comandamentele ca și statele-majoare ale corpurilor de armată, ca și ale diviziilor, sunt în stare să conceapă și să conducă o luptă, dată de unitățile lor respective. De ce atunci se reduc manevrele noastre mari la aceste proporțiuni modeste de luptă între brigăzi? Motivul e cam cazuistic și greu de înțeles. Sub pretext că unele comandamente s’au arătat slabe, în trecut, cum am spus, în conducerea trupelor, s’a căutat prin dispozițiunile nouilor manevre ca să se facă educațiunea acestor comandamente procedând de la simplu la campus. Până acum însă am rămas tot la procedeurile simple și sintesa acestor exerciții analitice nu s’a văzut încă pe câmpurile noastre de manevră. Acest procedeu e logic din punctul de vedere pedagogic ; această educațiune trebuia făcută însă la timp, căci acum e prea târziu și dacă nu s'a făcut, ea trebue executată numai decât și prin toate mijloacele. Nu trebuie uitat că în cazul unui războiu adevărat, statul nostru major general va avea să conducă in realitate o armată de 4 la 5 corpuri de armată, adică efective de peste 150.000 oameni și tot așa cu comandamentele corpurilor de armată, cari vor avea să mânuiască aceste unități mari. Cum își vor îndeplini oare misiunea la războiu, aceste înalte comandamente, când în timp de pace, se judecă așa de insuficientă acțiunea lor, încât se reduc manevrele la simple acțiuni ale unei divizii isolate ? Exemplu războiului din 1870 și acela din Transvaal, să ne servească de lecție. In general în cazul unui războiu nu se poate aplica decât lucrurile învățate din timp de pace și printre ele conducerea marilor unități e o operațiune a cărei execuțiune trebuește bine cunoscută, din vreme, pentru a putea da rezultate bune la războiu. Slăbiciunea noastră cea mai mare în războiul din Transvaal, mi-o spunea un ofițer englez ce a luat parte la această campanie, consista mai ales în faptul că nimeni la noi nu se gândise încă la metodele și regulile după care se mișcă o armată de 200.000 oameni pe un teatru de operație. Generalul Kitchener sfîrșise, în fine, mulțumită unor sforțări și aptitudini speciale, să creeze o metodă de conducere a masei engleze, dar procedeurile sale fiind necunoscute ofițerilor englezi, ei nu le puteau nici pricepe nici executa. Aceasta e una din cauzele primordiale a greșelilor grosolane făcute de comandamentul englez, în mișcarea trupelor și care le-a adus atîtea înfrângeri sângeroase și inutile. Asemeni exemple sunt de meditat, mai ales când se vede statul nostru major general, asistând la manevre ca simplu spectator și neluând nici o parte la conceperea sau conducerea lor. Din lipsa practicei, din timp de pace, ne e teamă ca statul nostru major general, dacă nu va face greșeli, va ezita însă în primele măsuri ce va lua, ceea ce va fi o greșală de care inamicul, ce vom avea in față, va profita de sigur. Țesutul marșurilor, cantonamentelor, dispozițiunilor de luptă, etc., ale unei armate sunt operațiuni grele, ce nu se pot cunoaște și învăța decât prin exerciții îndelungate, cari se pot face fie sub forma unor manevre cu cadre, fie, ceea ce e și mai bine, în cursul manevrelor mari. E nevoie să revenim cel puțin la 2 ani odată, dacă nu în fiecare an, la manevre de corp de armată contra corp de armată, cari se pot termina prin întrunirea celor 2 corpuri într-o singură masă, sub conducerea statului-major general, care va avea astfel ocasiunea, în timp de o zi sau două, să urmărească aplicațiunea și desvoltarea unei teme tactice, concepută în vederea acestei mase unice de două corpuri de armată. IV. Nonile loffome ala regimentelor ßa infanterie din Franța — Vezi ilustrația — Ministrul de războiu