Universul, iunie 1931 (Anul 49, nr. 143-171)

1931-06-01 / nr. 143

Vmm virnjuminteá, ir, ftunUnietí •-----------crac1-----------* ■33B33 Praznicul unui chiabur! Scrisoar­ e Mie, dom'le, îşi urmă vorba uitându-se împrejur, cabotin, ca­­ să vadă efectul, mie doar să-mi­ vie poftă d’aşa ceva şi să vedeţi­­ ce-s în stare să vă fac. Unii alipeau din ochi nedume- ■ riţi, de parcă ar fi spus : ,,să-l­­ creadă, să nu-l creadă Iar el, liniştit, vorbea cu iscusinţa unui vechiu învârtitor de fraze, hârşit în toate chichiţele reto­­ricei, înălţând glasul uneori, lă­­sând ideea suspendată pe câte­­un cuvânt de efect ; iar, mai pe urmă ,coborând tonul până la diapazonul celei mai tainice mărturisiri, rostite în surdină — căsnindu-se să-i convingă pe toţi, de par’că aceasta i-ar fi fost unica îndeletnicire. Şi depănându-şi firul înainte : — Auzi dumneata ! Dacă s’a mai pomenit una ca asta ! Coş­­cogea-mi-te moşierul să nu se îndure el să dea um blid de fier­­tură câtor­va săraci,, după ce şi-a îngropat nevasta ! Ca şi cel mai calic dintre calici!.. Şi trecându-şi palma prin pă­­mătuful afumat de sub nas : — Nu mă credeţi- Aşa e ? Vă văd eu... Da’ ia ascultaţi încoa la mine. Uite cum mă vedeţi şi cum vă văd. Ce-i astăzi ? Să zi­­cem că-i ajunul lui Sânt’Necuitai Că ăsta-i hramul bisericei de la noi... Ei, dom’le, te sui în tren şi te repezi aşa, ca-ntr'o plim­bare pân’la mine. Un nimica toată. Faci opt cea­­suri şi um sfert pân’la r­eferci, iar de-acolo habar să n’ai câ-ţi trimit trăsura, „dogarui“ de ! cu telegarii mei, iuţi foc, zmei, nu alta! — doi armăsari negri ca păcura şi cu niște copite ca li­pide, de fac „ștleap-șleap !“, când calcă, de par’câ-ar fi Ducipal din poveste. După ce-și muie mustăfile in spuma unei halbe de pere, urmă, întorcându-se spre mine : — Vii la mine, fără să-fi pese de nimic. Port eu grijă de toate. Nici să dai cu gândul ce aca­returi am. Să vezi numai cona­cul. Că moşia mea e răzeşie ve­che, rămasă la braz, din neam de neamul Bârgovenilor strănepoţi get-beget ai lui Miti­nea. Casă boer­ească, nu jucărie. Să vezi salonul, unde venea lancu Jianu de-i trăgea câte-o filigoană de cafea, fuma un ciubuc, şi p'ormă zbughi-o, p’aci b­e drumul ! Să vezi și cerdacul de unde a sărit Jianu ca un haiduc ce era, ni­merind drept pe grumazul mur­­gullui, priponit lângă gârliciul pivniței, când sta să puie laba pe el Cârc Serdar Stoica... Hei ! vremuri, mu mofturi ca apus !... Și după ce-și mai drese glasul în halbă, urmă : — Da’unde­ am ajuns ? Că pierdui firul... — Casa, de, acareturile — fi adusei aminte... Bunioară, cum ifi spuneam, de Sânt Neculai,, atunci fac zaiafet mare de se duce pomina. In crăpatul zorilor pun să în­­tiinză năvoadele în eleşteu şi tot ce se pescuieşte este numai pen­tru ospăţul flămânzilor din ziua aceea. Apoi poruncesc să umple ceaumu. Da’de ceaun ce-ti mai pasă ! Că-i câtă mai căldarea de doi fleca. Şi după ce o umple, ochiu, lie trage o ciorbă de borş cu ţârâitură, de să-fi lase gura apă şi să-fi troznească fălcile când ăl gusta din ea. Şi sa dai cu căciula'n câini ! Şi-apoi dă omule drumul făl­cilor şi ţine-te foaie ! Că se’ntinde o masă, de-i vreme bună, că nu-i mai încape curtea din fund şi o lungesc