Universul, octombrie 1910 (Anul 28, nr. 269-299)
1910-10-26 / nr. 294
•SXáTUIA 1ÎI0 iȘTEFÂR-SEL-MÂSE, ateziM în fața Palmului Administrativ din Iași, Ps înmminină scrisa numele celor 32 Județe ele țâra) Calendar pe anul 1310 Ortodox Land- 25 Octonbrie.— Karíiri: Marcimul și Macrrea Catolic 1.3chi, 7 Niembrie.—Engelbert Käs. soarelui 7.09. Ap. soarelui 5.44. „UNIVERSUL“ are următoarele linii telefonice : Administrația . . . «' . 662 Redacția ....... 12188 Străinătatea........................2056 ii.«—«m Miiii finn C Ti 'iii' <ii <n» mwiiiimmwyiiiiii'»».----București, 25 Noembrie, trat din Bucovia . De câțiva ani încoace se răspândise credința că Românii din Bucovina au fost copleșiți de Ruteni: „se rutenizează Bucovina !” acesta era strigătul tuturor. Este adevărat că elementul rutean s’a întins mult în această provincie în ultimele decenii și că are vădit tendința de a o cotropi cu totul. La aceasta a contribuit și administrația provincială, și în mare parte dezbinarea Românilor. Situațiunea nu e însă așa de desperată cum se zicea. E cunoscut că, în urma reformei electorale, s’a făcut în Bucovina recensămîntul alegătorilor pentru Dieta provincială, după naționalități. Rezultatul acestui recensămînt a fost publicat nu de mult în organul oficial „Czernowitzer Zeitung“. Aducând la cunoștința Românilor datele cadastrului național, confratele „Patria“ îl însoțește de un comentar din care extragem următoarele : „Rezultatul acestei statistice este îmbucurător pentru Români, și dovedește că cu puțină muncă și încordare se pot face lucruri bune și însemnate. In toată Bucovina sunt 180.414 alegători; cifra aceasta nu va rămânea neschimbată, căci acuma după ce s’au împărțit alegătorii după naționalitate în diferitele cadastre, trebue de constatat, dacă toți cei introduși în listele naționale au dreptul de vot. Procedura în privința repartizării în diferitele cadastre naționale fiind încheiată, urmează __ procedura constatării dreptului de alegere. Ori și cum mari schimbări nu mai sunt de așteptat și cifra de sus ne poate servi ca bază pentru toate calculele electorale. Din cei 180.414 alegători dietali, mai bine de a treia parte, adică 66.509 alegători, s’au introdus în cadastrul român și desigur că numărul alegătorilor români ar fi atins cifra de 70.000 dacă în unele părți nu s’ar fi procedat din partea autorităților căzăcește față de alegătorii români, cari au reclamat să fie eliminați din cadastrul rutean și trecuți în cel român”. Ziarul „Patria“ citează în privința aceasta cazuri concrete și adaogă apoi : „Rutenii, cari erau după conscripția de la 1900, cu 68.780 mai mulți decât Românii, s’au trezit cu 64.673 alegători și, dacă s’ar fi procedat peste tot locul corect și conform cu dispozițiile legale, n’ar fi avut desigur mai mult decât 60.000. Ce dovedește aceasta ? Dovedește foarte clar că superioritatea numerică. Rutenilor în Bucovina e o gogoriță inventată de reprezentanții unei politice de opresiune față de Români. Spre a putea justifica în fața lumii politica de slavizare ce se urmează pe față de decenii în Bucovina și pentru care în timpul din urmă cazurile de la Măriței, Gemene, etc., ne sunt dovezi cari nu se pot răsturna, trebuia fabricat un număr mare de Ruteni. Și nu există lucru mai ușor în Bucovina decât acesta. Numești comisari aleși pe sprinceană, le dai instrucțiile necesare și poți dormi liniștit că ei îți scot la iveală și turci dacă vrei. „Rezultatul obținut de Români la înscrierea în cadastrul național mai dovedește ceva, dovedește că dacă nu se face presiune guvernamentală prea mare, se obține un rezultat mai conform, cu starea adevărată a lucrurilor“. Din cele de mai sus reiese că tot Românii sunt mai în putere în Bucovina și, dacă vor munci serios, dacă vor lăsa la o parte desbinările, vor putea să recâștige și ce au pierdut, , Bugit HiliWKHTHggTO POLITICA EXTERNA MU §1 PLĂTESC S’a petrecut zilele