Universul, iunie 1931 (Anul 49, nr. 143-171)
1931-06-01 / nr. 143
Vmm virnjuminteá, ir, ftunUnietí •-----------crac1-----------* ■33B33 Praznicul unui chiabur! Scrisoar e Mie, dom'le, îşi urmă vorba uitându-se împrejur, cabotin, ca să vadă efectul, mie doar să-mi vie poftă d’aşa ceva şi să vedeţi ce-s în stare să vă fac. Unii alipeau din ochi nedume- ■ riţi, de parcă ar fi spus : ,,să-l creadă, să nu-l creadă Iar el, liniştit, vorbea cu iscusinţa unui vechiu învârtitor de fraze, hârşit în toate chichiţele retoricei, înălţând glasul uneori, lăsând ideea suspendată pe câteun cuvânt de efect ; iar, mai pe urmă ,coborând tonul până la diapazonul celei mai tainice mărturisiri, rostite în surdină — căsnindu-se să-i convingă pe toţi, de par’că aceasta i-ar fi fost unica îndeletnicire. Şi depănându-şi firul înainte : — Auzi dumneata ! Dacă s’a mai pomenit una ca asta ! Coşcogea-mi-te moşierul să nu se îndure el să dea um blid de fiertură câtorva săraci,, după ce şi-a îngropat nevasta ! Ca şi cel mai calic dintre calici!.. Şi trecându-şi palma prin pămătuful afumat de sub nas : — Nu mă credeţi- Aşa e ? Vă văd eu... Da’ ia ascultaţi încoa la mine. Uite cum mă vedeţi şi cum vă văd. Ce-i astăzi ? Să zicem că-i ajunul lui Sânt’Necuitai Că ăsta-i hramul bisericei de la noi... Ei, dom’le, te sui în tren şi te repezi aşa, ca-ntr'o plimbare pân’la mine. Un nimica toată. Faci opt ceasuri şi um sfert pân’la referci, iar de-acolo habar să n’ai câ-ţi trimit trăsura, „dogarui“ de ! cu telegarii mei, iuţi foc, zmei, nu alta! — doi armăsari negri ca păcura şi cu niște copite ca lipide, de fac „ștleap-șleap !“, când calcă, de par’câ-ar fi Ducipal din poveste. După ce-și muie mustăfile in spuma unei halbe de pere, urmă, întorcându-se spre mine : — Vii la mine, fără să-fi pese de nimic. Port eu grijă de toate. Nici să dai cu gândul ce acareturi am. Să vezi numai conacul. Că moşia mea e răzeşie veche, rămasă la braz, din neam de neamul Bârgovenilor strănepoţi get-beget ai lui Mitinea. Casă boerească, nu jucărie. Să vezi salonul, unde venea lancu Jianu de-i trăgea câte-o filigoană de cafea, fuma un ciubuc, şi p'ormă zbughi-o, p’aci be drumul ! Să vezi și cerdacul de unde a sărit Jianu ca un haiduc ce era, nimerind drept pe grumazul murgullui, priponit lângă gârliciul pivniței, când sta să puie laba pe el Cârc Serdar Stoica... Hei ! vremuri, mu mofturi ca apus !... Și după ce-și mai drese glasul în halbă, urmă : — Da’unde am ajuns ? Că pierdui firul... — Casa, de, acareturile — fi adusei aminte... Bunioară, cum ifi spuneam, de Sânt Neculai,, atunci fac zaiafet mare de se duce pomina. In crăpatul zorilor pun să întiinză năvoadele în eleşteu şi tot ce se pescuieşte este numai pentru ospăţul flămânzilor din ziua aceea. Apoi poruncesc să umple ceaumu. Da’de ceaun ce-ti mai pasă ! Că-i câtă mai căldarea de doi fleca. Şi după ce o umple, ochiu, lie trage o ciorbă de borş cu ţârâitură, de să-fi lase gura apă şi să-fi troznească fălcile când ăl gusta din ea. Şi sa dai cu căciula'n câini ! Şi-apoi dă omule drumul fălcilor şi ţine-te foaie ! Că se’ntinde o masă, de-i vreme bună, că nu-i mai încape curtea din fund şi o lungesc şi-o ograda boerească, indopându-şi pipota de zor. Că nici nu mă pot ţine să nu le zic : — Ho, mă hămesiţilor, nu înghiţiţi aşa, pe nemestecate, că vă ia Naiba rânza. Mânicafi mai domol, c’al vostru-i tot merticul! Şi clefănesc aşa pân’le rămâne dinainte. Dai vorba că mâncarea fără udătură, ca omu făr' de muiere! De-aia le dau să bea cât li-i plăcu, pân’ce nu mai pot şi pică pă sub masă. Că, uita-i să-fi spun, de Sânt-Neculai, desfuind câteva poloboc de vin în fit secare an. întâmplarea m'aduse la Fefe.ei, pe-o lapoviță sfîrcuită de-o limbă ascuțită de crivat- de nu știam ce să mă fac așteptând acceleratul. De o dată mi se năzări un chip uitat: Com Guță... Minunat ! — mă gândii —• tot e mâine praznic mare la Cotigeni, ca de Sânt Neculai I nici că se putea mai nimerit! Şi cu valiza în mână eşii în curtea gării. Se înopta, când mă oprii pe treptele de piatră leorcăite de zloată, cătând prin lumina șovăelnică