al Franței a introdus la regimentele de infanterie o nouă uniformă, care este de culoare albastră cenușie. Nasturii de la tunică sunt de bronz și pe ei se află numerele respectivelor regimente. In loc de chipiu, soldații poartă pălării ca boemii din Transvaal, pe care se află o cocardă tricoloră. Ofițerii poartă tot aceeași uniformă, dar nasturii sunt auriți și pe pălărie se află tresa de aur care arată gradul. Ilustrația noastră de astăzi reprezintă o companie de infanterie, în noua uniformă. Călătorii pentru studii pro-cliranistice In speranță că la rândul nostru vom organisa și noi excusiuni științifice pe la diferite stațiuni balneare ale țarei noastre, în scop da a le studia mai de aproape pentru ca apoi să le putem recomanda cu folos suferinzilor, sunt de acord cu propunerea d-lor d-rn Botescu și Poenariu - Căplescu, invitând pe confrații noștri de a se înscrie în număr cât de mare pentru astfel de călătorii în străinătate. Insă pentru complectarea celor publicate în «Universul» relativ la această chestiune, vomerlăuga că și în Germania se fac anul acesta călătorii de studii medicale. Cred că pentru confrații, cari n’ar vrea să parcurgă o distanță așa de mare pînă la Toulouse în Franța, va fi mai preferabil de a călători în Germania. Al treilea voiaj de studii medicale în Germania începe în dimineața zilei de 9 Septembrie s. n. la Mainz (pe Rin se va face călătoria cu vaporul) și se sfirșește la Cassel în ziua de 20 Septembrie d. a., în ajunul zilei de începere a congresului al 75-lea de medici și naturaliști ce se va ține în acest oraș. Se vor visita următoarele stațiuni balneare : Kreuznach, Münster a St., Assmanshausen, Nem enn.hr, Nauheim, Oeynhausen, Salzuflen, Driburg, Wildungen, Pyrmont. Prețul total pentru călătorie (parcurs liber cu calea ferată, vapor, 30 kgr. bagagiu, casă, masă, îngrijirea complectă exclusiv băuturile) conform programei oficiale, e de 163 mărci (203 lei 75 bani). Înscrierile trebue să se facă pînă la 15 August, trimițendu-se pentru aceasta doctorului W. H. Gilbert, (secretar general) la Baden-Baden, suma de 25 mărci, pe când restul de 138 mărci se vor trimite doctorului A. Düven la Berlin, N. W. Alexanderufer, (al douilea secretar). Când se termină escursiunea științifică, începe congresul de medici și naturaliștî în Gasse, care va avea loc de la 20 la 26 Sept. st. n. Acei ce vor vor să aibă locuință gratuită și în timpul congresului la Cassel, vor face cunoscut despre aceasta, odată cu înscrierea pentru călătoria de studii medicale, secretarului general mai sus numit. Această excursiune e organisată de un comitet, în frunte cu profesorii von Leyden, von IakBrașov, 28 iulie 1903.—Doi ani din trista mea copilărie i-am petrecut în Brașov. Și, in orî ce parte de lume m’aș găsi, de cincisprezece ani, întorcîndu-mă la muncă, viu regulat să ’mi petrec cel puțin o zi din vacanță în orășelul acesta frumos și liniștit. Curios , e așa de dulce să treci pe unde ai suferit! Căci nici primii ani ai vieței nu i-am petrecut fericit , nici măcar ca Dante nu pot să zic : Nessun maggior dolore ce ricordarsi del tempo felice nella miseria... , Iată-mă iar în omnibusul sgomotos, care mă sgudue de mi-au eșit ochii din cap , defilez iar pe dinaintea hotelurilor Pomu Verde, Bucarest, No., vechile hanuri existente de aproape un veac. Care român călător prin Brașov, nu se cunoaște? Unul singur s’a mai construit de atunci. Europa; și la el trag. Deși ’i sunt mușterii vechiu, patronul mă primește cu destulă răceală, aproape brutal, are aerul să zică : «Daca 'ți place aici, bine, daca nu, d-te în altă parte!...» Dar nu 'mi fac singe räu , așa ne tratează brașovenii