trecute, un eveniment care dovedește încă odată că pe lumea aceasta greșelile se plătesc. De câțiva ani, mai ales sub imboldul Regelui Eduard, Rusia și Anglia s’au convins că de fapt nu mai au interese opuse în Asia și că micile conflicte ce subsistă, pot să fie mult mai bine rezolvate de ambele State printr’o politică de înțelegere și de reciprocă împăciuire decât printr’o politică de sistematică dușmănie. Rezultatul acestei constatări a fost că Anglia și Rusia și-au împărțit zonele de influență din Persia. Diplomații englezi și cei ruși au luat o hartă a Persiei, au tras o linie prin mijlocul ei și au hotărât ca tot ce va fi la nordul acestei linii va cădea în zona de influență a Rusiei, iar că toată partea de la Sud va rămâne sub influența exclusivă a Marei Britanii. De atunci încolo lucrurile au mers cât se poate de bine, fiecare s’a ocupat de zona sa de influență,a luat acolo măsurile ce le-a crezut trebuincioase pentru întărirea situațiunei sau pentru apărarea intereselor sale, nici rușii nici englezii nu s’au gândit însă să anexeze vreo porțiune din teritoriul Persiei și nici Puterile n’au văzut în acțiunea Rusiei sau a Angliei vreun pericol împotriva căruia trebue să te ridici sau să te aperi. Săptămâna trecută Anglia a somat Persia să ia măsuri spre a garanta siguranța drumurilor cari leagă capitala împărăției cu golful Persic, și a vestit-o că dacă guvernul persan nu va fi în stare să asigure liniștita circulațiune a persoanelor și a mărfurilor, va lua ea măsurile militare pentru aducerea la îndeplinire a acestor nevoi. Ca să nu se crează că Marea Britanie are vreo ambițiune cuceritoare, Foreign Office-ul a publicat imediat o notă care arată că aceste măsuri, care de altminteri nu ies din cadrul înțelegerei de la 1907, au fost luate cu prealabilul consimțimânt al Rusiei și că nu trebuește să li se dea nici o interpretare agresivă, deoarece Anglia nu urmărește nici o cucerire teritorială în Persia. Cu toate acestea, Germania a umplut lumea cu strigătele ei de alarmă, presa ei a protestat împotriva încercărilor guvernului englez și a celui rusesc de a împărți imperiul persan, iar la Constantinopol perșii au ținut sub auspiciile tinerilor turci un meeting în care Anglia și Rusia au fost cu violență atacate și s-a cerut ajutorul împăratului Wilhelm, singurul apărător al popoarelor orientale, singurul amic sincer și desinteresat al lumei musulmane. Dacă Anglia ar fi venit in ajutorul Turciei când junii turci aveau nevoie de bani, dacă cabinetul de la St.James nu s’ar fi solidarizat atunci cu Franța dintr’un greșit spirit de amiciție. Anglia n’ar fi pierdut încrederea Orientului, și dacă Germania nu s’ar fi simțit sprijinită de toate aceste elemente, desigur că nici ea n’ar fi intervenit în chestiunea din Persia și n’ar fi cutezat să atace înțelegerea anglo-rusă din 1907. Sunt mai mulți ani de când această înțelegere s’a stabilit; ultimele evenimente n’au schimbat întru nimic caracterele ei; mai mult, acum Anglia și Rusia afirmă, poate prima oară, intențiunile lor absolut pacifice în Persia. Cum se face atunci ca Germania să fi ales tocmai acest moment ca să se sperie și ca să protesteze? Dacă era pericol, de ce n’a ridicat glasul la 1907 când s’a încheiat înțelegerea? De ce a tăcut de atunci încoace? Cauza e lesne de priceput, fiindcă atunci, prin sprijinul ce-l dădea regimului hamidian, Germania își înstreinase simpatiile întregei lumi musulmane care pe acele vremuri își întorcea privirile numai către Franța și către Anglia. Prin atitudinea greșită a Franței în chestia împrumutului otoman, prin refuzul Angliei de a da tinerilor turci bani trebuincioși pentru întărirea regimului constitutional și prin repeziciunea cu care diplomatția germană a știut să profite de aceste greșeli, spre a oferi ea bunele ei servicii Turciei — întreaga lume musulmană privește iarăși Germania ca singura forță europeană pe care popoarele