apariția vreunui vehicul, dacă nu chiar a ,,dogar”l ui lui lui Conu Guţă. Nici urmă d’aşa ceva. Dar cu gândul la spuseie acalud om de omenie, par’că şi zării pe şosea o trăsură, luptându-se cu Crivăţul, iar în auz îmi sunau ca un cropot salvator „şleap ! şi ceap“,al copitelor ca lipiile ale vestiţilor armăsari. In loc d’aşa ceva, de abia mă încumetai să desluşesc ce era cu adevărat : un hârb de căruţă de ţară, pe capra căreia picotea chirigiul - -un unchiaş, cu chică albă, înghiţită aproape de o căciulă neagră, cât o baniţă de mare. — Slobod, moşule ? — îi zisei într’o doară. — Ptruu ! — fetele tatii, mâlci moşul, scuipând prin strungăreaţă şi ridicându-şi cu codrnşea biciului căciula ce-i acoperea şi nasul pe jumătate. — Tii, că urîtă vreme ! — adacuse — să nu mai iasă omul de sub cotlon ! — Aşa, moşule, întării şi eu. Da-i vorba, cum se nimereşte, nu cum o potriveşte omul. Mă iei şi pe mine ? — Cum nu, coane! Dâ'ncotro ? Că iepşunele mele atât aşteaptă sa se ia la întrecere cu telegarii lui Comnnţă. — Da’ ce vorbă-i asta ? — îl iscodii. Unichiaşuil zâmbi şiret şi, ca s’o dreagă : — Te pomeneşti că-l ştii... Nu-i vorbă, cin’ nu-l ştie?! Pui de, ce să zic... Dai ca ai dânsului nu s’au mai pomenit, atâta numa, că-i scoate cam rar. Dar deşi noi, cum ne ţin curelele... D’abia apucasem să muşez, ridicând gulerul mantalei, şi moşul porni, trăgând câteva bice cailor, cari se otânjiră un pic până clintiră brişcă din loc luând-o apoi la goană, de mi se părea că, dintr’o Clipă într'alta, or să ne dea peste cap. Noroc că n'au ţinut-o mult ! Mergând aşa pe tăcute, biciuit de vânt şi ieorcăit de apă, mi se părea că nu se mai sfârşeşte drumul prin bezna în care ne înfundăm, din ce în ce mai adânc. Aşa că, înţepenit aproape şi înfofolit într’un tartan de lână, nici nu-mi venea să cred când moşul mă lămuri cam ajuns în Cotigeni — sat mare cu două linii... Ne dădurăm jos, scuturându-me de apă. Şi cum orbucăiam prin intii nerie şi zloată deabia zărind, ici şi colo, câte o luminiță — moşul deschise vorba : — De acum s’a culcat lumea.. Şi, oprindu-se In dreptul unui parmalâc : — Uite, aici e la Conu’ Gută. O căsulie ca toate casele de țară, un pic povîrnită într’un peș... Nu putui să nu-1 întreb : — Da' conacul ? Unde-i conacul ? Moșul începu să râdă, într’un hăhăit de pasere ciudată : — Ce conac, coane ? Că nu s’a pomenit așa ceva p’acilea... Mie-mi venea nu ştiu cum, înroşindu-mă şi bucurândui-mă că era beznă adâncă, de nu mă putea zări, afurisitul de unchiaş. Şi-l întrebai neted : — Da’ acareturile... ştii, ca la un moşier mare, coşarul, grajdul, pătulele ? Chirigiul lăsă să-i scape prio strungăreaţă, împreună cu obişnuuiitu-i semn de silă, acela s hâhâit batjocoritor . — Ce acareturi ? Ce coşar ? Ce pătule ?... Că nici vorbă d’aşa ceva. Să-mi piară pământul de sub picioare, şi alta nu. Mă agăţai de ultima speranţă. — Păi, atunci, asta nu-i casa lui Conu Guță. Moşul conteni din hâhâit. Şi gata să bată în geamul căsuţii acelea : — De stat, aicea stă Con’ Guţă Profu. Da-i vorba că aşa îi e felul: fudul, lucru mare şi le cam încornorează toate. Credeam că îngheţ locului De abia mai bolborosii: — Dar telegarii, zmeii lui Conu Guţă ? — Hâ ! hâ ! — făcu moşul. Şi printre chihoteli : — Dumneata să fii sănătos ! Ia, nişte necăjite de mârţoage— pielea şi osul. Ce ! Iepşunele mele-s cai domneşti pe lângă căzăturile lui Conu Gua. Oprindu-l să mai bată în geam, sărbtai în căruţă şi după ce mă’nfăşurai : — De ce nu vorbişi verde, moşule, din capul locului ? Mă făcuşi să bat drumul, așa, ca un zărghit, pe vremea asta... Chirigiul dete din umeri : — Ce era să fac ? Că n'avui parte d'un ailisveris. Și se sui pe capră. — înapoi, la gară, încheiai. Iar când ajunsei, ca să aflu tot : — Da’cu praznicu’ăla grozav de mâine ce-i ? Unchiașul mai rise o tronă. Și după ce se satură de râs şi-şi şterse ochii : — Păi, să vezi dumneata. Cu magode d’astea mai sperie lumea pe la târg. Conu Guță. Că se uită la el cu gurile căscate şi-l primesc p’acoilo boerii printre ei... Că, pasă-mi-te, p’acolo ie că umblă cotarlele cu covrigi