Universul, octombrie 1910 (Anul 28, nr. 269-299)

1910-10-26 / nr. 294

•SXáTUIA 1ÎI0 iȘTEFÂR-SEL-MÂSE, ateziM în fața Palmului Administrativ din Ia­și, Ps înmminină scrisa numele celor 32 Județe ele țâra) Calendar pe anul 1310 Or­todox Land- 25 Octonbrie.— K­aríiri: Mar­cimul și Macrrea Catolic 1.3chi, 7 Niem­brie.—Engelbert Käs. soarelui 7.09. Ap. soarelui 5.44. „UNIVERSUL“ are următoa­rele linii telefonice : Administrația . . . «' . 6­62 Redacția ....... 12188 Străinătatea........................20­56 ii.«—«m Miiii finn C Ti 'iii' <ii <n» mwiiiimmwyiiiiii'»».----­București, 25 Noembrie, trat din Bucovia . De câți­va ani încoace se răs­pândise credința că Românii din Bucovina au­ fost copleșiți de Ruteni: „se rutenizează Buco­vina !” acesta era strigătul tu­turor. Este adevărat că elementul rutean s’a întins mult în această provincie în ultimele decenii și că are vădit tendința de a o co­­tropi cu totul. La aceasta a con­tribuit și administrația provin­cială, și în mare parte dezbina­rea Românilor. Situațiunea nu e însă așa de desperată cum se zicea. E cunoscut că, în urma refor­mei electorale, s’a făcut în Bu­covina recensămîntul alegători­lor pentru Dieta provincială, după naționalități. Rezultatul acestui recensă­­mînt a fost publicat nu de mult în organul oficial „Czernowitzer Zeitung“. Aducând la cunoștința Ro­mânilor datele cadastrului na­țional, confratele „Patria“ îl însoțește de un comentar din care extragem următoarele : „Rezultatul acestei statistice este îmbucurător pentru Ro­mâni, și dovedește că cu pu­țină muncă și încordare se pot face lucruri bune și însemnate. In toată Bucovina sunt 180.414 alegători; cifra aceasta nu va rămânea neschimbată, căci a­­cuma după ce s’au îm­părțit a­­legătorii după naționalitate în diferitele cadastre, trebue de constatat, dacă toți cei intro­duși în listele naționale au dreptul de vot. Procedura în privința repartizării în diferi­tele cadastre naționale fiind în­cheiată, urmează __ procedura constatării dreptului de ale­gere. Ori și cum mari schim­bări nu mai sunt de așteptat și cifra de sus ne poate servi ca bază pentru toate calculele elec­torale. Din cei 180.414 alegători dietali, mai bine de a treia par­te, adică 66.509 alegători, s’au introdus în cadastrul român și desigur că numărul alegătorilor români ar fi atins cifra de 70.000 dacă în unele părți nu s’ar fi procedat din partea autorități­lor căzăcește față de alegătorii români, cari au reclamat să fie eliminați din cadastrul rutean și trecuți în cel român”. Ziarul „Patria“ citează în pri­vința aceasta cazuri concrete și adaogă apoi : „Rutenii, cari erau după con­scripția de la 1900, cu 68.780 mai mulți de­cât Românii, s’au trezit cu 64.673 alegători și, dacă s’ar fi procedat peste tot locul corect și conform cu dispozițiile legale, n’ar fi avut de­sigur mai mult decât 60.000. Ce dovedește aceasta ? Dovedește foarte clar că superioritatea numerică­­. Ru­tenilor în Bucovina e o gogoriță inventată de reprezentanții unei politice de opresiune față de Ro­mâni. Spre a putea justifica­ în fața lumii politica de slavizare ce se urmează pe față de decenii în Bucovina și pentru care în timpul din urmă cazurile de la Măriței, Gemene, etc., ne sunt dovezi cari nu se pot răsturna, trebuia fabricat un număr mare de Ruteni. Și nu există lucru mai ușor în­ Bucovina decât a­­cesta. Numești comisari aleși pe sprinceană, le dai instrucțiile necesare și poți­ dormi liniștit că ei îți scot la iveală și turci dacă vrei. „Rezultatul obținut de Ro­mâni la înscrierea în cadastrul național mai dovedește ceva, dovedește că dacă nu se face presiune guvernamentală prea mare, se obține un rezultat­ mai conform, cu starea adevărată a lucrurilor“. Din cele de mai sus reiese că tot Românii sunt mai în putere în Bucovina și, dacă vor munci serios, dacă vor lăsa la o parte desbinările, vor putea să recâș­tige și ce au pierdut, , Bu­git HiliWKHTHggTO POLITICA EXTERNA M­U §1 PLĂTESC S’a petrecut zilele trecute, un