şi-o ograda boerească, indopându-şi pipota de zor. Că nici nu mă pot ţine să nu le zic : — Ho, mă hămesiţilor, nu în­ghiţiţi aşa, pe nemestecate, că vă ia Naiba rânza. Mânicafi mai domol, c’al vostru-i tot mer­­ticul! Şi clefănesc aşa pân’le rămâne dinainte. Dai vorba că mâncarea fără udătură, ca omu făr' de muiere! De-aia le dau să bea cât li-i plăcu, pân’ce nu mai pot şi pică pă sub masă. Că, uita-i să-fi spun, de Sânt-Neculai, desfuind câte­va poloboc de vin în fit se­care an. întâmplarea m'aduse la Fefe.­­ei, pe-o lapoviță sfîrcuită de-o limbă ascuțită de crivat- de nu știam ce să mă fac așteptând acceleratul. De o dată mi se năzări un chip uitat: Com­ Guță... Minunat ! — mă gândii —• tot e mâine praznic mare la Coti­­geni, ca de Sânt Neculai I nici că se putea mai nimerit! Şi cu valiza în mână eşii în curtea gării. Se înopta, când mă oprii pe treptele de piatră leorcăite de zloată, cătând prin lumina șovăelnică apariția vre­unui vehicul, dacă nu chiar a ,,dogar”l ui lui lui Conu Guţă. Nici urmă d’aşa ceva. Dar cu gândul la spuseie a­­calud om de omenie, par’că şi zării pe şosea o trăsură, luptân­­du-se cu Crivăţul, iar în auz îmi sunau ca un cropot salvator „şleap ! şi ceap“,al copitelor ca lipiile ale vestiţilor armăsari. In loc d’aşa ceva, de abia mă încumetai să desluşesc ce era cu adevărat : un hârb de căruţă de ţară, pe capra căreia picotea chirigiul - -un unchiaş, cu chică albă, înghiţită aproape de o că­ciulă neagră, cât o baniţă de mare. — Slobod, moşule ? — îi zisei într’o doară. — Ptruu ! — fetele tatii, mâlci moşul, scuipând prin strungă­reaţă şi ridicându-şi cu codrn­­şea biciului căciula ce-i acope­­rea şi nasul pe jumătate. — Tii, că urîtă vreme ! — a­­dacuse — să nu mai iasă omul de sub cotlon ! — Aşa, moşule, întării şi eu. Da-i vorba, cum se nimereşte, nu cum o potriveşte omul. Mă iei şi pe mine ? —­ Cum nu, coane! Dâ'nco­­tro ? Că iepşunele mele atât aşteaptă sa se ia la întrecere cu telegarii lui Com­­nnţă. — Da’ ce vorbă-i asta ? — îl iscodii. Unichiaşuil zâmbi şiret şi, ca s’o dreagă : — Te pomeneşti că-l ştii... Nu-i vorbă, cin’ nu-l ştie?! Pui de, ce să zic... Dai ca ai dânsu­lui nu s’au mai pomenit, atâta numa, că-i scoate cam rar. Dar de­­şi noi, cum ne ţin curelele... D’abia apucasem să mu­şez, ridicând gulerul mantalei, şi moşul porni, trăgând câteva bice cailor, cari se otânjiră un pic până clintiră brişcă din loc luând-o apoi la goană, de mi se părea că, dintr’o Clipă într'alta, or să ne dea peste cap. Noroc că n'au ţinut-o mult ! Mergând aşa pe tăcute, biciuit de vânt şi ieorcăit de apă, mi se părea că nu se mai sfârşeşte drumul prin bezna în care ne înfundăm, din ce în ce mai a­­dânc. Aşa că, înţepenit aproape şi înfofolit într’un tartan de lână, nici nu-mi venea să cred când moşul mă lămuri cam a­juns în Cotigeni — sat mare cu două linii... Ne dădurăm jos, scuturându-me de apă. Şi cum orbucăiam prin intii nerie şi zloată deabia zărind, ici şi colo, câte o luminiță — moşul deschise vorba : — De acum s’a culcat lumea.. Şi, oprindu-se In dreptul unui parmalâc : — Uite, aici e la Conu’ Gută. O căsulie ca toate casele de țară, un pic povîrnită într’un peș... Nu putui să nu-1 întreb : — Da' conacul ? Unde-i cona­cul ? Moșul începu să râdă, într’un hăhăit de pasere ciudată : — Ce conac, coane ? Că nu s’a pomenit așa ceva p’acilea... Mie-mi venea nu ştiu cum, în­roşindu-mă şi bucurândui-mă că era beznă adâncă, de nu mă putea zări, afurisitul de unchiaş. Şi-l întrebai neted : — Da’ acareturile... ştii, ca la un moşier mare, coşarul, graj­dul, pătulele ? Chirigiul lăsă să-i scape prio strungăreaţă, împreună cu obiş­­nuuiitu-i semn de silă, acela s hâ­hâit batjocoritor . — Ce acareturi ? Ce coşar ? Ce pătule ?... Că nici vorbă d’aşa ceva. Să-mi piară pământul de sub picioare, şi alta nu. Mă agăţai de ultima speranţă. — Păi, atunci, asta nu-i casa lui Conu Guță. Moşul conteni din h­âhâit. Şi gata să bată în geamul căsuţii acelea : — De stat, aicea stă Con’­ Guţă Prof­­u. Da-i vorba că aşa îi e felul: fudul, lucru mare şi le cam încornorează toate. Credeam că îngheţ locului De abia mai bolborosii: — Dar telegarii, zmeii lui Conu Guţă ? — Hâ ! hâ ! — făcu moşul. Şi printre chihoteli : — Dumneata să fii sănătos ! Ia, nişte necăjite de mârţoage— pielea şi osul. Ce ! Iepşunele mele-s cai domneşti pe lângă că­zăturile lui Conu Gu­a. Oprindu-l să mai bată în geam, sărbtai în căruţă şi după ce m­ă’nfăşurai : — De ce nu vorbişi verde, moşule, din capul locului ? Mă făcuşi să bat drumul, așa, ca un zărghit, pe vremea asta... Chirigiul dete din umeri : — Ce era să fac ? Că n'avui parte d'un ailisveris. Și se sui pe capră. — înapoi, la gară, încheiai. Iar când ajunsei, ca să aflu tot : — Da’cu praznicu’ăla grozav de mâine ce-i ? Unchiașul mai rise o tronă. Și după ce se satură de râs şi-şi şterse ochii : — Păi, să vezi dumneata. Cu magode d’astea mai sperie lu­mea pe la târg. Conu Guță. Că se uită la el cu gurile căscate şi-l primesc p’acoilo boerii prin­tre ei... Că, pasă-m­i-te, p’acolo i­e­ că umblă cotarlele cu co­vrigi în coadă și d’aia şi Conu Gură, ca să nu rămâie de că­ruţă, se apucă şi le toacă la vrute şi nevrute, de înghiaţă a­­pele, până-i ameţeşte pe toţi. Iac’aşa ! N. PORA IABI SATIS lam satis nivis inisit vater Horatius Destul şi-a ’mpintenat Minciuna Pustiul rătăcire vânt, Pornind în piepturi val de patimi Şi val de ură pe pământ Impăunându-şi toţi fugarii Cu jertfa marilor eroi. Pe seara vieţi, ’n loc de aur înalţă pleavă şi gunoi Şi, praful aruncând în ochii Poporului îndurerat. La poarta gloriei toţi proştii Şi toţi puşcăriaşii bat. Te uită cum samsarul cinic O lume ’ntreagă ameji Şi vrea să fericească neamul Cu leacul stemei inepţii. Aşa piraţii şi cretinii Ajunseră la cârmă, sus Şi, drumul muncei ocolindu-l Prăpăd în ţară ne-au adus. Că ’n loc de cântul biruinţei Şi hore vesele, vedem Doar ochi ce fulgeră ’n revoltă Şi pumni ce tremură ’n blestem. O, Cesar! Când spre ţară zeii In zbor de vultur te-au purtat. Pe fruntea ta cununi de stele îndurători ţi-au aşezat. Din focul sacru dă lumină In noaptea sarbedei minciuni, Subt steagul muncei, lângă tine Să vină cei viteji şi buni. Dărâma idolii netrebnici, Făcuţi din huma şi noroi, Din focul tinereţei tale Aprinde soarele la noi. Fă gândul bun şi omenia Să se ’ntrupeze ’n faptă iar. Şi pentru gloria-ţi curată Să ’nalţe maiestos altar !, I. V. SORICU Â2Î veste tristă-Ji dau. Un sîânjenel Abea 'nfiorit, s’a scuturat în glastră... Nu știe maters! ce-a murit în el. Și în pataiad fină și albastră... iar celelalte fieri din jurul lui, Privesc frumosul mort, înspăimântate De dorul cărui vis, de dorul cui, Mo, scumpele petale parfumate d in glastra 'n care eri râdeau bujori. Garoafe, trandafiri şi lăcrămioare, nii stau la sfat îndurerate flori. La căpătâiul celui care moare... ...