în coadă și d’aia şi Conu Gură, ca să nu rămâie de căruţă, se apucă şi le toacă la vrute şi nevrute, de înghiaţă apele, până-i ameţeşte pe toţi. Iac’aşa ! N. PORA IABI SATIS lam satis nivis inisit vater Horatius Destul şi-a ’mpintenat Minciuna Pustiul rătăcire vânt, Pornind în piepturi val de patimi Şi val de ură pe pământ Impăunându-şi toţi fugarii Cu jertfa marilor eroi. Pe seara vieţi, ’n loc de aur înalţă pleavă şi gunoi Şi, praful aruncând în ochii Poporului îndurerat. La poarta gloriei toţi proştii Şi toţi puşcăriaşii bat. Te uită cum samsarul cinic O lume ’ntreagă ameji Şi vrea să fericească neamul Cu leacul stemei inepţii. Aşa piraţii şi cretinii Ajunseră la cârmă, sus Şi, drumul muncei ocolindu-l Prăpăd în ţară ne-au adus. Că ’n loc de cântul biruinţei Şi hore vesele, vedem Doar ochi ce fulgeră ’n revoltă Şi pumni ce tremură ’n blestem. O, Cesar! Când spre ţară zeii In zbor de vultur te-au purtat. Pe fruntea ta cununi de stele îndurători ţi-au aşezat. Din focul sacru dă lumină In noaptea sarbedei minciuni, Subt steagul muncei, lângă tine Să vină cei viteji şi buni. Dărâma idolii netrebnici, Făcuţi din huma şi noroi, Din focul tinereţei tale Aprinde soarele la noi. Fă gândul bun şi omenia Să se ’ntrupeze ’n faptă iar. Şi pentru gloria-ţi curată Să ’nalţe maiestos altar !, I. V. SORICU Â2Î veste tristă-Ji dau. Un sîânjenel Abea 'nfiorit, s’a scuturat în glastră... Nu știe maters! ce-a murit în el. Și în pataiad fină și albastră... iar celelalte fieri din jurul lui, Privesc frumosul mort, înspăimântate De dorul cărui vis, de dorul cui, Mo, scumpele petale parfumate d in glastra 'n care eri râdeau bujori. Garoafe, trandafiri şi lăcrămioare, nii stau la sfat îndurerate flori. La căpătâiul celui care moare... ...„Cu bănueli e moartea tuturor”. Şopti un crin. „Cu mâini şi eu mă scutur'! ...Nu ştie nimeni că de-acelaş dor La geam, afară, a murit un flutur... ALFRED MOSOIU ása Premiile S. S. R-ului Suntem în principiu contra premiilor, deoarece ele nu pot constitui un îndreptar, ci de multe ori, gustul opiniei publice e falsificat în felul acesta. Cu atât mai mult contra premiilor S. S. R.-ului, care nu se acordă, cum prevede regulamentul, decât membrilor societăţii. Credem că aici e o lacună a acestui regulament, fiindcă se poate prea bine întâmpla ca lucrarea unui debutant, deşi nu-i membru al S. S. R.-ului, să fie de mare valoare şi totuş să nu poate fi premiată. Apoi,, cu timpul, numărul premianţilor se va înmulţi în aşa fel, încât S. S. R. va ajunge intr'o bună zi in situaţia de a nu avea pe cine să mai premieze. Se face şi marea greşală cu acordarea acestor premii de a fi încununarea, de multe ori inutilă, a unei întregi, activităţi literare, căci încununarea aceasta vine sau prea târziu, sau după ce gustul publicului şi a arătat de mult preferinţa. In nici un caz nu credem că un premiu, fie el şi al S. S. R.-ului, poate impune un nume. Am înţelege ca premiile să se acorde celor cu totul tineri, asigurând astfel scriitorilor ajutoare materiale, — atât de necesare uneeori debutanţilor de talent, — premii ce vor constitui în acelaş timp o puternică încurajare a talentelor în devenire. Să se caute mai curând ca aceste premii să fie de lansare, iar nu de încununare a unei activităţi literare. Pentru aceasta, ar trebui să luăm pilda Franţei, unde premiul „Goncour”, ca şi multe alte premii („Feminar“, „Felibrilor“), consacră pe un scriitor până mai eri obscur sau prea puţin cunoscut. Până la schimbarea dorită de noi, trebue să înregistrăm alegerile făcute Pentru premiul romanului, juriul a avut mană bună, in premierea d-lui Camil Petrescu pentru romanul său aflat la a doua ediţie, „Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război"*. Premierea d-lui Camil Petrescu e în totul meritată. Nici nu vrem să insistăm mai mult asupra ei, fiindcă opera d.sale e atât de mult preţuită, încât orice am căuta să mai adăugăm noi, riscăm să cădem în banal. Aceeaş pricepere în alegere a dovedit-o juriul şi în ce priveşte decernarea premiului criticei, in persoana d-lui T. Vianu, pentru excelenta d.sale culegere de studii eminisciene, în care aduce aportul unui filosof şi estet. Premierea d-sale este cu atât mai îmbucurătoare, cu cât de data aceasta juriul na premiat — cum de altfel a procedat și cu premiul romanului,— pe un consacrat, ci pe un tânăr a cărui operă e foarte valoroasă. Foarte nimerită a fost apoi acordarea premiului poeziei d-lui T. Stamatiad pentru o reeditare. Acordându-i acest premiu juriul S. S. R.