eveniment care dovedește încă odată că pe lumea aceasta gre­șelile se plătesc. De câțiva ani, mai ales sub imboldul Regelui Eduard, Rusia și Anglia s’au convins că de fapt nu m­ai au interese opuse în Asia și că mi­cile conflicte ce subsistă, pot să fie mult mai bine rezolvate de ambele State printr’o politică de înțelegere și de reciprocă împă­ciuire decât printr’o politică de sistematică dușmănie. Rezulta­tul acestei constatări a fost că Anglia și Rusia și-au împărțit zonele de influență din Persia. Diplomații englezi și­­ cei ruși au luat o hartă a Persiei, au tras o linie prin mijlocul ei și au hotărât ca tot ce va fi la nordul acestei linii va cădea în zona de influență a Rusiei, iar că toată partea de la Sud va ră­mâne sub influența exclusivă a Marei­ Britanii. De atunci încolo lucrurile au mers cât se poate de bine, fiecare s’a ocupat de zona sa de influență,a luat acolo măsurile ce le-a crezut trebuin­cioase pentru întărirea situa­­țiunei sau pentru apărarea intereselor sale, nici rușii nici englezii nu s’au gândit însă să anexeze vreo porțiune din teri­toriul Persiei și nici Puterile n’au văzut în acțiunea Rusiei sau a Angliei vreun pericol îm­potriva căruia trebue să te ri­dici sau să te aperi. Săptămâna trecută Anglia a somat Persia să ia măsuri spre a garanta siguranța drumuri­lor cari leagă capitala împără­ției cu golful Persic, și a vesti­­t-o că dacă guvernul persan nu va fi în stare să asigure liniști­ta circulațiune a persoanelor și a mărfurilor, va lua ea măsuri­le militare pentru aducerea la îndeplinire a acestor nevoi. Ca să nu se crează că Marea­ Bri­­tanie are vreo ambițiune cuceri­toare, Foreign­ Office-ul a pu­blicat imediat o notă car­e arată că aceste măsuri, care de alt­minteri nu ies din cadrul înțe­legerei de la 1907, au fost luate cu prealabilul consimțimânt al Rusiei și că nu trebuește să li se dea nici o interpretare agre­sivă, de­oarece Anglia nu urmă­rește nici o cucerire teritorială în Persia. Cu toate­ acestea, Ger­mania a umplut lumea cu stri­gătele ei de alarmă, presa ei a protestat împotriva încercărilor guvernului englez și a celui ru­sesc de a împărți imperiul­ per­san, iar la Constantinopol per­șii au ținut sub auspiciile tine­­rilor­ turci un meeting în care Anglia și Rusia au fost cu vio­lență atacate și s-a cerut ajuto­rul împăratului Wilhelm, sin­gurul apărător al popoarelor orientale, singurul amic sincer și desinteresat al lumei musul­mane. Dacă Anglia ar fi venit in a­­jutorul Turciei când junii­ turci aveau nevoie de bani, dacă ca­binetul de la St.­James nu s’ar fi­ solidarizat atunci cu Franța dintr’un greșit spirit de amiciție. Anglia n’ar fi pierdut încrede­rea Orientului, și dacă Germa­nia nu s’ar fi simțit sprijinită de toate aceste elemente, de­si­gur că nici ea n’ar fi intervenit în chestiunea din Persia și n’ar fi cutezat să atace înțelegerea anglo-rusă din 1907. Sunt mai mulți ani de când a­­ceastă înțelegere s’a stabilit; ulti­mele evenimente n’au schimbat întru nimic caracterele ei; mai mult, acum Anglia și Rusia afir­mă, poate prima oară, intențiu­­nile lor absolut pacifice în Per­sia. Cum se face atunci ca Ger­mania să fi ales tocmai acest moment ca să se sperie și ca să protesteze? Dacă era pericol, de ce n’a ridi­cat glasul la 1907 când s’a înche­iat înțelegerea? De ce a tăcut de atunci încoace? Cauza e lesne de priceput, fiindcă atunci, prin sprijinul ce-l dădea regimului hamidian, Germania își înstrei­­nase simpatiile întregei lumi musulmane care pe acele vre­muri își întorcea privirile numai către Franța și către Anglia. Prin atitudinea greșită a Fran­ței în chestia împrumutului otoman, prin refuzul Angliei de a da tinerilor turci bani trebuincioși pentru întărirea regimului constitutional și prin repeziciunea cu ca­re diplomat­­ția germană a știut să profi­te de aceste greșeli, spre a ofe­ri ea bunele ei servicii Turciei — întreaga lume musulmană privește iarăși Germania ca sin­gura forță europeană pe care