orientale se pot rezema și Germania se vede iarăși în măsură să’și afirme pretențiunile într’o parte a lumei unde renunțase să se mai amestece. Nu credem că Germania va izbuti să dărâme acordul anglorus privitor la Persia, suntem chiar încredințați că englezii vor reuși să facă în Persia cele ce vor vor, precum suntem convinși că într’adevăr guvernul britanic n’are acolo dorințe de cucerire; dar nu e mai puțin adevărat că diplomația germană va crea serioase dificultăți influenței engleze din Persia, și că de acum înainte orice mișcare a aiplomației englezești, fie ea oricât de inofensivă, va fi privită cu suspiciune. Nu mai vorbim de greutățile locale de care fatal englezii și rușii se vor isbi. Simțindu-se sprijiniți de Germania, perșii cari azi deja nu știu cum să se scape de amestecul străinilor, vor deveni mai îndrăsneți și vor lupta cu mai multă energie și cu mai multă încredere împotriva rușilor și englezilor. E de mirare ca diplomația franceză să fi urmat o politică atât de vădit opusă adevăratelor interese ale Franței, dar e cu desăvârșire surprinzător ca la Foreign Office să nu se fi priceput și mai tare că solidarizându-se în această chestiune cu Republica franceză, imperiul britanic nu face decât să lucreze pentru reabilitarea în Orient și pentru isbânda diplomației germane. Oare s'ar simți deja la Londra lipsa Regelui Eduard ? I. G. D. ------------------------------------------ȘCOALELE CLĂDITE DE CASA ȘCOALELOR De la 1897, de când s’a înființat Casa școalelor și până în prezent, administrația Casei școalelor a clădit, după un model tip, un număr de 2167 școli, iar suma ce s’a cheltuit pentru clădirea acestor școli a ajuns la frumoasa cifră de 8.873.938 lei, bani 94. Intr’un timp relativ scurt, s'au clădit deci 2167 de școli, înlocuindu-se dărăpănăturile de mai înainte, în care Învățătorul și elevii înghețați de frig, în locul neigienicelor clădiri școlare de altă dată, azi avem clase de școală curate, igienice, încăpătoare. Cel dintâi care a constatat lipsa de localuri de școală a fost d. Spiru Haret, pe când era secretar general al ministerului de instrucție, în scrierea sa intitulată „Localurile de școli primare“, publicată în 1889. In 1896 s'a votat o lege a d-lui P. Poni , în această privință și până în 1901 s’au clădit 211 școli cu 494 săli de clasă, până la 1904 se clădiseră 806 școli cu 1252 săli. La sfârșitul lui 1909 începuse să se construiască 592 școli, recepționate fiind 498. In total, la sfârșitul anului 1909 erau construite 1730 școli, cu 2890 săli de clasă și 806 locuințe de diriginți. Intr’un singur an 1909—1910 s’au mai clădit deci 377 localuri de școli. Iată numărul școlilor ce s’au construit în fiecare județ, de la înființarea Casei școalelor și până în Octombrie 1910 : Argeș 107, Bacău 63, Botoșani 41, Brăila 59, Buzău 101, Constanța 74, Covurlui 55, Dâmbovița 89, Dolj 80, Dorohoi 44, Fălciu 50, Gorj 65, Ialomița 80, Iași 27, Mehedinți 137, Muscel 75, Neamț 66, Olt 84, Prahova 105, Putna 90, R.Sărat 86, Roman 38, Romanați 51, Suceava 32, Tecuci 41, Teleorman 98, Tulcea 49, Tutova 39, Vaslui 76, Vâlcea 74 și Vlașca 84. Dacă în fiecare an s-ar clădi numai pe jumătate din numărul școlilor clădite în 1909—1910, nu ar mai trece mult și toate comunele rurale din țara noastră ar fi înzestrate cu asemenea localuri absolut indispensabile învățământului. V. A. 1 nm nma i taba wimasca Capitala națională “ A UNU! STAT POLIGLOT Totuși, adevărata raritate, în Budapesta, sunt ungurii. Abia ici-colo, întâlnești câte un, „magyar ember“ veritabil, în hainele lui cu ceaprazurî multe, cu pălărioara cu pană, cu pipa lungă în gură, pășind tacticos... Și dacă te-ai informa mai de euproape, ai afla poate că și acesta e un provincial, venit nu atâta cu afaceri, cât ca să-și mai admire Capitala, să petreacă, să-și cheltuiască, în câteva zile, creițarii, adunați tot anul, prin localurile scumpe ale „orașului de