-ului a ţinut să repare o greşală. In general, S. S. R.-ul a dovedit că are mână bună in alegerile ce le-a făcut, ştiind să aprecieze, într’o egală măsură, atât pe scriitorii din vechea generaţie, cât şi pe cei din cea nouă. E o recompensare pentru primii şi un îndemn pentru ceilalţi, aşa cum stă bine unei societăţi care e a scriitorilor români şi deci a scrisului românesc, înfăţişat prin tineri şi bătrâni. B. MARIAN —— XO 'X -----— DANGĂT de clopot vesteşte închinarea. In suflet coboară copilăria. Cu icoanele ei de miraj. Ori poate adulmec numai miresmele ei. Plin de visuri mă înfrăţesc eu drumul, ce duce spre locul de închinare al credincioşilor. Aud paşii tatei alături de mine. Ii simt mâna bătătorită de munca ogoarelor. O simt caldă în mâna mea. Avea ca în Duminecile copilăriei. Intru în biserica clădită în creştet de munte. Imnurile credinţei se furişează în suflet. Mă covârşesc. In jurul meu se fac gol, deşi biserica geme de credincioşi. Aud numai suflarea tatii ca un murmur de rugăciune Biruit cad în genunchi. Cântarea mă invalue ca o apă călduţă, parfumată cu nard şi smirnă. In faţa ochilor aprinşi icoana lui Isus, blândul fin de tâmplar. E atât de cuceritoare. Ochii divini numai bunătate, numai dragoste, numai iertare. Se desprinde din ramă. Pogoară spre mine. Blând ca un copil, îmi mânsfâie credinţa ce se înfiripă, timidă, curată, ca frăgezimea zorilor, în inimă. Mă alintă în dragostea lui dumnezeească şi-mi sărută sufletul bântuit de viforul ispitelor. Pace adâncă se sălăşluieşte în fiinţa mea învolburată. Simt din nou sfinţenia credinţii. Buzele I îmi tremură în caldă rugăciune. E cea mai curată desfătare a inimii... Dangăt de clopot din crestet de munte, cântări cu armonii din ceruri, tată, vedenia ta, voi toţi mi-aţi reînviat credinţa. Zâmbete îngereşti înfloresc în sufletul meu, sfinţindu-l. Blândul Nazarinean, din rame învechite de fumul tămiliei, s’a sălăşluit în inima mea. Cu privirile lui de bunătate, de dragoste, de iertare. Simt cum răsare în zarea sufletului o altă lume cu alte drumuri, cu ţinte de lumină divină. E lumea realităţilor cereşti 7. SANDU IncHI is acum 12 de ani la Paris In anul 1804, liniştitul orăşel Nemours, pe Seine-et-Marne, era o mare fierbere. Se anunţase oficial că Papa Pius al VII-lea, plecat din Roma, în ziua de 2 Noembrie, trebuia să sosească la 22 N. la Nemours, unde se oprea mai mult, spre a se odihni. Dar... cum se hotărâse înaltul Prelat, care nu eșea din Vatican, să ia un drum atât de lung și greu de suportat pentru anii lui. Fusese invitat de Napoleon, adică mai bine zis era un ordin, să vie la Paris, să-l ungă împărat, încoronarea fiind fixată, pen- I tru ziua de 2 Decembrie. In ce încurcătură era bietul primar din Nemours! Primise înştiinţarea de sosirea Papei, la 16 N. şi deci nu avea decât 6 zile ca să facă preparativele necesare... şi nu era lucru uşor, să găzdueşti pe capul biserii catolice, cu suita lui pontificală şi cu 60 de invitaţi, numai prinţi şi persoane însemnate din întreaga Italie! După multă bătaie de cap, reuşi să aranjeze totul, găsi şi 70 de cai care trebuiau neapărat schimbaţi la întreg cortegiu, sosi şi lista de mâncare, comandată la Paris, căci bietul primar avusese ghinionul, ca ziua de 22 N. să cadă într’o Vineri şi bucatele de post, cam greu să le înemereşti potrivite, aşa cum trebuia să fie, pentru aşa sfinţi oaspeţi! In fine sosi şi Papa în trăsura pontificală (berlină) trasă de 6 cai viguroşi, singur, aşezat într'un jilţ comod. Mulţimea, îl primi cu urale şi cu multă veneraţie, îngenuchiată. Se oficia o mică slujbă la biserica orăşelului, de însuşi Papa, apoi se servi masa. Eticheta, cerea