Universul, august 1911 (Anul 29, nr. 208-238)
1911-08-01 / nr. 208
ftesto Papei Pisa I PAPA PHÎS AL X-lea (după o recentă fotografie) Calendar pe anul 1911 Ortodox Duroran, 31 Iulie.—Drept: Eudochim Catolic Baianică, 13 August. — Marta. Răs. soarelui 5.16.Apusul soarelui 7.24 minssm* are următorele linii telefonice Administrația :.... 6162 Redacția ....... 12188 Străinătatea ...... £ 0156 București, 31 Iulie 1911. EZAXEmg SGOLARE S’a făcut bine când s’au desființat examenele anuale in școlile publice, primare și secundare? Chestiunea e mult discutată în lumea noastră didactică, și dacă sunt profesori cari cred că desființarea aceasta a folosit elevilor fără nici o pagubă pentru învățământ, sunt alții cari cred dimpotrivă. Am relevat în mai multe rânduri părerea a diferiți membri ai corpului didactic asupra acestei chestiuni; vom releva azi părerea d-lui I. Otescu, așternută într- un articol publicat în No. 6 al revistei „România viitoare“. Obiecțiunile de căpetenie ce se aduceau examenelor, când exiStau, erau acestea, că sunt un surmenaj pentru copii, că e imposibil ca elevii să poseadă, la examen, toată materia tuturor obiectelor, așa că examenul e mai mult chestiune de noroc, că la examenele anuale es mai bine cel cu memoria bună decât cei cu judecata bună, pe când scopul învățământului e să desvolte judecata, în sfirșit că profesorii prețuesc valoarea elevilor din cursul anului,, iar nu din câteva minute de examen. Toate aceste obiecțiuni păcătuesc, zice d. Otescu, prin aceea că au în vedere extremele. Un examen e o muncă mai mult ce se cere de la elevi, dar nu o surmenare și e necesară chiar pentru elevi, cari trebue să fie obișnuiți a face o sinteză a cunoștințelor lor, și această sinteză e prilejită prin examenele anuale. Examenele vor fi o surmenare și o chestiune de șansă numai dacă se vor face examene de amănunte. Dacă de exemplu, la istorie se vor cere exact toate datele, toate persoanele și peripețiile, neapărat că examenul va necesita o surmenare și va deveni o chestiune de pură memorie și de șansă. Dar nu acestea trebuesc cerute la examen, ci chestiunile de ansamblu, de raport, ce caracterizează epocile, căci se pot ține minte ușor și permit tragerea de consecințe necesare scopului educativ al istoriei. Așadar, nu examenele ar fi de vină, ci modul cum s’ar face ele. Făcute pe chestiunile generale și de fond, ca o cercetare a nivelului, la care s’a ridicat spiritul și judecata elevului, examenele nu s’ar adresa atât memoriei cât judecatei lor. In ce privește obiectiunea că e mai convingător un an întreg de lecțiuni cu elevii, decât un examen oricât de lung la finele anului, e o obiecțiune cu totul relativă. „Dacă un loc de un profesor la o clasă pentru un singur obiect ,am avea un profesor pentru mai multe obiecte, dacă chiar pentru acelaș obiect nu s’ar schimba profesorii — zice d. Otescu—și dacă în locul populațiunilor școlare așa de numeroase am avea 15—20 elevi pe clasă, cum e acolo de unde am luat ideea suprimăriei examenelor anuale de clasă, profesorul neapărat că ar cunoaște în mod amănunțit pe elevi. Dar când sunt, cum sunt la noi și profesori cu o singură oră de lecțiune pe săptămână la o clasă cu o poperațiune de 60—80 elevi ar fi absurd a se pretinde profesorului să-i cunoască pe toți, și încă amănunțit“. Mai departe, d-sa susține că nivelul învățământului secundar a scăzut de când s’a desființat examenele anuale. In neputința de a aprecia sigur pe elevii mediocri și sub-mediocri, profesorul e înclinat a-l promova, când o' poate nu ar merita să fie promovați; astfel, fără examenul anual, elevii chiar sub-mediocri energ înainte cu cei buni și nivelul intelectual al claselor scade și învățământul se resimte. Chestiunea e, fără îndoială, însemnata și merită