pe toți romînii de dincoace. Și totuși, dacă n’am fi noi, cetatea lor ar sărăci cu totul. Numai micile fleacuri cumpărate de vizitatorii romîni de pe la prăvălii, pentru daruri, produc rotunjoara sumă de 2 milioane lei pe an. Fie vorba între noi, cam tot cu atîta se frustrează în fiecare an și vama noastră. «N'am nimic în geamantan, domnule taxator, sau n’am nimic , am fost la Brașov numai în plimbare». Și tanti Mili sau nenea Mache primește peste cîteva zile un «Souvenir» adus de nepoțică din străinătate. Pină să mă curăț puțin și să mă ’mbrac, a ’nserat. In vîrful Timpei, lumina de la fortăreață licărește printre stele, închid ochii și văd muntele toamna — acum 15 ani. Nu cresc brazi pe el , numai plopi, tufani, mesteacăn, paltini și fagi ; toți iau culori deosebite de cum începe să cadă bruma. Ce covor minunat de frunze tremurătoare în adierea viatului ai înaintea ochilor, cînd te uiți intr’o zi melancolică de Brumar pe coama mîndră a Tîmpei ! încetul cu încetul, frunzele cad, țesătura minunată se destramă..., vine iarna..., muntele rămîne pleșuv..., pe urcușuri se văd zigzagurile potecilor părăsite. Instinctiv, pașii mă duc pe Promenada din poala Tîmpea, care înconjoară Brașovul. Cum vmi revin în minte cele mai mici amănunte ale copilăriei ! De-abia sosisem din București, la gară, și pe promenada aceasta m’a dus să mă plimbe întîiQ dascălul la care trebuia să stau desigur ca să ’mi fie drag de la început orașul în care veneam. Aceeași panoramă feerică mi se ’ntinde înaintea ochilor : iată Biserica Neagră, ciuruită de gloanțe și pîrliță de fum, Sfatul cochet, în mijlocul unei piețe ; în față, pe un deal, Cetatea împrejmuită cu coarme ; departe Cele șapte sate așezate în rînd. Și ruinele, bătrînele ruine medievale cu turnurile lor crenelate, au rămas aceleași; numai arborii dimprejurul lor sînt ceva mai groși. Au trecut 15 ani ! Sunt singur, nu e nimeni care să mă turbure, plimbîndu-mă alene, pot să -mi mingii amintirile în pace. Cetatea! Acolo am aprins prima și ultima țigară, și cu ce peripeții! Nici nu savurasem bine întîiul fum, și răcnetul disperat al unei sentinele mă și înlemnise pe lac, întinsese pușca spre mine și cu paci să tragă. Nenorocitul de mine nu știam că sub muntele pe care mă suisem să fac experiențe, e depozitul de praf de pușcă ! O seîntee căzută acolo din imprudență, aruncă tot Brașovul în aer. Un pas să mai fi făcut, și se sfîrșia cu mine. Zeii m’au inspirat să cad în genunchi, și m’am ales numai c’o urechială. A doua zi a vorbit de eveniment toate gazetele. Privirea mea se lasă mai jos, se oprește pe coperișul Sfatului. Cu ce nerăbdare așteptam săe aud sunînd clopotul! Cînd bălăngănea odată, știam că arde în Cetate , de două ori, în Brașovul vechiu ; de trei ori, în Șchei; de patru ori, în Prund — și așa mai încolo, învățasem pe de rost socoteala clopotelor, pină și cînd anunțau focul din satele d’împrejur, cum mai anunță și azi. Alergam într’un suflet să văd sosind pompierii diletanți, cari își lăsau unul calapodul, altul foarfecile și altul slujba, spre a da ajutor concetățeanului lor; și nu odată i-am ajutat și eu, agățîndu-mă cu toate puterile de tulumbă. Ce haz făceam cînd lăsîndu-se manivela pompei în partea inversă celei în care să aflam, mă ridica în aer ca pe o minge ! Mult mai la deal de Sfat, sub razele lunei zăresc clopotnița lucioasă a Sfintului Nicolae, și alte amintiri mă năpădesc. Acolo veneam de mă rugam în fiecare Duminecă ,căci mersul la biserică e obligatoria liceele din Transilvania, pedeapsă strașnică îl așteaptă pe ateul care lipsește de la apelul nominal ce bruma de credință’de-acolo mi-a rămas, de cînd cîntam în cor Ca pre