po­poarele orientale se pot rezema și Germania se vede iarăși în măsură să’și afirme pretențiuni­­le într’o parte a lumei unde re­nunțase să se mai amestece. Nu credem că­­ Germania va iz­­buti să dărâme acordul anglo­­rus privitor la Persia, suntem chiar încredințați că englezii vor reuși să facă în Persia cele ce vor vor, precum suntem convinși că într’adevăr guvernul britanic n’are acolo dorințe de cucerire; dar nu e mai puțin adevărat că diplomația germană va crea se­rioase­ dificultăți influenței en­gleze din Persia, și că de acum înainte ori­ce mișcare a a­iplo­­mației englezești, fie ea oricât de inofensivă, va fi privită cu suspi­ciune. Nu mai vorbim de greu­tățile locale de care fatal englezii și rușii se vor isbi. Simțindu-se sprijiniți de Germania, perșii cari azi deja nu știu cum să se scape de amestecul străinilor, vor deveni mai îndrăsneți și vor lupta cu mai multă energie și cu mai multă încredere împo­triva rușilor și englezilor. E de mirare ca diplomația franceză să fi urmat o politică atât de vădit opusă adevărate­lor interese ale Franței, dar e cu desăvârșire surprinzător ca la Foreign­ Office să nu se fi pri­ceput și mai tare că solidarizân­­du-se în această chestiune cu Republica franceză, imperiul britanic nu face de­cât să lucre­ze pentru reabilitarea în Orient și pentru isbânda diplomației germane. Oare s'ar simți deja la Londra lipsa Regelui Eduard ? I. G. D. ------------------------------------------­ȘCOALELE CLĂDITE DE CASA ȘCO­­ALELOR De la 1897, de când s’a înfiin­țat Casa școalelor și până în prezent, administrația Casei școalelor a clădit, după un mo­­del­ tip, un număr de 2167 școli, iar suma ce s’a cheltuit pentru clădirea acestor școli a ajuns la frumoasa cifră de 8.873.938 lei, bani 94. Intr’un timp relativ scurt, s'au clădit deci 2167 de școli, înlocuindu-se dărăpănăturile de mai înainte, în care Învățătorul și elevii înghețați de frig, în locul neigienicelor clădiri șco­lare de altă dată, azi avem clase de școală curate, igienice, încăpătoare. Cel dintâi care a constatat lipsa de localuri de școală a fost d. Spiru Haret, pe când era secretar general al ministeru­lui de instrucție, în scrierea sa intitulată „Localurile de școli primare“, publicată în 1889. In 1896 s'a votat o lege a d-lui P. Poni , în această privință­ și pâ­nă în 1901 s’au clădit 211 școli cu 494 săli de clasă, până la 1904 se clădiseră 806 școli cu 1252 săli. La sfârșitul lui 1909 începuse să se construiască 592 școli, recepționate fiind 498. In total, la sfârșitul anului 1909 erau construite 1730 școli, cu 2890 săli de clasă și 806 locuințe de diriginți. Intr’un singur an 1909—1910 s’au mai clădit deci 377 localuri de școli. Iată numărul școlilor ce s’au construit în fiecare județ, de la înființarea Casei școalelor și pâ­nă în Octombrie 1910 : Argeș 107, Bacău 63, Botoșani 41, Brăila 59, Buzău 101, Cons­tanța 74, Covurlui 55, Dâmbovi­­ța 89, Dolj 80, Dorohoi 44, Făl­­ciu 50, Gorj 65, Ialomița 80, Iași 27, Mehedinți 137, Muscel 75, Neamț 66, Olt 84, Prahova 105, Putna 90, R.­Sărat 86, Roman 38, Romanați 51, Suceava 32, Tecuci 41, Teleorman 98, Tulcea 49, Tutova 39, Vaslui 76, Vâl­cea 74 și Vlașca 84. Dacă în fiecare an s-ar clădi numai pe jumătate din numărul școlilor clădite în 1909—1910, nu ar mai trece mult și toate comu­nele rurale din țara noastră ar fi înzestrate cu asemenea loca­luri absolut indispensabile în­vățământului. V. A. 1 nm nm­a i taba wimasca Capitala națională “ A UNU! STAT POLIGLOT Totuși, adevăra­ta raritate, în Budapesta, sunt ungurii. Abia ici-colo, întâlnești câte un, „ma­gyar­ ember“ veritabil, în hai­nele lui cu ceaprazurî multe, cu pălărioara cu pană, cu pipa lungă în gură, pășind tacticos... Și dacă te-ai informa mai de eu­proape, ai afla poate că și acesta e un provincial, venit nu atâta cu afaceri, cât ca să-și mai ad­mire Capitala, să petreacă, să-și cheltuiască, în câte­va zile, crei­­țarii, adunați tot anul, prin lo­calurile scumpe ale „orașului