băgarea de teamă a celor în drept. ZIȘCAREA REGALISTĂ III rORTUSAUA Lisabona, 30. — Mai multi soldați din reg. de infanterie No 18, au fost arestati bănuiți că fac parte din complotul monarhist. Intre soldații reg. 17 s’a produs o ciocnire din cauză că unii monarhicti s'au opus la executarea imnului, republicei. Lisabona, 30. — Mai mulți ofițeri că cerut telegrafic ministerului de războiu să le dea voe să poarte săbii lungi, in caz contrar se vor revolta. Ca urmare a acesteia, ministrul de războiți a dat ordin sever tuturor comandanților ca, la prima mișcare ce s'ar produce în armată, urzitorii ei să fie împușcați JW>«ffl*aagwp^^ itmvaii mmi <>iTUpwtfwwwa**^y,r « JIM FflUîlîiM âe la poliția Capitalei Suma exactă delapidată de Al. Manete, șeful biuroului pașapoartelor de la prefectura poliției Capitalei, este de 3860 lei. Această sumă a fost defraudată în interval de trei arii, adică de la 1909, încoace. Al. Manete se află într’o stare de nedescris. El plânge toată ziua și refuză să mănânce. De când a fost arestat, de acum trei zile, el nu a cerut să i se aducă decât apă. Cei douî fii ai lui Ranete, dintre care unul e ofițer, s-au dus era la prefectura poliției , și după ce au văzut pe tatăl lor și-au luat angajamentul să depună, suma defraudată. Ei au cerut ca în acest caz, tatăl lor să fie iertat și pus în libertate. D. I. Bărbătescu, locțiitor de prefect al Capitalei, a hotărât ca dacă Al. Manete depune sumele defraudate să fie lăsat în libertate. In acest scop, el nu a fost încă înaintat parchetului. Va rămâne ca parchetul să decidă dacă să deschidă sau nu acțiune publică contra lui Al. Ranete. Până una alta, a fost destituit din funcțiunea ce ocupa Tis. FSMia „Voî, filosofii, se vede că trăiți pe altă lume !“ — mă interpelează un amabil cititor al Universului. „Ce poți scrie despre fericire, decât vorbe, frumoase ,ce-n drept, dar în sfârșit, vorbe? Ai văzut d-ta vreun om fericit? Nu te întreb dacă d-ta însuți ești fericit, căci nu vor să fiu indiscret, observ numai că chiar în povestea persană, pe care ai citat-o, ca saițî ilustrezi demonstrația, se spunea că în toată împărăția Perșilor s’a găsit un singur om fericit, un cărbunar; bănuesc că dacă în adevăr era fericit, trebue să fi fost un mare nesimțitor, o brută... Desigur că nu vrei să ne dai de model un asemenea om! Cum poți fi fericit în viața aceasta, când ea însăși, în esența ei, este o luptă, luptă cu tine însuți, luptă împotriva elementelor dușmane din natură, luptă, în sfârșit, cu semenii tăi și cu celelalte ființe care îți servesc să trăești? Nu poți să duci vieața aceasta decât în compromisuri, mai mult sau mai puțin schimbătoare, dar admițând chiar că ai izbuti, d-ta moralist, să îndrugi armonia în sufletul d-tale, renunțând de bună voie la dorințele care te pun în conflict cu ceilalți oameni ;cum te-ai putea simți fericit, când în jurul d-tale e o atmosferă de mizerie și nenorocire ?... Te cred prea bun, pentru ca să nu te cred fericit!... Fericirea e o nălucă , n’o putem prinde, după cum nu ne putem prinde umbra.. Alergați, vor moraliștilor, după această umbră, halucinați de vreun ideal, cu unul prefer lumina, prefer să iau vieața așa cum este... Convinge-mă, dacă poți, că eu sunt acela care rătăcesc !