reședință“. El singur, de altfel, rostește cu oarecare ironie cuvântul acesta de reședință, fiind știut că, în realitate foarte araeord „regele” o cinstește cu prezența lui, lucru care face nu puțin sânge rău patrioților maghiari. E bătător la ochi ce mare e numărul provincialilor în Capitala ungară. Chiar și un strein îi recunoaște numaidecât, după felul în care nu prea se găsesc la ei acasă, prin restaurante sau prin localurile de spectacol. Așa mai mai avea nevoe să citești cifrele statisticei, cari în adevăr confirmă că, dacă circulația străinilor în Budapesta e cu totul neînsemnată, în schimb aceea a provincialilor se socotește la mii de persoane zilnic. Iar pe toți aceștia îi întâlnești, firește, mai ales prin centru, pe larga și bine clădită, stradă principală Andrássy, pe bulevardele noui și tot atât, dacă nu chiar mai mult animate, în vasta și bine îngrijită grădină publică, prin încântătoarea insulă Margareta, cu isvoarele-i calde sulfuroase, o întinsă grădină și ea, dela un cap până la celalt,—în sfârșit admirând monumentele publice, statuile marilor bărbați ai neamului, opere nu atât de remarcabile din punctul de vedere artistic, cât din acela al patriotismului, care le-a dat naștere și al pietății cu care sunt păzite și împodobite de jur împrejur, încolo, prin Buda prevalează mai mult tipul șvăbesc, iar prin Pesta nasurile coroiate. Pe una din străzile principale, zărim un stol de fetișcane în niște rochii scurte și infoiate, de reamintesc vechea crinolină. — In sfârșit, ne zicem, iată și ceva popor autentic maghiar... Deziluzie ! Fetele sunt popor... slovac. Au și aceștia o mahala a lor în Capitala care e doar și a lor, din moment ce sunt atâtea suflete și ocupă un teritoriu atât de întins, între hotarele regatului ungar. Dar românii? Ei nu iubesc Budapesta. Aceasta am constatat-o pretutindeni, — ba am auzit un glas tineresc afirmând cu multă tărie că Bucureștii e un oraș mult mai frumos decât capitala Ungariei...Bietul nostru „mic Paris” al Orientului.—mai mult al Orientului, desigur, decât Paris! Prin ce farmec deosebit te-au văzut, în treacăt, ochii aceia... Era pe vremea expoziției, a îmfrățirilor din parcul Carol, de la Arenele romane... Desigur, erau frumoși atunci Bucureștii, și frumusețile lui reale, și durabile, apăreau mai altfel, în cadrul acela. Fericită tinerețe care nu vede frumusețea numai în zidurile împodobite, fie ele palate, de-asupra adâncime! apelor greoaie și reci... Nu iubesc românii Budapesta, și au dreptate. Ei nu vin să locuiască aici, unde ar trebui să se dezbrace de firea lor strămoșească, dacă ar vrea să trăiască în tihnă și pace. Pentru aceasta sunt prea mândri, n’au nici maleabilitatea șvabului, nici spiritul de speculă al evreului, nici n’au ajuns la tacita nepăsare a slovacului.—A dacă acest mare și frumos oraș ar fi ceea ce ar trebui să fie! Dacă el ar fi cu adevărat Capitala în care să se reoglindească țara, cu întreg caracterul ei poliglot... Dacă ar fi cel puțin un oraș în care măcar limbile culturale să fie ținute în cinstea cuvenită... Dar vezi numai decât că aicea totul este constrângere, pentru ca Budapesta să pară, maghiară. Localnicii se tem să vorbească altă limbă, chiar și dacă o știm se uită îngrijorați împrejur, ca sub apăsarea unui vast spionagiu, înainte de a cuteza să rostească două vorbe nemțești. In tramvai, stăm cu planul orașului îm mână și ne sfătuim în ce loc ar fi mai cu cale să ne coborâm, ca să ajungem mai curând la locul unde ne ducem. Vorbim, bineînțeles, românește. Conductorul ne-a cerut, într’o ungurească imperativă, taxa, și acuma stă un moment și pare că ascultă. Deodată se pleacă la urechea unuia din noi și șoptește, într’o românească stricată, indicația pe care o căutam, apoi se îndreaptă iar, în atitudinea severă de mai nainte, și-și strigă frazele stereotipe, într’o răpăitoare ungureasca. De p’acolo de unde a venit, de prin săcuime, de prin