de reședință“. El singur, de alt­fel, rostește cu oare­care ironie cuvântul acesta de reședință, fiind știut că, în realitate foarte araeord „regele” o cinstește cu prezența lui, lucru care face nu puțin sânge rău patrioților ma­ghiari. E bătător la ochi ce mare e numărul provincialilor în Capi­tala ungară. Chiar și un strein îi recunoaște numai­de­cât, după felul în care nu prea se găsesc la ei acasă, prin restaurante sau prin localurile de spectacol. Așa m­ai mai avea nevoe să citești cifrele statisticei, cari în adevăr confirmă că, dacă circulația străinilor în Budapesta e cu to­tul neînsemnată, în schimb a­­ceea a provincialilor se socoteș­te la mii de persoane zilnic. Iar pe toți aceștia îi întâlnești, fi­rește, mai ales prin centru, pe larga și bine clădită, stradă prin­cipală Andrássy, pe bulevardele noui și tot atât, dacă nu chiar mai mult animate, în vasta și bine îngrijită grădină publică, prin încântătoarea insulă Mar­gareta, cu isvoarele-i calde sul­furoase, o întinsă grădină și ea, dela un cap până la celalt,—în sfârșit admirând monumentele publice, statuile marilor bărbați ai neamului, opere nu atât de remarcabile din punctul de ve­dere artistic, cât din acela al patriotismului, care le-a dat naștere și al pietății cu care sunt păzite și împodobite de jur împrejur, încolo, prin Buda prevalează mai mult tipul șvăbesc, iar prin Pesta nasurile coroiate. Pe una din străzile principale, zărim un stol de fetișcane în niște rochii scurte și infoiate, de reamintesc vechea crinolină. — In sfârșit, ne zicem, iată și ceva popor au­tentic maghiar... Deziluzie ! Fetele sunt popor... slovac. Au și aceștia o mahala a lor în Ca­pitala care e doar și a lor, din moment ce sunt atâtea suflete și ocupă un teritoriu atât de în­tins, între hotarele regatului ungar. Dar românii? Ei nu iubesc Bu­dapesta. Aceasta am constatat-o pretutindeni, — ba am auzit un glas tineresc afirmând cu multă tărie că Bucureștii e un oraș mult mai frumos de­cât capita­la Ungariei...Bietul nostru „mic Paris” al Orientului.—mai mult al Orientului, de­sigur, decât Paris! Prin ce farmec deosebit te-au văzut, în treacăt, ochii aceia... Era pe vremea expo­ziției, a îmfrățirilor din parcul Carol, de la Arenele romane... De­sigur, erau frumoși atunci Bucureștii, și frumusețile lui reale, și durabile, apăreau mai altfel, în cadrul acela. Fericită tinerețe care nu vede frumuse­țea numai în zidurile împodo­bite, fie ele palate, de-asupra adâncime! apelor greoaie și reci... Nu iubesc românii Budapes­ta, și au dreptate. Ei nu vin să locuiască aici, unde ar trebui să se dez­brace de firea lor stră­moșească, dacă ar vrea să tră­iască în tihnă și pace. Pentru aceasta sunt prea mândri, n’au nici maleabilitatea șvabului, nici spiritul de speculă al evreu­lui, nici n’au ajuns la tacita nepăsare a slovacului.—A­ dacă acest mare și frumos oraș ar fi ceea ce ar trebui să fie! Dacă el ar fi cu adevărat Capitala în care să se reoglindească ța­ra, cu întreg caracterul ei po­liglot... Dacă ar fi cel puțin un oraș în care măcar limbile cul­turale să fie ținute în cinstea cuvenită... Dar vezi numai decât că aicea totul este constrângere, pentru ca Budapesta să pară, maghia­ră. Localnicii se tem să vorbeas­că altă limbă, chiar și dacă o știm se uită îngrijorați împre­jur, ca sub­ apăsarea unui vast spionagiu, înainte de a cuteza să rostească două vorbe nem­țești. In tramvai, stăm cu planul o­­rașului îm mână și ne sfătuim în ce loc ar fi mai cu cale să ne coborâm, ca să ajungem mai curând la locul unde ne ducem. Vorbim, bine­înțeles, româneș­te. Conductorul ne-a cerut, în­­tr’o ungurească imperativă, taxa, și acuma stă un moment și pare că ascultă. De­odată se pleacă la urechea unuia di­n noi și șoptește, într’o românească stricată, indicația pe care o căutam, apoi se îndreaptă iar, în atitudinea severă de mai na­­inte, și-și strigă frazele stereo­­tipe, într’o răpăitoare ungu­­reasca. De p’acolo de unde a venit, de prin săcuime, de prin