ca Papa să mănânce singur. Abia gustă din mâncările aduse, şi în locul vinurilor nenumărate a căror listă i se prezentă el ceru un pahar cu apă şi când se ridică de la masă spuse, cu surâsul lui binevoitor , că totul a fost excelent Se odihni puţin, apoi tot convoiul părăsi orăşelul în sunetul cin. Ipotelor al muzicilor şi al mulţimei îngenuchiată, căci ori pe un-de trecea Papa aşa găsea populaţia îngenuchiată fie pe prispa casei, fie în stradă. Pe la miezul zilei intrară în pădurea Fontainebleau. O ploaie... . rece... deasă, începu să cadă. Când ajunseră într’un loc mai larg, unde copacii erau proaspăt tăiați, le ieşi înainte un grup de vânători călări, urmaţi de o ceată mare de câini. Dintre ei se ■ desprinse unul elegant îmbrăcat, care făcu semn să se opreasă trăsura Papei şi tot cortegiul. Cum această întâlnire nu era prevăzută în program, toţi fură surprinşi... dar imediat recunoscu în , vânătorul călare pe împăratul Napoleon. Oprindu-se trăsura, Papa, înțelese că trebuia să coboare... dar... • era în pantofi de catifea albă şi pe jos era noroi! Totuşi coborî, şi în acelaş timp şi Napoleon se dete jos de pe cal şi mergând spre Pius al VII-lea , îl îmbrăţişa. Apoi ca în poveşti apăru trăitura imperială; Napoleon luă loc , în dreapta iar Papa în stânga. , Pius al VII-lea care era f. modest nu văzu nimic ofensător, și tot drumul până la Fontainebleau fu extrem de dispus. Fură găzduiți la castelul „des Reines-Méres“, cum i se spunea ■ atunci, unde şezuse, Catherina d ' Medicis, Ana de Austria, Mmta de Maintenon etc... Aici se odihneapa trei zile, apoi înaintară , spre Paris, de data aceasta Napoleon la stânga şi Papa la dreapta, dar merseră pe înserati şi la orele 8 intrară fără pompa în Paris, unde Papa fu găzdui la Tuileries, şi ca o atenfie delicată din partea lui Napoleon, camera îi fu aranjată întocmai ca e la Monte-Cavallo, reşedinţa lui Pius al VII-lea. Abia în zorii zilei, clopotele bisericilor anunţau sosirea la Paris, a înaltului Prelat! Napoleon le oferea acest mare rar providenţial spectacol! Din toate col.urile Franţei, nu numai al Parisului mulţimea credincioşilo sosită era de nebănuit! Napoleon surâdea încântat că el era autorul acestui mare eveniment! Străzile care conduceau la Tui mm OXO ..... leries, nu mai erau nici o clipă libere. Mulţimea adunată se reînoia ca prin farmec. Toţi strigau: „Trăiască Papa” într’un entusiasm de nedescris şi când bătrânul Sfânt apărea la fereastră, curiozitatea tuturor se schimba în veneraţie. Apariţia acea albă, deoarece Papa numai în alb umbla îmbrăcat, îi umilea, îi făcea mai buni şi fără voie, chiar cei mai necredincioşi cădeau în genuchi! Era un tablou extrem de impresionant! Papa, făcea semnul crucei şi al binecuvântărei apoi se retrăgea. De mai mult de 20 de ori pe zi trebuia să apară. Viaţa acestui Sfânt Prelat era foarte modestă. El se scula la ora 4 dimineaţa şi până la 10 se ruga, apoi dejuna. Dar ce dejun? O salată de lăptuci, macaroane cu parmezan, compot de mere şi apă amestecată cu zeamă de portocale. In fine se apropia şi ziua singerei şi încoronării împăratului! Invitaţii începuseră să sosească, nu se vorbia decât de aceasta. Dar... nimeni nu bănuia ce se petrecea la Tuileries şi când în ajunul încoronării! Ce dramă ninu face căsătorie religioasă el este contra. Nutrea el oare de atunci gândul de a lăsa pe Iosefina şi a se căsători cu fiica unui cap încoronat? Cine ştie? Iosefina văzând că nu o ascultă, ceru o audienţă Papei în noaptea de 1 spre 2 Decembrie şi-i mărturisi totul. Când auzi Papa, spuse că orice i s’ar întâmpla el nu face încoronarea! Ori căsătoria religioasă în secret, ori se înapoiază la Roma. Napoleon, auzind cele rostite de Papa trebui să se supună legilor bisericeşti decât să nu mai aibă loc încoronarea să se facă de râsul lumii întregi şi astfel în zorii zilei de 2 Decembrie, fără martori decât cei necesari, fu cununat religios cu Iosefina, de însuşi Papa. Cine i-a văzut alături în trăsura imperială, surâzând şi veseli, nici prin gând nu le putea trece că toată noaptea o petrecuseră în discuţii