Sătmar, de prin Săcele, va fi deprins el ceva românească, în nădejdea vreunui bun bacșiș, ar întrebuința-o bucuros la ocazie, dar se teme să nu fie denunțat drept olah, fiind-că atunci ar putea să-și ia cu siguranță adio de la slujbă... Români, totuși, sunt în Budapesta. Este tinerimea constrânsă de legile țârei să-și Îndeplinească studiile la școalele înalte maghiare. Știul bine ungurește băeții aceștia,—dar când aud despre câte ceva românesc, e pentru dânșii lucru sfânt.Ca la biserică se adună în odăițele a jcelea, copleșite, într’o stradă de ION GORUN, dosnică, de clădirile mari și deșarte dimprejur. E viață aici, simți că e viață fierbinte, intensă. Modeste dulapuri de jur Împrejur, coprind floarea literaturii românești, din vremile mai vechi și din cele mai nouă. Masa din mijlocul sălișoarei de lectură e plină de ziarele și revistele cele mai proaspete românești;—se găsești pe toate cele din regatul unguresc și din Bucovina, și câte sunt permise din România. Sa anunțat citirea unei piese teatrale, și a venit atâta tinerime dornică, setoasă de cuvântul românesc, încât rămânem uimiți, emoționat. Sunt copii zdraveni aceștia, firi sănătoase, ochi Scânteetori de inteligență, și de dorul de a ști, de a cunoaște... El „mai trăește maghiarul“,— dar nu piere nici românul. Cuibulețul acesta de românism, în care arde scânteia neperitoare a dragostei de neam, de cultura și de înălțarea națională, vedeți, noi nu-1 dăm pe toată splendoarea zidurilor din afară. Acolo e Ierihonul,—și în câte priviri de aci nu arde credința, sfărâmătoare de cetăți, a unui Iosua. Piesa le vorbește despre Caterina Varga, despre episodelor bine cunoscute din luptele pentru libertate ale străbunilor lor; înțelegerea și interesul cu care ascultă sunt îndoite. Simțim aproape că ne covârșesc simțirile încălzite de focul acesta tineresc, virgin... Iar când plecăm de aci, pare că am vrea să ducem cu noi și să împrăștiem nci, în mijlocul acestei Capitale a noastre, în mijlocul acestor București de unde soarele răsare pentru românimea întreagă, — ceva din dorul acela ascuns, dar pe care îl simțim atât de arzător și de fecund, — de viață românească, luminată sub sclipirile artei curate, înălțătoare de suflete, de gândiri, — îmbolditoare spre hotărâri, și spre fapte. ---------------"S"**~0/* G*** ___ cv --------------------- Explirt și propuneri Corurile bisericești și elevii săraci In legătură cu un articol publicat de noi asupra corurilor bisericești, un părinte de familie ne trimite o scrisoare în care ne arată cum aceste coruri pot fi un sprijin real pentru elevii săraci. Ni se spune cum acest părinte și-a crescut copiii cari ,.urmând la cor, din clasele primare până la terminarea ci. VIII de liceu, au fost plătiți cu de la 6 până lă—20 lei lunar așa că am putut să le procur haine și cârti din micul lor salar, rămânând ca ei, să îngrijesc de celelalte. Și astăzi mă pot mândri cu ei". Iată un motiv destul de serios ca aceste instituțiuni să fie sprijinite de lei, fie ele plătite din fondurile epitroiilor, primăriei sau Casei bisericei. Are dreptate cititorul nostru când spune că cu chipul acesta, autoritățile ar putea sprijini sute de copii săraci, cei bogați necântând prin corurile bisericești. ..Acești copii, cu mica lor remunerație, pot să-și procure, haine și cărți; sunt Duminicile și sărbătorile la biserică și nu-și pierd, ca alții, vremea prin localuri nepermise Ar trebui ca ideea aceasta să fie îmbrățișată în întreaga țară. Cunosc orașe unde maeștrii de muzică fac adevărate opere de artă din corurile ce organizează. S'ar putea înjgheba pretutindeni societăți corale pentru biserici și solemnități iar inițiativa particulară, oamenii cudare de mână și autoritățile, ar acorda acestor societăți subvențiuni, gratie cărora nu numai că s-ar răspândi tot mai mult cultul muzicei la noi, înnobilând în acelaș timp inimile, făcând, din cetățenii de mâine ai