„Cu bănueli e moartea tuturor”. Şopti un crin. „Cu mâini şi eu mă scutur'! ...Nu ştie nimeni că de-ace­laş dor La geam, afară, a murit un flutur... ALFRED MOSOIU ása Premiile S. S. R-ului Suntem în principiu contra premiilor, de­oarece ele nu pot constitui un îndreptar, ci de mul­te ori, gustul opiniei publice e falsificat în felul acesta. Cu atât mai mult contra pre­miilor S. S. R.-ului, care nu se acordă, cum prevede regulamen­tul, decât membrilor societăţii. Credem că aici e o lacună a a­­cestui regulament, fiindcă se poa­te prea bine întâmpla ca lucrarea unui debutant, deşi nu-i membru al S. S. R.-ului, să fie de mare valoare şi totuş să nu poate fi premiată. Apoi,, cu timpul, nu­mărul premianţilor se va înmulţi în aşa fel, încât S. S. R. va ajun­ge intr'o bună zi in situaţia de a nu avea pe cine să mai pre­mieze. Se face şi marea greşală cu acordarea acestor premii de a fi încununarea, de multe ori inuti­­lă, a unei întregi, activităţi lite­rare, căci încununarea aceasta vine sau prea târziu, sau după ce gustul publicului şi­ a arătat de mult preferinţa. In nici un caz nu credem că un premiu, fie el şi al S. S. R.-ului, poate impune un nume. Am înţelege ca premiile să se acorde celor cu totul tineri, asi­gurând astfel scriitorilor ajutoare materiale, — atât de necesare un­eeori debutanţilor de talent, — premii ce vor constitui în acelaş timp o puternică încurajare a talentelor în devenire. Să se cau­te mai curând ca aceste premii să fie de lansare, iar nu de încu­nunare a unei activităţi literare. Pentru aceasta, ar trebui să luăm pilda Franţei, unde premiul „Goncour”, ca şi multe alte pre­mii („Feminar“, „Felibrilor“), con­sacră pe un scriitor până mai eri obscur sau prea puţin cunoscut. Până la schimbarea dorită de noi, trebue să înregistrăm alege­rile făcute Pentru premiul romanului, ju­riul a avut mană bună, in pre­mierea d-lui Camil Petrescu pen­tru romanul său aflat la a doua ediţie, „Ultima noapte de dra­goste, prima noapte de război"*. Premierea d-lui Camil Petres­­cu e în totul meritată. Nici nu vrem să insistăm mai mult asu­pra ei, fiindcă opera d.sale e a­­tât de mult preţuită, încât orice am căuta să mai adăugăm noi, riscăm să cădem în banal. Aceeaş pricepere în alegere a dovedit-o juriul şi în ce priveşte decernarea premiului criticei, in persoana d-lui T. Vianu, pentru excelenta d.sale culegere de stu­dii eminisciene, în care aduce a­­portul unui filosof şi estet. Pre­­mierea d-sale este cu atât mai îmbucurătoare, cu cât de data a­­ceasta juriul na premiat — cum de altfel a procedat și cu premiul romanului,— pe un consacrat, ci pe un tânăr a cărui operă e foar­­te valoroasă. Foarte nimerită a fost apoi acordarea premiului poeziei d-lui T. Stamatiad pentru o reeditare. Acordându-i acest premiu ju­riul S. S. R.