şi ameninţări violente. De altfel cei mai mulţi petrecuseră noaptea nedormind, căci încoronarea le dăduse mult de lucru! Coaferrii, cismarii, croitorii, fugeau de la o casă la alta... Oglinzile nu se mai ajungeau! Toţi îşi încercau noile costume, căci cele vechi ale republicanilor fuseseră cu totul înlocuite! Cei mai mari generali se îmbrăcau şi se desbrăcau, îşi încercau ciorapii albi de mătase şi pantalonii albi bufanţi, cu vestă albă şi haina de catifea. Numai femeile erau încântate că se schimbase iarăşi moda! Veni şi ora când Papa trebuia să plece spre Catedrala Notre- Dame unde se făcea încoronarea. Ereau ceasurile 9 şi Papa se ridică să plece, când un camerist veni să anunţe că s’a uitat să se aducă un catâr pe care călărea un servitor al Vaticanului purtând crucea cea mare, aşa cum era obiceiul la Roma! In fine se găsi şi un catâr frumos care fu încărcat cu stofe scumpe şi porni Papa în trăsura luxoasă amenajată într’adins. Napoleon nu cruţa nici o cheltuială pentru a onora şi mulţumi pe Pius al VII- lea. Când intră Papa în catedrală simţi că este frig. Ereau orele 10. Luă loc în fotoliul papal şi începu să se roage... dar toţi tremurau de frig şi nu era loc în biserică să arunci un pai. Un tablou fermecător, toată splendoarea noilor uniforme şi eleganţa femeilor care tremurau de frig nu aveau voie aşa cerea eticheta să puie nimic pe umerii goi. La orele 12 în bubuitul tunurilor şi în sunetele asurzitoare ale clopotelor tuturor bisericilor intră Napoleon, purtând pe cap o coroană de lauri, iar pe umeri o manta grea de catifea cărămizie, brodată cu aur şi căptuşită cu hermină. Era palid şi foarte emoţionat. Se începu oficierea serviciului divin care dură mult şi se spune că împăratul fiind nedormit, căsca tot timpul, când însă Papa vru să-i pună coroana de aur pe cap, el i-o luă uşor din mână şi o puse singur. Iosefinei îi puse o coroană aranjată pentru ea într’adins, apoi şi-o scoase şi o puse alături pe perna de catifea. Voinţa lui desingur stapan şi-o arătase. După ceremonie, avu loc masa de gală unde şi Papa luă parte. Napoleon în Martie plecă în expediţia din Italia, iar în Aprilie Papa se înapoie la Roma, părăsind Parisul, unde peste 8 ani se înapoia prizonierul celui pe care-l unsese împărat. MARIA COŞOIU Zădărnicia visului ...S’au risipit în noapte aducerile-aminte ; Mi-a putrezit credinţa în neguri de morminte ; Mi-am înfrăţit viaţa cu scârba şi dispreţul, De-a pururi umilinţii necercetându-i preţul. ^ Copac cu fruntea n soare pe creştet de colnic, Mi-am aşteptat osânda şi n’am cerut nimic. M’am scuturat de frunză, lăsând în jur să crească Vlăstare nouă, suflet şi roadă pămânească. Şi’n nopţi pustii de toamnă, posomorât, stingher, Mi-am tânguit amarul cu braţele spre cer Rostogolite’n goană de vânturi, ploi mărunte Mi-au săgetat cu ace îngândurata frunte ; S‘au năpustit asupră-mi din patru părţi de lume Furtunile. De veghe, spre-a şti căderea cum e. Am înfruntat povara tăriilor ne’nfrânte. Ca şoimul ce pluteşte cu aripele frânte. Când dincolo de piscuri în frământări de apă Ţinteşte’n gol genunea ce-i gata să-l îngroape, Făcându-mi pururi vină din ne’nţeleasa trudă Ce-a sugrumat nădejdea în plâns pe geana udă. Cu mâni bătute’n cuie, cu fruntea’nsângerate. Am năzuit spre zarea de-a pururi înstelată.^ Şi, zeu răpus de fulger pe creştete de stâcă, ^ M’am prăbuşit din slavă pe veci în noapte-adâncă. Păstrând în ochi mândria ca de-am căzut înfrânt, M’am înălţat o clipă spre tot ce-i larg şi sfânt. Nu dăinuieşte visul când nu e cu putinţă Prin luptă’nfăptuirea-i cândva să-şi ia fiinţă. Ci, biet vlăstar ce urcă spre marea de lumină, Curând îşi simte-avântul secat din rădăcină. El, totuşi, din văpaie păstrează licărirea Ce spintecă văzduhul trezind nemărginirea. Şi când pe culme poarta nădejd lor s’a’nchis, Tot îi zâmbeşte’n slavă fărâma unui vis... AL. IACOBESCU mi români mentori: Mihail Kogălniceanu: Opere; N. Bălcescu Scrieri istorice; V. Alecsandri: Proză edit. „Scrisul Românesc“, Craiova) Iniţiativa editurii craiovene merită toată lauda : de demult se simţea nevoia