țarei, oameni mai bine înzestrați sufletește,—dar ar sprijini și pe școlarii proletari, printre cari sunt atâtea talente condamnate la întuneric din pricina lipsei de mijloace pentru întreținerea în școli. Părinții bogați ar putea deprinde pe copiii lor să verse un obol săptămânal în folosul acestor coruri iar cei săraci și-ar înscrie copiii în atari societăți,—și priveliștea acestei colaborări frumoase între părinți și dascăli ar fi de nedescris, toți lucrând deopotrivă pentru cultivarea frumosului și sprijinirea micuților săraci. Frumos se încheie scrisoarea ce primim când părintele, de familie, pe temeiul unei experiențe fericite, exclamă: „Sprijiniți deci aceste focare, în care copiii păstrează religia strămoșească, făcând cu modesta sumă podoaba bisericilor și devenind, la ■rândul lor, buni români.“. L. Iliescu. .Au apărut paust aciz în 5 volume, din Memoriile Regelui 0« Aceste volume cuprind descrierea cea mai exactă a istoriei României moderne, istorie pe care este dator să o cunoască orice bun român. Se află de vânzare la toți depozitarii și la toate librăriile din țară. Prețul fiecărui volum 50 bani. OPSA ROMIE! de la Expoziția din Roma din 1911 Roma, Octombrie. A sosit aci știrea că guvernul nostru în unul din ultimele consilii de miniștri a hotărât ca România să nu participe oficial la Expoziția artistică ce va avea loc în anul viitor în capitala Italiei. Această știre a produs o impresie dureroasă printre organizatorii expoziției și printre toți italienii prietini ai românilor. Și lucrul e foarte explicabil, căci expoziția de anul viitor nu e una din obicinuitele întreceri între popoare, ci e organizată pentru a sărbători împlinirea a cincizeci de ani de la proclamarea unității și a regatului Italiei. A nu participa la această expoziție înseamnă deci a trata cu indiferență cea mai mare serbare națională a italienilor și aceasta nu era îngăduit României care, cu drept cuvânt, se mândrește cu originea comună și înrudirea sufletească cu poporul italian. Când ne gândim apoi că toate națiunile latine ale Europei și Americei de sud vor veni anul viitor oficial la Roma și că printre celelalte State care construesc pavilioane se află Ungaria și chiar Serbia, absența României apare și mai neînțeleasă și regretabilă. Un diplomat român care se află în vilegiatură în Italia, și cu care am avut prilejul să vorbesc, îmi declara în această privință următoarele: — ..Rat s'a chibzuit la București când s’a hotărât să nu luăm parte oficial la expoziția din Roma de anul viitor. Această abținere a noastră va fi un nou motiv pentru italieni ca să ne privească cu neîncredere și să pierdem din simpatia lor care trece tot mai mult asupra popoarelor slave din Balcani. Căci nu trebue să uităm că politica noastră externă— care în interesul țării e în acord intim cu politica guvernului din Viena — nu a plăcut niciodată în Italia. Pe nedrept italienii au văzut în prietenia noastră cu Viena o înstrăinare de dânșii. Acum de curând, cu ocazia, pretinsei convenții militare turco-române, presa italiană de toate culorile și-a manifestat din nou nemulțumirea ei împotriva politicei noastre externe care nu convine aspirațiilor naționale italienești. Căci, după cum veți fi știind, italienii urmăresc o apropiere de Statele slave din Balcani spre a se putea emancipa mai curând ori mai târziu de alianța cu Austro-Ungaria,pe când noi trebue să ne asigurăm împotriva aspirațiilor de expansiune ale unor vecini ai noștri slavi Dacă e adevărat acum că interesele României cer ca să continuăm cu actuala noastră politică externă, nu e mai puțin adevărat însă, că nu ne este crtat să privim cu indiferență cum crește,in Italia echivocul care ne îndepărtează tot mai mult simpatiile italienilor și mai puțin ne este ertat să dăm noi înșine prilej la acest lucru. Iată-ne întorși la chestia expoziției. Am auzit că vor participa ungurii și sârbii și desigur vor lua parte și bulgarii cari au participat și la expoziția din Veneția din anul acesta. Ei bine, pe când anul viitor vor avea loc manifestații de cordialitate și prietenie între aceste popoare și italieni, noi românii, fiii Romei, frații italienilor, vom sta acasă, chir ca atunci când vom avea să ne plângem de unguri vreodată să venim iar în Italia, iar italienii să ne întoarcă spatele, — și cu drept cuvânt!