Sătmar, de prin Săcele, va fi deprins el ceva românească, în nădejdea vre­unui bun bacșiș, ar între­buința-o bucuros la ocazie,­­ dar se teme să nu fie denunțat drept olah, fiind-că atunci ar putea să-și ia cu siguranță adio de la slujbă... Români, totuși, sunt în Bu­dapesta. Este tinerimea con­strânsă de legile țârei să-și În­deplinească studiile la școalele înalte maghiare. Știul bine un­gurește băeții aceștia,—dar când aud despre câte ceva românesc, e pentru dânșii lucru sfânt.Ca la­­ biserică se adună în odăițele a­ j­celea, copleșite, într’o stradă­­ de ION GORUN, dosnică, de clădirile mari și de­șarte dimprejur. E viață aici, simți că e viață fierbinte, in­tensă. Modeste dulapuri de jur Împrejur, coprind floarea litera­­turii românești, din vrem­ile mai vechi și din cele mai nouă. Masa din mijlocul sălișoarei de lectură e plină de ziarele și re­vistele cele mai proaspete româ­nești;—se găsești pe toate cele din regatul unguresc și din Bu­covina, și câte sunt permise din România. S­a anunțat citirea unei piese teatrale, și a venit atâta tinerime dornică, setoasă de cuvântul ro­mânesc, în­cât rămânem uimiți, emoționat­. Sunt copii zdraveni aceștia, firi sănătoase, ochi Scânteetori de inteligență, și de dorul de a ști, de a cunoaște... El­ „mai trăește maghiarul“,— dar nu piere nici românul. Cui­­bulețul acesta de românism, în care arde scânteia neperitoare a dragostei de neam, de cultura și de înălțarea națională, vedeți, noi nu-1 dăm pe toată splendoa­rea zidurilor din afară. Acolo e Ierih­onul,—și în câte priviri de aci nu arde credința, sfărâ­­mătoare de cetăți, a unui Iosua. Piesa le vorbește despre Ca­­terina Varga, despre episode­­lor bine cunoscute din luptele pentru libertate ale străbunilor lor; înțelegerea și interesul cu care ascultă sunt îndoite. Sim­țim aproape că ne covârșesc sim­țirile încălzite de focul acesta ti­neresc, virgin... Iar când plecăm de aci, pare că am vrea să ducem cu noi și să împrăștiem nci, în mijlocul acestei Capitale a noastre, în mij­locul acestor București de unde soarele răsare pentru ro­­mânimea întreagă, — ceva din dorul acela ascuns, dar pe care îl simțim atât de arzător și de fecund, — de viață românească, luminată sub sclipirile artei cu­rate, înălțătoare de suflete, de gândiri, — îmboldi­to­ar­e spre hotărâri, și spre fapte. ---------------"S"**~0/* G**­* ___ cv ---------------------­ Explirt și propuneri Corurile bisericești și elevii săraci In legătură cu un articol pu­blicat de noi asupra corurilor b­isericești, un părinte de familie ne trimite o scrisoare în care ne arată cum aceste coruri pot fi un sprijin real pentru elevii săraci. Ni se spune cum acest părinte și-a crescut copiii cari ,.urmând la cor, din clasele primare până la terminarea ci. VIII de liceu, au fost plătiți cu de la 6 până lă—20 lei lunar așa că am putut să le procur haine și cârti din micul lor salar, ră­mânând­ ca­ ei­, să îngrijesc de celelalte. Și astăzi mă pot mân­dri cu ei". Iată un motiv destul de serios ca aceste instituțiuni să fie spri­jinite de le­i, fie ele plătite din fondurile epitro­­iilor, primări­ei sau Casei bisericei. Are dreptate cititorul nostru când spune că cu chipul acesta, autoritățile ar putea sprijini­ sute de copii săraci, cei bogați necântând prin corurile biseri­cești. ..Acești copii, cu mica lor re­munerație, pot să-și procure, haine și cărți; sunt Duminicile și sărbătorile la biserică și nu-și pierd, ca alții, vremea prin lo­caluri nepermise Ar trebui ca ideea aceasta să fie îmbrățișată în întreaga ța­ră. Cunosc orașe unde maeștrii­ de muzică fac adevărate opere de artă din corurile ce organi­zează. S'ar putea înjgheba pre­tutindeni societăți corale pentru biserici și solemnități iar iniți­ativa particulară, oamenii cu­dare de mână și autoritățile, ar acorda acestor societăți subven­­țiuni, gratie cărora nu numai că s­-ar răspândi tot mai mult cultul muzicei la noi, înnobi­­lând în acelaș timp inimile, fă­când, din cetățenii de mâine