“ Am rezumat în puține cuvinte obiecțiunile pe care mi le-a făcut stimatul meu concetățean și tot așa de sumar voi împărtăși cititorilor răspunsul pe care l-am dat, căci discuția aceasta trebue să fie interesantă,judecând după aprinderea ei și atenția cu care a fost urmărită de celelalte persoane de față. Am observat mai întâi interpelatorului meu că mi-aș putea încheia replica cu un aer tot atât de victorios, dacă aș lua și eu o atitudine critică față de concepția sa despre viață. Cu riscul însă de a părea învins, mă voi ține în defensivă, pentru ca discuția să poată avea în cazul cel bun un rezultat pozitiv. Obiecțiunile adresate tezei morale provin, parte din neînțelegere, de cuvinte,, parte din îndemnul altor sentimente decât acelea pe care se întemeiază moralitatea. Fericirea, fiind satisfacțiunea deplină a tuturor nevoilor pe care le simte cineva, natural că nici un muritor nu o va putea gusta decât vremelnic. Dar acesta nu e un cuvânt pentru a o considera ca o nălucă. Și sănătatea, așa cum o descrie fiziologia, e un bun foarte rar și trecător; cu toate acestea nimeni nu renunță, de a căuta să fie pe cât posibil mai sănătos. Chiar în ipoteza pesimistă, când plăcerea ar fi o simplă iluzie, în realitate fiind o simplă încetare a unei suferință, a unei lipse. — Chiar în această ipoteză trebue să ne călăuzim tot de principiul fericire ; fericirea va consta atunci în a ne ușura su CCGfiftESTS de Gr. ASIIJLM" ferințele, a face să Inceteze lipsurile. Dar pesimismul este oare îndreptățit ? Vieața e așa cum o luăm și mai ales cum ne-o facem : dacă primim s’o trăim, trebue s’o considerăm în părțile ei bune, pentru ca să n’o facem mai rea decât este. După cum spunea poetul Alphonse Karr: Par leur meilleur cőté tdehons [de voir les cjioses. Vous vous plaignez de voir les [rosters épineux ; Moi, je me refolds et rends grd[ecs aux Dicux Que les ipines aient des roses. („Sa privim lucrurile tu partea lor cea buna. Tu te plâns că trandafirii sunt spinoșî ; en. mă bucur ți aduc slavă lui Dumnezeu că spini au trandafir!"). Și pe de altă parte, după clan a spus foarte bine Per,an .Vei fi mulțumiți ele vieață, dacă o întrebuințați bine“. Este însă ceva exact în comparația că alergăm după fericire ca după umbra noastră, anume că dacă urmărim fericirea deadreptul, n’o putem prinde. Explicarea e în constituția noastră sufletească. Făcând un lucru numai cu gândul plăcerea pe care ne va procura-o, slăbim resortul activităței noastre și nu mai gustăm plăcerea în gradul în care ne-ar fi apărut, dacă n’am fi scumptat-o. Iar când facem vrem bine cuiva pentru plăcerea noastră, evident, că am stricat tot farmecul acțiunei și în loc să avem acea satisfacțiune adâncă, care constitue în mare parte fericirea, vom simți cel mult o searbăde plăcere. Așadar e adevărat că nu trebue să urmărim direct fericirea noastră: să î întoarcem însă spatele și—întocmai ca umbra noastră —fiind luminați de soare, de idealul moral—fericirea ne va urma. O altă cauză a obiecțiunilor ce mi s’au adresat e greșita concepțiune a fericirei. Mulți își închipuesc fericirea ca o stare idilică, pasivă, care să țină până la moartea omului. O astfel de fericire e cu neputință, nu numai pentru om, dar pentru orice ființă capabilă de a simți plăcere sau durere. Fericirea, fiind satisfacerea deplină a tuturor nevoilor pe care le simte cineva, urmează că se întrerupe de câte ori, apare în suflet o trebuință nouă. Și trebuințe noul apar, pe de o parte din cauza schimbărilor din natura și lumea înconjurătoare, iar pe de altă parte din cauza schimbărilor ce se petrec în însuși sufletul nostru. De altfel sentimentele din care se compune fericirea, la un moment dat, slăbesc cu timpul și încetează de a mai fi simțite. Așa încât, fericirea este o nălucă, numai dacă e considerată ca o stare definitivă, produsă odată pentru viața întreagă. Fericirea reală rezultă din activitatea morală, prin urmare, pentru a fi durabilă, are nevoe să fie mereu alimentată de fapte bune. Fericirea adevărată nu e o stare pasivă, nici o satisfacere a egoismului, nici o favoare a norocului; fericirea adevărată se cucerește — și se cucerește lucrând continuu la propășirea vieței sale precum și a celorlalți. «RIMELE MOREI PROCESUL CU OCCLÖ Descoperirea deliciului. — !ine erau Geanaro