“ Astfel ne-a vorbit distinsul diplomat și cuvintele sale sunt, fără îndoială, pline de adevăr. Dar, hotărârea guvernului nostru e luată și asupra ei nu se mai poate reveni. Timpul până la deschiderea expoziției e scurt și cu greu se va putea face ceva din inițiativa particulară. Ar trebui totuși găsit un mijloc care să repare reaua impresie produsă de neparticiparea României la serbările Risorgimentului italian. Mai anii trecuți, cu ocazia expoziției noastre jubilare, Roma ne-a trimis un dar lupoaica ce se află actualmente în piața Sf. Gheorghe. Nu s’ar putea oarelua și la noi o inițiativă analogă, ca un grup numeros de fruntași ai țării să aducă anul viitor italienilor un dar al națiunei române: E. Porn. 0.CASATORI PRINCIARA Princiiuz» Vuturi Napoleon a căror căsătorie se va celebra în ziua de 1 Noembrie st. ” PRINCIPELE DI PIEMONTE, moștenitorul tronului Italiei S&pt.m. Când cineva este cronicar trebue înainte de toate să fie observator, deoarece viața, însăși viața ne pune sub ochi întâmplări foarte interesante și cari merită să fie date publicității. Acum câteva zile, plictisit și desgustat de deșertăciunile lumești și frământat de niște gânduri negre, mă plimbam prin cimitirul Bellu. Un vânt ușor întrerupea din când în când tăcerea adâncă a cimitirului, redeșteptând parcă pentru o clipă, ființele adormite pentru vecie. Cu privirea perdută, treceam îngândurat pe lângă morminte și alunecam de-a lungul aleelor ca o umbră. Mulțumită spiritului, care uneori îmi dă aripi, în ciuda corpului, care voește să mă tină pe pământ, zburam într’alte lumi. Totdeauna când mă aflu într’un cimitir, acolo unde zilnic curg lacrămile și răsună, jalea acelor cari aduc pământului aceea ce e orânduit pământului să fie adus, mă cuprinde în mrejele-i necunoscute o dorință de neîntreruptă liniște, de vecinică pace. Pe când colindam printre cavouri, un tânăr mă salută, îmi cobora privirea din înălțimile eteree în care mă găseam. Era poetul Boceanu. După ce schimbarăm câteva banalități Îl întrebai pentru ce a venit la cimitir. — După cum știți, de câțiva ani, m’am specializat în epitafuri. E genul de poezie care rentează mai bine în țara noastră. Eu, cel puțin, sunt foarte mulțumit. Am o clientelă numeroasă. Și să nu credeți că este ușor să faci versuri pentru o cruce de mormînt. A, nu! Cu toate acestea nu iau parale multe. Douazeci de lei bucata. Pentru ofițeri și copii prețui jumătate. Astăzi am venit aici ca să-mi strâng toate epitafurile, deoarece vreau sa le public intr’un volum. Il intitulez : Dintr'altă lume. Am epitafuri foarte frumoase. Dacă vreți să vă citesc ultimul pe care l’am făcut, unei fete de optsprezece ani. De ce îmi fuse soarta așa de chndfi [mie ? De ce plecai din lume de-acuma pe [vecie ? Când o dorință *n mine era nepotolită Sa fiu și cu odată, odată doar iubita. Adio, îți spun mamă, adio frați si [rude Să nu vărsați nici lacrăm], și nicî [suspine cruce De astăzi înainte n’o să mai am [durere Adio... sau mai bine, vă zic la revedere. Acuma să vă citesc, niște versuri cari sunt săpate pe crucea de pe mormîntul unei văduve. — Te rog cruță-mă, fiindcă acelea trebue să fie și mai sfâșietoare. Și apoi îmi rezerv plăcerea să le citesc în volum. Mă grăbit să strâng mâna macabrului poet și eșind pe poartă îmi spusei îndurerat. Se vede că nu îmi este dat să găsesc odihna nici la cimitir. Vă mărturisesc că eu detest poeții și iată pentru ce . Or fi având ei sensibilitate impresionabilă, imaginație și simț de artă! Or fi cântând ei cu