ai țarei, oameni mai bine înzestrați sufletește,—dar ar sprijini și pe­ școlarii proletari, printre cari sunt atâtea talente condamnate la întuneric din pricina lipsei de mijloace pentru întreținerea în școli. Părinții bogați ar pu­tea deprinde pe copiii lor să ver­se un obol săptămânal în folo­sul acestor coruri iar cei săraci și-ar înscrie copiii în atari so­cietăți,—și priveliștea acestei colaborări frumoase între pă­rinți și dascăli ar fi de ned­es­­cris, toți lucrând deopotrivă pentru cultivarea frumosului și sprijinirea micuților săraci. Frumos se încheie scrisoarea ce primim când părintele, de fa­milie, pe temeiul unei experien­țe fericite, exclamă: „Sprijiniți deci aceste focare, în care copiii păstrează religia strămoșească, făcând cu modesta sumă podoa­ba bisericilor și devenind, la ■rândul lor, buni români.“. L. Iliescu. .Au apărut paust aciz în 5 volume, din Memoriile Regelui 0«­ Aceste volume cuprind descrie­rea cea mai exactă a istoriei Ro­mâniei moderne, istorie pe care este dator­ să o cunoască orice bun român. Se află de vânzare la toți de­pozitarii și la toate librăriile din țară. Prețul fiecărui volum 50 bani. OPSA ROMIE! de la Expoziția din Roma din 1911 Roma, Octombrie. A sosit aci știrea că guvernul nostru în unul din ultimele con­silii de miniștri a hotărât ca România să nu participe oficial la Expoziția artistică ce va avea loc în anul viitor în capitala Ita­liei. Această știre a produs o im­presie dureroasă printre orga­nizatorii expoziției și printre toți italienii prietini ai românilor. Și lucrul e foarte explicabil, căci expoziția de anul viitor nu e una din obicinuitele întreceri între popoare, ci e organizată pentru a sărbători împlinirea a cinci­zeci de ani de la proclamarea unității și a regatului Italiei. A nu participa la această expoziție înseamnă deci a trata cu indife­rență cea mai mare serbare na­țională a italienilor și aceasta nu era îngăduit României care, cu drept cuvânt, se mândrește cu o­­riginea comună și înrudirea su­fletească cu poporul italian. Când ne gândim apoi că toate națiunile latine ale Europei și Americei de sud vor veni anul viitor oficial la Roma și că prin­tre celelalte State care constru­­esc pavilioane se află Ungaria și chiar Serbia,­­ absența Româ­niei apare și mai neînțeleasă și regretabilă. Un diplomat român care se află în vilegiatură în Italia, și cu care am avut prilejul să vor­besc, îmi declara în această pri­vință următoarele: — ..Rat s'a chibzuit la Bucu­rești când s’a hotărât să nu lu­ăm parte oficial la expoziția din Roma de anul viitor. Această abținere a noastră va fi un nou motiv pentru italieni ca să ne privească cu neîncredere și să pierdem din simpatia lor care trece tot mai mult asupra popoa­relor slave din Balcani. Căci nu trebue să uităm că politica noa­stră externă­— care în interesul țării e în acord intim cu politica guvernului din Viena — nu a plăcut niciodată­ în Italia. Pe nedrept italienii au­ văzut în prietenia noastră cu Viena o în­străinare de dânșii. Acum de curând, cu ocazia, pretinsei con­venții militare turco-române, presa italiană de toate culorile și-a manifestat din nou­ nemul­țumirea ei împotriva politicei noastre externe care nu convine aspirațiilor naționale italienești. Căci, după cum veți fi știind, italienii urmăresc o apropiere de Statele slave din Balcani spre a se putea emancipa mai curând ori mai târziu­ de alianța cu Au­­stro-Ungaria,pe când noi trebue să ne asigurăm împotriva aspi­rațiilor de expansiune ale unor vecini ai noștri slavi­ Dacă e a­­devărat acum că­ interesele Ro­mâniei cer ca să­ continuăm cu actuala noastră politică exter­nă, nu e mai puțin adevărat însă, că nu ne este crtat să privim cu indiferență cum crește,in Italia echivocul care ne îndepărtează tot mai mult simpatiile italieni­lor și mai puțin ne este ertat să­ dăm noi înși­ne prilej la acest lucru. Iată-ne întorși la chestia expoziției. Am auzit că vor par­ticipa ungurii ș­i sârbii și desi­gur vor lua parte și bulgarii cari au participat și la expoziția di­n Veneția din anul acesta. Ei bine, pe când anul viitor vor avea loc manifestații de cordialitate și prietenie între aceste popoare și italieni, noi românii, fiii Romei, frații italienilor, vom sta acasă, ch­ir ca atunci când vom avea să ne plângem de unguri vre­odată să venim iar în Italia, iar ita­lienii să ne întoarcă spatele, — și cu drept cuvânt!