reeditării clasicilor noştri, de opera cărora tineretul nu se mai putea apropia, deşi trebuia s’o facă şi pentru buna lui îndrumare didactică, dar şi pentru ca să-şi poată încălzi sufletul la razele de lumină vie a marilor înaintaşi. Se opuneau atâtea piedici din înfrângerea cărora „Scrisul românesc’’, pare a-şi fi făcut un mare merit. In primul rând găsirea unui tutore al nouei colecţiuni. Foarte nimerită fi fost persoana d-lui N. Cartojan, profesor universitar şi unul dintre cei mai asidui cercetători ai literaturii româneşti ; apoi, ceilalţi colaboratori cari selecţionând materialul şi întovărăşindu-i de interesante note explicative, colecţionând clişee şi date bio-bibliografice, caracterizând opera şi pe scriitor, să le facă familiare marelui public. Dar să ne oprim la fiecare volum câte puţin : începem cu operele lui M. Kogălniceanu, comentate chiar de d. Cortojan. Volumul începe cu un studiu asupra marelui înaintaş, precizându-i-se cu dreptate : copilăria, pregătirea din tinereţe, cum şi cele 5 activităţi principale : istorică, literară şi politică, insistând asupra : luptei pentru unire, împroprietăririi ţăranilor şi războiului de neatârnare. Studiul se închee printr’o caracterizare literară (îndrumarea dată literaturii şi teatrului, activitatea lui de prozator şi orator), după care urmează cea mai completă bibliografie asupra operei lui Kogălniceanu şi a studiilor al căror obiect a fost personalitatea acestui uriaş, formează „operele”, împărţite în 4 grupe : I. Directive literare, unde se publică „programul Daciei literare“, prin care se dă o nouă direcţie scrisului românesc, scuturându-l de obiceiul imitaţiei literaturilor străine, şi punând bazele apropierii scriitorilor români din diferitele provincii. De păcat, că d. Cartojan n’a publicat, tot aici, prefaţa poeziilor lui Alex. Hrisoverghy, în măsură să arate şi capacitatea critică, dar şi defectul principal al acestui îndrumător literar, care, totuşi, a introdus în scrisul românesc sărac şi primitiv, trăsătura conservatoare şi democratică, precursoarea tradiţionalismului de mai târziu. II. Urmează, două schiţe de moravuri, din activitatea de scriitor a aceluiaş. Şi de astă data d-sa, nu ştim din ce cauză, a lăsat în uitare acea minunată catiserie, publicată de Gârleanu, în 1909 în „Biblioteca românească Socec“. Dar nuvela istorică , „Trei zile din istoria Moldovei“, nu trebuia readusă în conştiinţă — cel puţin ca termen de comparaţie cu Asachi — pe de oparte, cu Negruzzi şi Odobescu, pe de alta. III. Urmează un mănunchin bine ales dintre discursurile marelui om de cultură cuprinzând cele 5 momente neuitate : Cuvântul de deschidere, în măsură să ni-l arate ca istoric, la alegerea lui Cuza, ca solemn, la jubileul Academiei, ca academic, la îmbunătăţirea soartei ţăranilor, ca democrat, la congresul din Berlin, ca diplomat IV. Ultimul capitol aduce scrisoarea „plină de demnitate naţională, de fineţe şi de tact” , pe care Kogălniceanu o trimite baronului de Josnini, mâna dreaptă a cancelarului Rusiei Sorciacov. In total volumul editat de d. Cartojan, îmbogăţit cu semnificative clişee din cariera marelui dispărut, cu notiţe explicative şi cu note înviorătoare în josul paginilor — reprezintă o frumoasă realizare pentru cunoaşterea acestui reprezentant al renaşterii sufletului românesc. Şi tot aşa de frumos se poate vorbi despre al doilea volum, acela consacrat altui reprezentant al aceleia? renaşteri, necăjitului N. Bălcescu, spre vieaţa şi opera căruia îşi apleacă atenţia d. P. Panaitescu. Se urmăreşte viaţa sbuciumată a acestui patriot luminat, se scot în lumină, legăturile lui politice şi literare, se precizează rolul ce l-a jucat în revoluţia de la 1848, se povesteşte sfâşietorul său exil. Urmează o caracterizare a principalelor lui opere (Puterea armată, Magazinul istoric..., Starea socială, Scrieri de propagandă, Istoria românilor sub Mihai Vteazul). Apoi „scrierile istorice” ale lui Bălcescu, a cărora readucere în conştiinţa publică, mai ales astăzi, când se vorbeşte atât de insistent de falimentul naţionalismului, constitue o