Cuoccio și Maria CunuccI ? I. Serbările cinciantenarului au îndepărtat un moment atenția publicului de la senzaționalul proces al Camerei neapolitane, care se desbate de câteva luni înaintea Curtei cu jurî din Viterbo. E vorba de a judeca o bandă întreagă de deliqvenți, făcând parte din faimoasa societate a Camorei,, cari în anul 1906 au ucis la Neapole pe un tovarăș al lor, Gennaro Cucccio, și pe soția lui, Maria, născută Cutineili Procesul ține de cinci luni și va dura probabil încă pe atât, deoarece sunt chemați să depună vre-o patru sute de martori. Dezbaterile de până acum au desvăluit lucruri nemaipomenite din așa numita mala vila a No a polului. — clasa celor mai periculoși rău-făcători și criminali, cari lucrează în stil mare, fiind organizați în grupuri și societățî puternice de care nici o autoritate n’are curajul să se apropie. Ba chiar, ceea ce e mai trist, a rezultat că unii oameni politici și alte persoane de frunte se folosesc de concursul Gamorei spre a-șî realiza diferite interese personale. Procesul Cuocolo — la care mulți patrioți italieni ar fi vrut să-l amâne pentru alt an, ca să nu coincidă cu serbările jubilare — a pus într’o lumină urâtă, de tot o parte din populația Italiei de Sud, care a rămas îndărăt, foarte îndărăt, ca dezvoltare morală și culturală. La procesul din Viterbo toate ziarele mari italiene și multe din cele străine au trimis corespondenții speciali. Vom povesti și noi cititorilor noștri peripețiile mai însemnate ale procesului, nu cu gândul de a spune lucruri de senzație, ci numai spre a arăta la ce grad de decădere ,poate ajunge o clasă socială, când nimeni nu se îngrijește de educația și de cultura ei. Vom istorisi astăzi cum s’a descoperit asasinarea soților Cuocolo și cine erau cele două victime. * In dimineața zilei de 6 iunie 1906 servitoarea Feliia Carusio, care era angajată cu serviciul de zi la soții Cuocolo, se pezintă ca de obicei la ușa stăpânilor săi. Sunând de câteva ori și neobținând răspuns, aviză cea mai apropiată secție polițienească de unde se întoarse întovărășită de un comisar. Acesta, cu o chee luată de la proprietarul casei, deschise ușa apartamentului și pătrunzând înăuntru, găsi în odaia de culcare pe Maria Cutinelli zăcând moartă într-un sac de sânge și având corpul străbătut de numeroase lovituri de cutit circulare, pe un individ care fusese găsit omorât în ajun, în acea comună, având și el corpul străpuns de nenumărate lovituri de cuțit și făpturi caracteristice cari se întâlnesc la toate victimele Camorei Asasinatul era Gennaro Cucccio, soțul Măriei Catinelli. Din buzunarul lui lipsind cheia casei, s’a putut, deduce lesne că după ce l’au omorât, pe el, asasinii s’au dus la Neapole, în casa lui. Unde i-au ucis soția. Grele și complicate au fost cercetările justiției. De la început însă, date fiind antecedentele victimelor,, cei in drept au bănuit că e vorba de o răzbunare a unor tovarăși. Iată în câteva cuvinte aceste antecedente: Gennaro Cucccio se trăgea dintr-o familie foarte bună și ar fi putut trăi liniștit și în siguranță ducând o viață cinstită. Frecventând însă focarele de vițin ale Neapolului, filea cunoștința unei femei pierdute, o fiică a păcatului, pe care părinții ei o abandonaseră, învălind-o într-un cearceaf de mătase lângă Torre dell Annunziata. Maria Cutibelli petrecuse anii copilăriei întro familie săracă, dar apoi apucă drumul aventurei și al viitului. Colindă toate casele ran-famate din cartierul Vicaria, unde se află centrul delicvenței near polifone, trecu prin brațele celor mai periculoși și mai abili rău-făcători și sfârși prin a deveni confidenta lor, sfătuitoarea lor, amica lor cea mai sigură și mai scumpă, Ii proteja și era protejată de dânșii. Reușise astfel să devină faimoasă și