“ Astfel ne-a vorbit distinsul diplomat și cu­vintele sale sunt, fără îndoială, pline de adevăr. Dar, hotărârea guvernului nostru e luată și asupra ei nu se mai poate reveni. Timpul până la deschiderea expoziției e scurt și cu greu se va putea face ceva din inițiativa particulară. Ar trebui totuși găsit un mijloc care să repare reaua impresie produsă de neparticiparea Ro­mâniei la serbările Risorgimen­­tului italian. Mai anii trecuți, cu ocazia ex­poziției noastre jubilare, Roma ne-a trimis un dar lupoaica ce se află actualmente în piața Sf. Gheorghe. Nu s’ar putea oare­lua și la noi o inițiativă analogă, ca un grup numeros de fruntași ai ță­rii să aducă anul viitor italieni­lor un dar al națiunei române: E. Porn. 0.CASATORI PRINCIARA Princiiuz» Vuturi Napoleon a căror căsătorie se va celebra în ziua de 1 Noembrie st. ” PRINCIPELE DI PIEMONTE, moștenitorul tronului Italiei S&pt.m. Când cineva este cronicar trebue înainte de toate să fie observator, de­oarece viața, în­săși viața ne pune sub ochi în­tâmplări foarte interesante ș­i cari merită să f­ie date publici­­tății. Acum câte­va zile, plicti­sit­ și desgustat de deșertăciu­nile lumești și frământat de niște gânduri negre, mă plim­bam prin cimitirul Bellu. Un vânt ușor întrerupea din când în când tăcerea adâncă a cimi­tirului, redeșteptând par­că pen­tru o clipă­, ființele adormite pentru vecie. Cu privirea perdută, treceam îngândurat pe lângă morminte și alunecam de-a lungul aleelor ca o umbră. Mulțumită spiritu­lui, care une­ori îmi dă aripi, în ciuda corpului, care voește să mă tină pe pământ, zburam într’alte lumi. Totdeauna când mă aflu într’un cimitir, acolo unde zilnic curg lacrămile și răsună, jalea acelor cari aduc pământului aceea ce e orân­duit pământului să fie a­­dus, mă cuprinde în mrejele-i necunoscute o dorință de ne­întreruptă liniște, de vecinică pace. Pe când colindam printre ca­vouri, un tânăr mă salută, îmi cobora­ privirea din înălțimile eteree în care mă găseam. Era poetul Boceanu. După ce schimbarăm câte­va banalități Îl întrebai pentru ce a venit la cimitir. — După cum știți, de câți­va ani, m’am specializat în epita­furi. E genul de poezie care rentează mai bine în țara noas­tră. Eu, cel puțin, sunt foarte mulțumit. Am o clientelă nume­roasă. Și să nu credeți că este ușor să faci versuri pentru o cruce de mormînt. A, nu! Cu toate acestea nu iau parale mul­te. Doua­zeci de lei bucata. Pen­tru ofițeri și copii prețui jumă­tate. Astăzi am venit aici ca să-mi strâng toate epitafurile, de­oare­ce vreau sa le public in­tr’un volum. Il intitulez : Din­­tr'altă lume. Am epitafuri foar­te frumoase. Dacă­ vreți să vă­ ci­tesc ultimul pe care l’am făcut, unei fete de optsprezece ani. De ce îmi fuse soarta așa de chn­dfi [mie ? De ce plecai din lume de-acuma pe [vecie ? Când o dorință *n mine era nepotolită Sa fiu și cu odată, odată doar iubita. Adio, îți spun mamă, adio frați si [rude Să nu vărsați nici lacrăm], și nicî [suspine cruce De astă­zi înainte n’o să mai am [durere Adio... sau­ mai bine, vă zic la reve­­dere. Acuma să vă citesc, niște ver­suri cari sunt săpate pe crucea de pe mormîntul unei văduve. — Te rog cruță-mă, fiind­că acelea trebue să fie și mai sfâ­șietoare. Și apoi îmi rezerv plă­cerea să le citesc în volum. Mă grăbit să strâng mâna macabrului poet și eșind pe poartă îmi spusei îndurerat. Se vede că nu îmi este dat să găsesc odihna nici la cimitir. Vă mărturisesc că eu detest poeții și iată pentru ce . Or fi a­­vând ei sensibilitate impresio­nabilă, imaginație și simț de artă! Or fi cântând