împăratul... Și cum nu m’aș fi rugat lui Dumnezeu din toată inima, cînd își înălțau glasurile alături de mine cele mai mari «cucoane» și domnișoare romnice ale Brașovului ? Era o, onoare să cîntî în corul bisericii Sf. Niculae ! La eșire, copil sburdalnic, fugind pe stradele Scheiulițî, rîdeam de mă prăpădeam de dialectul mocancelor Măc în ceată sac un sac, în loc de Mă duc în cetate să aduc un sac , leșinam, aproape de hohote cînd, cumpărîndu-se fructe, îmi făceau obicinuita urare,: Să le petreci sănătos ! Ah! iată și casa în care am copilărit. De astă-dată nu mai pot rezista, mă duc lingă ea. E in Grouper, Rugă liceu. Mă opresc chiar sub fereastra prin care am privit de-atîtea ori pirstosul ce curge ’n vale. Nu știu de ce, mi-a rămas în minte de-atunci o scenă pe care n’o mai uit: o zi de iarnă, friguroasă, cînd scîrțîie zăpada sub picior, și eu privind din odae, de la căldură, un biet muncitor care sparge ghiață, cu picioarele în apă... Tabloul mi se ’nfățișează din nou. Uite— tremur de emoție — și strașina sub care mi-am așezat, după o muncă titanică, cotețul de porumbei, făurit dintr’o cutie de pălării. Ge desnădejde cînd mi-au fugit întîia oară, ce bucurie cînd au luat, cînd le-am deschis portița și n’au maî fugit, cînd ii înălțăm și se lăsau din slavă peste cap, jucînd farsa uliului ! Niculiță Popp, bunul profesor la care stăm, a murit, soția lui e în suferință, copiii s’au risipit — eu îmî plîng copilăria pe podețul din fața casei. Pe el treceam la liceul de peste drum— iată portița pe sub care am intrat amărît doi ani, odăița lui Neică Dragan, portarul glumeț, mort și el, altă fereastră, a clasei unde învățam ungurește eu tudom. ăiasura mea consolare erau cărțile cari se dădeau în fiecare Sîmbătă copiilor silitori, dulcile cărți soioase, cari mi au dat gustul literaturii. Purtam un chipiu negru, cu tricolor mîndru împrejur, cînd într'o zi, guvernul unguresc ne-a oprit să ne mai împodobim cu culorile neamului. Mult i-au durut în suflet pe dascălii noștri purtarea dușmănoasă a maghiarilor, dar, după o matură gîndire, au pus celor din clasele inferioare, roșu la chipiu, celor din clasele superioare, galben, iar celor din clasele comerciale, albastru; așa încît, cînd ne așezam pe rînd, și porneam toată școala, tot tricolorul țării ne ținea, formînd un stindard mare, care se agita biruitor. Așa plecam să serbăm primăvara Maialul și toamna Prundul, în sunetul banalului dat înviorătorului Deșteaptă-te române ; în alaiul acesta am trecut de multe ori surîzător pe sub o a treia fereastră — o zăresc deschisă — dindărătul căreia ședea o fată frumoasă, măritată azi, idealul meu de copil precoce, setos de iubire. Cum mă impresionează și simpla firmă a unui croitoraș din amoniers! Mas Fichiu Pan’că.. văd costumul cenușiu îmbrăcat într’o zi de Duminecă. Toată ziua m’am uitat numai la picioare. Cum să nu mă fi uitat? mi se împlinea un vis : puneam în sfîrșit pantaloni lungi. Vroiam —naivul—să scap mai curînd de copilărie. Și tot din preajma asta, am plecat într’o noapte, pe jos, să plîng pe mormîntul bunicii care m’a crescut, moartă departe de mine. Am fost oprit tocmai la Predeal. Ca prin vis, văd și scrisoarea cu chenare negre împrejur, trimisă profesorului meu : «De aci înainte copilul nu mai are pe nimeni, îngrijiți numai de strictul necesar...» ca prin vis mai văd și altele, pe cari, însă, nu le mai spun, căci nu vă interesează—și prea ar trebui să le rup din inima mea. Așa mî-e firea. De atîtea ori am scris aci lucruri inventate, și iată că tocmai de la Brașov, unde era locul să vă spun Krașoage, m’am apucat să desgrop trill*, lucruri adevărate. Rada August 1903. D. noastR.