ajunse un personagiu în acea lume tristă de păcătoși. Pe când era in culmea „succeselor” ei, cunoscu pe Cucccio, tânăr vițios și fără experiență și, iscusită cum era, pricepu numaidecât că acela era omul ei. Cu toate mijloacele de care dispune o femee șireată și coruptă, se insinua în sufletul lui, îl atrase încet-încet către ea, și atunci când îl simți că e cu totul sub stăpânirea ei, îi ceru să o ia în căsătorie. Cu acolo nu avu nici o putere să se opună și temându-se apoi de prietenii ei,consimți .Lovi pe maică-la care zile întregi plânge, rugându-l să cruțe familia de o asemenea ocară, se certă cu rudele sale și se căsători cu femeia aceea perdută. Totuși, Maria Cutinelli, nici după căsătorie nu renunță la cartierul ei general ci îșî menținu vechile legături cu mala vita în care târîși pe nenorocitul tânăr care, poate, fără ea, s-ar fi cumințit și ar fi dus o viață cinstită. Gennaro Cucccio fu silit să pună în serviciul pungașilor numele său nepătat până atunci, înfățișarea lui de galanteri și inteligența lui vie, Sofii Cuoccio deveniră astfel sufletul marei asociații de deliguenți care terorizează Neapolul și e cunoscută sub numele general de Camera. Nu se făcea furt sau crimă fără ca ei să fie consultați. Cuocolo avea în toate delictele rolul de basist adică de făcător de planuri, de baze, ale asaltului. După comiterea delictului natural, el își încasa partea lui, care nu era cea mai mică. Stând departe de comiterea hoțiilor, el era mai la adăpost și rar i se întâmpla să dea ochii cu poliția sau cu pușcăria. De aci s-a născut în sufletele câtorva tovarăși o invidie și ură împotriva lui. Ei riscau pielea lor pe când Cuocclo se îmbogățea făcând numai baie. Certuri dese au început să se producă între camoriști, și împotriva lui Cuocclo se formă un partid din... ,„dezmoșteniții“ Camerei caii vedeau în el un „exploatator“. In lumea aceasta nu trebue mult să treci dela vorbă la fapt și astfel, dela amenințările ce i se aruncau în cursul certurilor, s’a ajuns la crima din ziua de 6 iunie 1906. Maria Cutinelli, care cunoștea toate secretele soțului, a fost și ea ucisă ca nu cumva să denunțe pe criminalii pe cari ea i-ar fi ghicit imediat. In ce împrejurări s’a hotărât uciderea soților Cucccio și care sunt principalele figuri printre asasini, vom vedea în corespondența viitoare. Borna, August, 1911. E. P. Maria (Sutineri ,cuiar<> Cuocopo Bărbatul lipsind de acasă, în primul moment, autoritățile bănuiseră că el ar putea fi asasinul, și de aceea se dădu o circulară pentru prinderea lui. Carabinieri din Torre del Greco (o comună de lângă Neapole), recunoscură în semnalmentele Citiți, azi, Duminică: Jaiversul i Un accident zis sala ferata un un sătean scapă cu viață ca prin mimice.—O călătorie involuntară pe... baral mașinei R.Sărat, 29 Iulie. Un curios accident de cale ferată avem de înregistrat In apropiere de Golești. Iată cazul: Ilie Iordăchescu, din Cotești, plecase era spre Focșani intr’o căruță trasă de 2 cai, ca să-și târguiască câte ceva. Ajuns la bariera Golești, trecu pe linie cu căruța, neobservat, de cantonier, dar tocmai In acel moment un tren ajunse căruța în care se afla Ilie și î sfărâmă partea dinapoi a căruței cu roatele respective. Die Iordăchescu căzu pe linie înaintea mașinei, în timp ce caii, cu restul căruței și cu roatele dinainte, apucaseră să treacă dincolo de linie, scăpând neatinși. Mai puțin norocos ca vitele sale, totuși, și Iordăchescu, care își vedea moartea cu ochii, se agăță cu mâinile de grătarul ce formează botul mașinei, și, încet - încet, — în timp ce trenul mergea cu toată viteza lui — se sui bine pe grătar, ținându-se de fier, și nu se alese din toată această întâmplare decât cu câteva leziuni ușoare pe care le căpătase la picioare prin hârjuirea