ei cu ac­cente duioase trecutul nostru, desmormântând din cronici fi­gurile prăfuite ale voevozilor noștri, profilurile șterse ale domnițelor lor! Pe firele lor ar fi defilând sensații subtile și sentimente gingașe, dar ceea ce le lipsește este sinceritatea. Mint politicianii, nu zic ba, dar poeții pot să le dea opt­zeci la sută înainte. N’am găsit min­ciuni mai mari ca în volumele de versuri. Aceasta este impre­­siunea, pe care am avut-o ani de zile, pe câ­nd citeam poezii — impresiune care m’a determinat să renunț de a mai deschide o carte, al cărei titlu mă anunța că într’însa sunt versuri. Și pentru că eu am obiceiul să do­vedesc tot ceea ce afirm, vă rog să faceți cu mine o excu­rsiune pe întinsele domenii ale poeziei. de Ionescu-Quintus In odaia mea săracă Stau culcat, un greoi* cântă. Pe când vântul prin ferteastă Să răzbească, se frământă Pe pereții mei cei umezi Se prelinge egrasia.. Streașiinele afară picul. Ingânându-și melodia. Cine credeți că este autorul fr­eest­or versuri ? Un sărac cu ghetele cârpite și cu haine zdrențuroase ? Aș! Este un tî­­năr, care a moștenit de curând trei sute de mii de lei, care lo­­cuește într’un apartament luxos mobilat, care se plimbă în fie­care zi cu muscalul la­ șosea și căruia se vede că nu-i ajung toate aceste bunuri. Mai vrea să fie și poet. Trăesc singur, fără casă într’o crudă suferință. Vin din când în când iubită Vino ’ntr’a mea locuință. Mă rog! Omul ăsta sau e ne­bun sau spune brașoave, mă gândii ea citind aceste versuri. Cum, d­acă trăește fără să ai­bă o odaie — în stare de vaga­bondaj — cum poate să ceară iubitei ca să vie în locuința lui? Ți-aduci aminte prin zăvoi Când ne plimbam doar amândoi Și ne îmbrățișeam cu foc Și luna s’a oprit în loci Vedeți ? Nici mai mult nici mai puțin. Bardul nostru pre­tinde că s’a oprit luna în loc ca să-l vadă îmbrățișându-și iubi­ta. Crează-i cine o vrea. Blondă, dulce, sclipitoare Ca și steaua, sora ei... Ei bine! Fie-mi permis să spun acestui poet: Blondă, dul­ce, sclipitoar­e o fi iubita dumi­­t­ale și te sfătuiesc s’o păstrezi, fiindcă ’n vremurile noastre rar se găsesc femei cu calități așa de prețioase, dar cumnat cu steaua tot nu ești dumneata» întristat, mă ’ntreb in mine Voi mai apuca eu oare. Să mai văd din nou verde a tr­ăi mai răsărind o floare? Oricine o citi aceste versuri, o să-și închipuiască, fără îndo­ială, că acela care le-a făcut, e un ftizie în ultimul grad,care se întreabă, toamna dacă­ va mai trăi până la primă­vară. Se vor înșela însă acei cititori. Poetul este un om gras, roșu, pântecos care mănâncă, la o masă, varză cu carne, doi patricieni, brânză telemea și tot flămând rămâne. Singur ? Gând ce mă ’nspăimântă, îmi trec fiori reci prin păr. Singur? Nu, căci mi-e tovarăș Acest mare adevăr. Cui socotiți că-î trec fiori prin păr? Unui chel. Capul poetului este la o bilă de biliard. Și câte exemple nu v’aș putea da, dacă n’aș socoti că acelea pe cari vi le-am oferit sunt în­dea­­juns pentru ca să vedeți ce min­ciuni sfruntate debitează poeții noștri. Și cu toate acestea ci­titorii îi cred și oftează la toate tânguirile lor. E adevărat că multă vreme m’au păcălit și pe mine. Aveam nevoie de două batiste, ca să citesc un volum de versuri. Dar într’o bună zi am prins pe acești deliquențî sentimentali și îmi fac o plăcu­tă datorie, traducându-l înain­tea tribunalului opiniei publi­ce. Nădăjduesc că pedeapsa ca­re o să li se dea nu o să fie toc­mai ușoară. Dar nu numai poeții noștri mint. Alfred de Musset spune: Si vous croyez fine ie vais dire Qui j’ose aimer Je ne saurais, pour un empre, Vous la nommer. Ar fi un sacrilegiu să insul­tăm memoria lui Alfred de Mus­set, dar în acelaș timp ar fi să ne certăm prea tare cu rațiunea, dacă am lua de bună declarația marelui poet. Fa fost ușor­­ să, fiindcă știa spue ce a spus­ foarte bine că nici un împărat nu o să-i ofere împărăția în schimbul numelui iubitei lui. Și apoi, după câte știmi, Musset nu-șî prea aducea aminte a

Next