-ului a ţinut să re­­pare o greşală. In general, S. S. R.-ul a dove­dit că are mână bună in alegeri­le ce le-a făcut, ştiind să apreci­eze, într’o egală măsură, atât pe scriitorii din vechea generaţie, cât şi pe cei din cea nouă. E o recompensare pentru pri­mii şi un îndemn pentru ceilalţi, aşa cum stă bine unei societăţi care e a scriitorilor români şi deci a scrisului românesc, înfăţi­şat prin tineri şi bătrâni. B. MARIAN —— X­O 'X -----— DANGĂT de clopot vesteşte închinarea. In suflet coboară copilăria. Cu i­­coanele ei de miraj. Ori poate adulmec numai miresmele ei. Plin de visuri mă înfrăţesc eu drumul, ce duce spre locul de închinare al credincioşilor. Aud paşii tatei alături de mine. Ii simt mâna bătătorită de munca ogoarelor. O simt caldă în mâna mea. Avea ca în Duminecile copilăriei. Intru în biserica clădită în creştet de munte. Imnurile cre­dinţei se furişează în suflet. Mă covârşesc. In jurul meu se fac gol, deşi biserica geme de cre­dincioşi. Aud numai suflarea tatii ca un murmur de rugă­ciune Biruit cad în genunchi. Cânta­rea mă in­value ca o apă căl­duţă, parfumată cu nard şi smir­­nă. In faţa ochilor aprinşi icoana lui Isus, blândul fin de tâmplar. E atât de cuceritoare. Ochii di­vini numai bunătate, numai dra­goste, numai iertare. Se desprinde din ramă. Po­goară spre mine. Blând ca un copil, îmi mânsfâie credinţa ce se înfiripă, timidă, curată, ca frăgezimea zorilor, în inimă. Mă alintă în dragostea lui dumne­­zeească şi-mi sărută sufletul bântuit de viforul ispitelor. Pace adâncă se sălăşluieşte în fiinţa mea învolburată. Simt din­­ nou sfinţenia credinţii. Buzele I îmi tremură în caldă rugăciune. E cea mai curată desfătare a inimii... Dangăt de clopot din crestet de munte, cântări cu armonii din ceruri, tată, vedenia ta, voi toţi mi-aţi reînviat credinţa. Zâmbete îngereşti înfloresc în sufletul meu, sfinţindu-l. Blândul Nazarinean, din rame învechite de fumul tăm­iliei, s’a sălăşluit în inima mea. Cu pri­virile lui de bunătate, de dra­­goste, de iertare. Simt cum răsare în zarea su­fletului o altă lume cu alte dru­muri, cu ţinte de lumină divină. E lumea realităţilor cereşti 7. SANDU In­cHI is acum 12­ de ani la Paris In anul 1804, liniştitul orăşel Nemours, pe Seine-et-Marne, era o mare fierbere. Se anunţase ofi­cial­ că Papa Pius al VII-lea, plecat d­in Roma, în ziua de 2 Noembrie, trebuia să sosească la 22 N. la Nemours, unde se oprea mai mult, spre a se odihni. Dar... cum se hotărâse înaltul Prelat, care nu eșea din Vatican, să ia un drum atât de lung și greu de suportat pentru anii lui. Fusese invitat de Napoleon, a­­dică mai bine zis era un ordin, să vie la Paris, să-l ungă împă­rat, încoronarea fiind fixată, pen- I tru ziua de 2 Decembrie. In ce încurcătură era bietul primar din Nemours! Primise în­ştiinţarea de sosirea Papei, la 16 N. şi deci nu avea de­cât 6 zile ca să facă preparativele necesa­re... şi nu era lucru uşor, să găz­­dueşti pe capul biserii catolice, cu suita lui pontificală şi cu 60 de invitaţi, numai prinţi şi per­soane însemnate din întreaga Italie! După multă bătaie de cap, reu­şi să aranjeze totul, găsi şi 70 de cai care trebuiau neapărat schimbaţi la întreg cortegiu, sosi şi lista