de petriș, până la urcat pe grătar. In această critică pozițiune, bietul Iordăchescu călători o bună distanță până la podul de peste apa Milcovului, când fu zărit de mecanic, care opri trenul. Victima acestei întâmplări a fost adusă cu acelaș tren în Focșani și internată în spital. COMSUL DE COSTUIE din Vălenii ne nunte Dăm portretul d-lui Tudor Ionescu din Craiova, care a câștigat unul din premiile ce s’au acordat la Vălenii de Munte, la concursul de porturi naționale, organizat de „Liga Culturală“. D-sa e îmbrăcat într’un port din satele de prin jurul Craiovei. Este bine că toți cei cari cred ,că au câte ceva de obiectat asupra celor ce ne-am luat îngăduința să pilduim aci, îșî iau pe față nedumeririle, fie prin scrisori ce ne adresează, fie, atunci când se socot mai specialiști, prin ziare. Ni se dă astfel prilejul săiă murim și mai bine pentru cititorii noștri unele chestiuni cari par mai grele sau at fi controversate,—ba chiar, ceea ce este neasemănat mai greu, să facem pe unii să revină asupra ereziilor sau ciudățeniilor de rostiri ce întrebuințează. Astfel am reușit să facem chiar pe specialistul care susținea forma să ploaie în loc de să plouă, ca să revină asupra explicației filologice ce dădea, și să ne ofere acuma alta, care nu e, ln definitiv, decât justificarea formei pe care noi am susținut-o. „—Verbul fiind de conjuctarea întâia,—zice specialistul,—a avut e la persoana a treia conjuctiv. A fost deci să ploaue, din acesta s’a făcut să plouă, deci forma e corectă foneticește“,—și numai o parte din România a înlocuit-o prin cea analogică „să ploue“.—,,Aceasta e explicarea adevărată a formei să ploue, și nu cea care am dat-o rândul din urmă“,— mărturisește în sfârșit contradictorul nostru. Apoi dacă și forma e corectă foneticește și dacă și cei mai mulți Români zic să plouă, de ce n’ar triumfa această formă, față de cea analogică?—Specialistul totuși „se rostește“ pentru să ploue, fără a osândi (ce noroc!) pe cei ce întrebuințează turma corectă. Noi nu pierdem speranța ca să revină cu desăvârșire,după cum avem în această privință și alte exemple. Așa, de pildă, am amintit de formule: memd, paternă, puteam să mai adăugăm: Româniea, Softea, etc. Toate aceste specialistul astăzi le-a părăsit cum probabil va părăsi, cu timpul, și originalitățile pe cari le mai păstrează, aproape singur din toți Românii cari țin astăzi un condei și în mână- am aretat, veti, rentate, margeni, respuns, dimineață, vise, privele,giață, etc. Noi nu zicem că toate formele acestea n’aui existat odată așa în limbă, după cum știm prea bine că s-a zis și paternă, inimă, și admitem că sălbatec, ernatec, poate chiar privelegin, pot să fie reduse la forme romanice—dar susținem că acestea sunt forme învechite, parte ieșite cu totul din uz, parte pe cale de a ieși. Intunerec îl mai misim încă la Eminescu, dar alături de ..întuneric”, care este desigur forma ce va triumfa: Per ochi! mai! și minunat! Lucesc adânc, chimeric. Ca două patimi fără sotii pline de ’ntuneric. Specialistul crede și aici că de ION GORUN poate triumfa cu analogii, și citează: farmec, vindec,— întrebându-ne dacă vom cuteza noi să scriem, de pildă, vindic. — Răspundem: noi nu, Eminescu însă a cutezat-o și peaceasta, scriind: Cu drumul iubirii Voind sufletu-m! să-l vindic, L’am chemat în Ho fim pe Kara, Kamadeva, zeul indic. Tot la Eminescu găsim, omestic, ca să rimeze cu domestic,— analogii și acestea, pe cari noi nu le admitem decât ca licențe poetice. Vom continua deci să zicem: vindec, judec, farmec, amestec,—însă vom zice: întuneric, sălbatic, iernatic... De ce? Fiindcă aș vrea limba. Aici nu ajunge niciun fel de pregătire. Istoria limbii, sau cele câteva budii filologice pe care unii își închipuiesc că numai eî le știi, după cum