accente duioase trecutul nostru, desmormântând din cronici figurile prăfuite ale voevozilor noștri, profilurile șterse ale domnițelor lor! Pe firele lor ar fi defilând sensații subtile și sentimente gingașe, dar ceea ce le lipsește este sinceritatea. Mint politicianii, nu zic ba, dar poeții pot să le dea optzeci la sută înainte. N’am găsit minciuni mai mari ca în volumele de versuri. Aceasta este impresiunea, pe care am avut-o ani de zile, pe când citeam poezii — impresiune care m’a determinat să renunț de a mai deschide o carte, al cărei titlu mă anunța că într’însa sunt versuri. Și pentru că eu am obiceiul să dovedesc tot ceea ce afirm, vă rog să faceți cu mine o excursiune pe întinsele domenii ale poeziei. de Ionescu-Quintus In odaia mea săracă Stau culcat, un greoi* cântă. Pe când vântul prin ferteastă Să răzbească, se frământă Pe pereții mei cei umezi Se prelinge egrasia.. Streașiinele afară picul. Ingânându-și melodia. Cine credeți că este autorul freestor versuri ? Un sărac cu ghetele cârpite și cu haine zdrențuroase ? Aș! Este un tînăr, care a moștenit de curând trei sute de mii de lei, care locuește într’un apartament luxos mobilat, care se plimbă în fiecare zi cu muscalul la șosea și căruia se vede că nu-i ajung toate aceste bunuri. Mai vrea să fie și poet. Trăesc singur, fără casă într’o crudă suferință. Vin din când în când iubită Vino ’ntr’a mea locuință. Mă rog! Omul ăsta sau e nebun sau spune brașoave, mă gândii ea citind aceste versuri. Cum, dacă trăește fără să aibă o odaie — în stare de vagabondaj — cum poate să ceară iubitei ca să vie în locuința lui? Ți-aduci aminte prin zăvoi Când ne plimbam doar amândoi Și ne îmbrățișeam cu foc Și luna s’a oprit în loci Vedeți ? Nici mai mult nici mai puțin. Bardul nostru pretinde că s’a oprit luna în loc ca să-l vadă îmbrățișându-și iubita. Crează-i cine o vrea. Blondă, dulce, sclipitoare Ca și steaua, sora ei... Ei bine! Fie-mi permis să spun acestui poet: Blondă, dulce, sclipitoare o fi iubita dumitale și te sfătuiesc s’o păstrezi, fiindcă ’n vremurile noastre rar se găsesc femei cu calități așa de prețioase, dar cumnat cu steaua tot nu ești dumneata» întristat, mă ’ntreb in mine Voi mai apuca eu oare. Să mai văd din nou verde a trăi mai răsărind o floare? Oricine o citi aceste versuri, o să-și închipuiască, fără îndoială, că acela care le-a făcut, e un ftizie în ultimul grad,care se întreabă, toamna dacă va mai trăi până la primăvară. Se vor înșela însă acei cititori. Poetul este un om gras, roșu, pântecos care mănâncă, la o masă, varză cu carne, doi patricieni, brânză telemea și tot flămând rămâne. Singur ? Gând ce mă ’nspăimântă, îmi trec fiori reci prin păr. Singur? Nu, căci mi-e tovarăș Acest mare adevăr. Cui socotiți că-î trec fiori prin păr? Unui chel. Capul poetului este la o bilă de biliard. Și câte exemple nu v’aș putea da, dacă n’aș socoti că acelea pe cari vi le-am oferit sunt îndeajuns pentru ca să vedeți ce minciuni sfruntate debitează poeții noștri. Și cu toate acestea cititorii îi cred și oftează la toate tânguirile lor. E adevărat că multă vreme m’au păcălit și pe mine. Aveam nevoie de două batiste, ca să citesc un volum de versuri. Dar într’o bună zi am prins pe acești deliquențî sentimentali și îmi fac o plăcută datorie, traducându-l înaintea tribunalului opiniei publice. Nădăjduesc că pedeapsa care o să li se dea nu o să fie tocmai ușoară. Dar nu numai poeții noștri mint. Alfred de Musset spune: Si vous croyez fine ie vais dire Qui j’ose aimer Je ne saurais, pour un empre, Vous la nommer. Ar fi un sacrilegiu să insultăm memoria lui Alfred de Musset, dar în acelaș timp ar fi să ne certăm prea tare cu rațiunea, dacă am lua de bună declarația marelui poet. Fa fost ușor să, fiindcă știa spue ce a spus foarte bine că nici un împărat nu o să-i ofere împărăția în schimbul numelui iubitei lui. Și apoi, după câte știmi, Musset nu-șî prea aducea aminte a