adevărată binefacere. Ce păcat că volumul de faţă nu are şi o bibliografie ! Şi iarăşi ce păcat, că d. P. P. Panaitescu nu s’a lăsat ispitit de versiunea, după care o anumită „Cântare a României” (cea mai bună), este mai ales a lui Bălcescu ! Fireşte că — spre a fi complet, — volumul trebuia să aducă şi ceva pagini alese din .,Istoria românilor sub Mihai Viteazul“... Sau, poate, se intenţionează o editare separată a acestei scrieri, pe lângă cele 3 existente ? Altfel ar fi fost lucrurile dacă volumul de faţă ar fi fost sporit cu 50 — 60 de pagini caracteristice din această scriere, atât de greu digestibilă în întregime, astăzi, asupra căreia, după câte ştim, pregăteşte o nouă ediţie, d. N. Crainic. Volumul al III-lea, acela editat de d. Alex. Marcu, reînprospătează proza lui V. Alecasandri. Deşi mai voluminos decât celelalte, nici acesta nu e absolut complet. In schimb e bogat în note explicative şi fotografii pline de semnificaţie. Şi de data aceasta întâlnim — după un interesant cuvânt explicativ — o introducere, poate prea scurtă, pentru Alecsandri, în care ni se vorbeşte despre „vieaţa şi opera” acestuia. „Proza” lui Alecsandri e împărţită în două mari grupe : I. Amintiri şi II. Povestiri (de ce nu: Nuvele ?) romantice. Din prima fac parte 5 bucăţi: O preumblare prin munţi; Iaşii în 1844; Balta albă; Iunecarea vaporului Seceni pe Dunăre; Vasile Pârjan, de fapt tot nişte povestiri, cu cacarter santo-biografic. Din a II-a: Buchetiera de la Fiorenţa; Muntele de foc; Dridri; Istoria unui galben şi a unei parale; Mărgărita — în total 10 bucăţi cu precis caracter romantic— prin atmosfera generală, prin preocupări, prin manieră, prin limbă. Faţă de vechiul volum (şi acela necomplet), editat de „Minerva“ prin 1910, cel de faţă se prezintă îmbogăţit cu 3 bucăţi, dar sărăcit cu 4 . (Un salon din Iaşi; Borsec; O călătorie prin Africa; Tarde venienbibus ossa). Şi când mă gândesc de promisiunea făcută în precuvântarea aceluia : „Volumul al II-lea... va conţine criticile, biografiile, apoi, ca materiel nou : „Misiunile politice” şi alte mici lucrări inedite”. Natural că, în astfel de împrejurări, şi „Scrisul românesc”, tocmai fiindcă nu s’a gândit la o antologie a prozei lui Alecsandri, va putea continua pe această cale. Lucrarea este — în tot cazul — preţioasă. Ea readuce în conştiinţa publică un alt Alecsandri decât acela pe care-l cunoaştem, poetul tuturor vârstelor şi tuturor evenimentelor, cântăreţul naturii liniştite şi al sentimentelor poporului. E vorba de prozatorul cu acest nume — mai puţin cunoscut marelui public — nu atât din cauza lipsei de valoare artistică a operei lui, cât mai ales din aproape completa ei nepublicitate. Mă gândesc şi la „Balta albă”, şi la „Muntele de foc”, şi la „Vasile Porojan”, şi la ..Dridri“, şi la .Mărgărita”. Şi dacă din prima grupă putem uşor desprinde unele note auto-biografice (e vorba doar de „amintiri"), cu destulă uşurinţă aceeaş vieaţă var putea fi urmărită pe paginile fan-l vistice ale acesteia din urmă. El şi aceasta o nouă dovadă de su- biectivismul lui Alecsandri, carei abundă pas cu pas şi se cere me- reu exprimat. Iată ce însemnea-ză caracterul documentar al aces-l tei opere, care ne lămureşte, pel deasupra, viaţa poetului, dar şil împrejurările istorice în mij loculi cărora cele povestite s’au petre- cut. Constitue şi aceste povestirii prin urmare, încă o icoană « drept, mai palidă, mai puţin com pletă decât teatrul său, sau „Scrii ştirile“ lui Ghica — a acestei civilizaţii patriarhale atât de puţin româneşti şi totuşi atât de specii fie româneşti. Dar proza lui Alecsandri are şi o deosebită valoare literară prin limba oarecum nouă, prin stilul modernizat, prin construcţia normala, prin fraza curgătoare şi lapidară, prin unele caracterizări de persoane, prin atâtea surpriz® de intrigă şi, mai presus de toate, prin darul povestirii de care d® dovadă acest om cult, totdeaun® grăbit şi preocupat, care văzus® şi auzise destule. I Iată de ce prezenţa lui în co® „Clasicilor români comentaţi'® nu poate decât să ne bucure. I PAUL I. PAPADOPOI. I i 1