alții, sau tot aceia, par a-și închipui că numai ei posedă enciclopedia lui Larousse sau gramaticalul Lambrior,—acestea simt la Aapoziția și la îndemâna oricui,— pe când simțul limbii în dezvoltarea ei, simțul estetic, în deosebi al limbii literare, acestea nu se învață din niciun compendiu, ci acela care s-a născut fără ele, fără ele rămăne toată viața. Ce ușor ne-ar fi și nouă să ducem la absurd prin analogii, „întunerecul“ și celelalte atece și etece ale specialistului! încă postec pare că mai zicea odinioară, dar cuteza va să îndrepte strofele citate mai sus, din Eminescu, și să scrie, chirierec, zeul indec?.... Lucrul e îndoelnec, în tot cazul n’ar fi estetec. Dar, încă odată. Nu ne-afi înțeles deloc aceia cari și-au închipuit că noi pretindem să facem aci „istoria limbii“, sau chiar să confecționăm un „îndreptării“ mai mult sau mai puțin savant și pedant. Ambiția noastră nu se avântă la asemenea înălțimi amețitoare, ci cu o modestie pe care credeam c’am accentuat-o îndeajuns, ne mărginim, cum am zis’ la privirea ereziilor și ciudățeniilor linguistice,—gramaticale sau stilistice,—pe cari le întâmpinăm în tipăriturile de tot felul ce văd lumina în vremea de față ca să zică: nu istoria limbii, ci prezentul ei și desvoltarea ei viitoare, în deosebi literară, nu interesează aci.—Cei cari vor istorie sau compendii, v-ar știuto de să le găsească, și fără să ceară adresa specialistului. • S’a iscat, mai zilele trecute, o discuție și în jurul formei să fac, în loc de să iee sau să ia. Nici aici n’avem a face cu altceva, decât tot cu o formă învechită. Numai aceia cari vor să se arate prea învățați sau să pară prea originali, o vor mai întrebuința. Chiar formele: să iee, să dee, să stee, par a fi pe cale să 14) Dragiste de scriitor (Un alt erou al timpului nostru) Bornea originar din zilele noastre de MIHAIL NEGRU IV DOUA SUFLETE CARE SE CAUTA Fătră să-I dea prin gând că l-ar putea ca pe ea să n’o intereseze, el s’a apucat acum să-î lămurească punctele de căpetenie ale cuvântării pe care are nle gând să o țină peste câteva zile, la o ’ntrunire. Maria ascultă ca In vis, cu gândul aiurea... „.. Alegeri pentru scaunul vacant, scaun de deputat, la colegiul IL„ Administrația • coruptă și se dedă la <Hussari?inlS~. Pare c’am fi în Femeia privește spre lumina albastră a venlezei, lumină ce tremură făcând par’că să se miște pe pereți aripile unei mari pasări misterioase... „Cine s’a trudit pentru asanarea moravurilor în această nenorocită țară?“ Maria își vine par’că în fire, dornică, poate, să audă răspunsul la această întrebare. Dar din înșirarea de cuvinte ce urmează nu’nțelege nimic, și iar își cufundă privirile ’n gol, spre tavanul înflorat. Il privește cu luare, aminte. Bronzul stucurilor strălucește așa de neobicinuit; ea niciodată nu l-a mai văzut așa, noaptea... — Mario, dormi? — Nu. — Eu te’ntreb cam cât să fie ceasul și tu nu-mi răspunzi... — Mă gândeam la prietenul pe care l-ai invitat astă seara, la Adrian. — Ai ca piarda-vară și băia VHLIU 1 ia joc să da ceva cum se cade, scrie poezii... Noroc că era noapte. In întunericul încăpere, Maria s’a ridicat deodată, sprijinindu-se pe o mână. Părul de aur i se revărsase bogat pe albul pernei. S’a uitat la bărbatul său lung, cu sprâncenele strânse, vrând să-i zică din gură ceea ce-î zicea din inimă : Mi-ești nesuferit! Și-a lăsat, apoi, încet capul la loc și s’a întors cu fața în cealaltă parte. RĂTĂCIRE Ca toți cei la cari viața e un șir de crâmpee de vis, și de zadarnice risipiri de suflet, a doua zi când se sculă, Adrian băgă de seamă că simțimântul de nemulțumire din ajun luase o înfățișare mai generală și mai puțin imensă. O aeasaso artațakagă, o istovire a întregei ființî, iată ce simți după ce se îmbrăcă și rămase privind pe geam. Oamenii ce se mișcau sub palida lumină a unei zile de moină, sub un soare spălăcit îl făcură să privească la ei mirat. Lumea i se păru toată fără nici un rost,, înlănțuirea de fapte ce alcătuește viața i se păru ceva fără noimă, și câtăva vreme cercă în zadar să găsească echilibrul lumiei sale lăuntrice. Abia când eși din casă, pe la două ceasuri după amiază, zâmbetul fire, ce părea că silește să se bucure în această amorțire, îi călăuzi sufletul pe drumuri noul. Atingerea cu realitatea, cu viața zgomotoasă a totului, absorbindu-i cu desăvârșire propria individualitate, păru că aduce oarecare armonie în ființa sa. Streșiința picură și pa crăcila umeda $1 asgra ale cormâkii stoluri de vrăbii fac gălăgie sub soarele slab ce pare reflectat de sus dintr’o oglindă. Amestecat în lumea care umblă înc oa și ’ncolo, Adrian, care nu știe ’ncotro să apuce, simte deodată lămurit dorința de ceva nou, de priveliști și locuri deosebite. Și se suie’n tramvaiul care tocmai trecea pe lângă el. Se duce spre bariera Moșilor, un loc care i se înfățișează acum sub o culoare foarte atrăgătoare. Pe lunga cale a Moșilor e un furnicar de oameni ce umple șirul de prăvălii de pe ambele trotuare. Tramvaiul lunecă pe linie, pe drumul plin de mocirla pricinuită de zăpada topită. Cornelii Adrian stă pe platforma dinapoi spre a avea mai largă priveliștea străzii și a mulțime!. Se simte bucuros de această mișcare pe care are putința s’o privească de departe, fără să as amestece la ea. In cafenelele nenumărate ce se țin lanț pe această stradă, o sumedenie de oameni cu treburi sau fără căpătâi stau pe la mese pierzându-șî vremea într’o trândavă așteptare, în fumul de tutun. Iar prin geamurile prăvăliilor strâmte și întunecoase se văd ici colo oameni lucrând , croitori plecați deasupra mesei măsurând postavul, cismari stând cocoșați pe scăunelele lor mărunte. Mai încolo, în ușa deschisă, visează o tânără fată care, după ce și-a ’nflorit obrajii cu roșu și și-a ’nfipt o mușcată în păr ,a rămas cu ochii și cu gândurile departe. La o vreme tramvaiul înaintează cu greu și clopotul din față sună tare, bătut de vizitiu. Vagonul a ajuns de pe urmă un cortegiu funebru. Un dric alb se leagănă și ce saltă pe arcuri prin mijlocul dinanicii. Brist da a Ctrătă át oameni cari, chiar de n’ar fi fost jalnici, ar fi avut o ’nfățișare destul de tristă, înotând așa prin noroiu, cu poalele paltonului lumesc, cu capetele descoperite. Pe urma acestora vin trei trăsuri pline cu femei cernite, înaintea dricului și a trăsurei cu popa, merge un om sărman, cu ițari strânși pe picior și cu o haină numai petice , purtând în spate un brad de ale cărui ramuri verzi stau agățate panglici sau hârtii multicolore. Bradul acesta e simbolul Sneretei celui ce merge la groapă, un flacou sau o fată. Iar în urma cetei jalnicilor, muzica nu știă cărui regiment bate lapovița cu cișmele, purtând în mâini și pe umăr instrumentele de alamă strălucitoare.Când în lumina de o blândețe tristă a acestei zile de iarnă, la un semn, Bunetcla a doazeci da instrumente se alătură ui spiettacând unti «arass* a* re și dureros, —i începutul unui marș funebru, — fustuța de pe năvală umplând trotoarele. Adrian se alipise și el de convoiu. Muzica plângea tare pe drum, în note prelungite, întrerupte parcă de aftăzi, cu lovituri de tobă și cu pauze de un timp, în curs regulat se auzeai sfâșietoarele țipete ale femeilor. Din coșciugul alb se zărea ieșind poala unei rochii ca de mireasă. Moarta nu era de neam de oameni, avuți,—se vedea aceasta după înfățișarea celor ce o duceau la locuința-i de veci. Rudele, totuși, făcuseră jertfa de- a- alcătui bradul cu panglici și de a-i pune muzică,«—ultimă și mișcătoare grije pentru o viață care se stinsese și care le era dragă, S* wssuii