de mâncare, comandată la Paris, căci bietul primar avu­sese ghinionul, ca ziua de 22 N. să cadă într’o Vineri şi bucatele de post, cam greu să le îneme­­reşti potrivite, aşa cum trebuia să fie, pentru aşa sfinţi oaspeţi! In fine sosi şi Papa în trăsura pontificală (berlină) trasă de 6 cai viguroşi, singur, aşezat în­­tr'un jilţ comod. Mulţimea, îl primi cu urale şi cu multă veneraţie, îngenuchia­­tă. Se oficia o mică slujbă la bi­serica orăşelului, de însuşi Papa, apoi se servi masa. Eticheta, cerea ca Papa să mă­nânce singur. Abia gustă din mâncările aduse, şi în locul vi­nurilor nenumărate a căror listă i se prezentă el ceru un pahar cu apă şi când se ridică de la masă spuse, cu surâsul lui binevoitor , că totul a fost excelent Se odihni puţin, apoi tot convo­iul părăsi orăşelul în sunetul cin. I­potelor al muzicilor şi al mulţi­­mei îngenuchiată, căci ori pe un-­­­de trecea Papa aşa găsea popu­laţia îngenuchiată fie pe prispa­­ casei, fie în stradă. Pe la miezul zilei intrară în pă­durea Fontainebleau. O ploaie... . rece... deasă, începu să cadă.­­ Când ajunseră într’un loc mai­­ larg, unde copacii erau proaspăt tăiați, le ieşi înainte un grup de vânători călări, urmaţi de o cea­­­­tă mare de câini. Dintre ei se ■ desprinse unul elegant îmbrăcat, care făcu semn să se opreasă tră­sura Papei şi tot cortegiul. Cum această întâlnire nu era prevă­zută în program, toţi fură sur­prinşi... dar imediat recunoscu în , vânătorul călare pe împăratul Napoleon. Oprindu-se trăsura, Papa, înțe­lese că trebuia să coboare... dar... • era în pantofi de catifea albă şi pe jos era noroi! Totuşi coborî, şi în acelaş timp­­ şi Napoleon se dete jos de pe cal şi mergând spre Pius al VII-lea , îl îmbrăţişa.­­ Apoi ca în poveşti apăru tră­­i­tura imperială; Napoleon luă loc­­ , în dreapta iar Papa în stânga. , Pius al VII-lea care­ era f. mo­dest nu văzu nimic ofensător, și tot drumul până la Fontainebleau­­ fu extrem de dispus.­­ Fură găzduiți la castelul „des Reines-Méres“, cum i se spunea ■ atunci, unde şezuse, Catherina d­ '­ Medicis, Ana de Austria, M­mt­a de Maintenon etc... Aici se odihn­eapa trei zile, apoi înaintară , spre Paris, de data aceasta Na­­­­poleon la stânga şi Papa la­­ dreapta, dar merseră pe înserat­­i şi la orele 8 intrară fără pompa în Paris, unde Papa fu găzdui la Tuileries, şi ca o atenfie deli­­­­cată din partea lui Napoleon, ca­mera îi fu aranjată întocmai ca e la Monte-Cavallo, reşedinţa lu­i Pius al VII-lea. Abia în zorii zilei, clopotele bi­sericilor anunţau sosirea la Pa­ris, a înaltului Prelat! Napoleon le oferea acest mare rar provi­­­­denţial spectacol! Din toate col­­.­­urile Franţei, nu numai al Pa­­­risului mulţimea credincioşilo sosită era de nebănuit! Napoleon surâdea încântat că el era auto­rul acestui mare eveniment! Străzile care conduceau la Tui mm OXO ..... leries, nu mai erau nici o clipă libere. Mulţimea adunată se re­­înoia ca prin farmec. Toţi stri­gau: „Trăiască Papa” într’un en­­tusiasm de nedescris şi când bă­trânul Sfânt apărea la fereastră, curiozitatea tuturor se schimba în veneraţie. Apariţia acea albă, de­oarece Papa numai în alb umbla îmbrăcat, îi umilea, îi fă­cea mai buni şi fără voie, chiar cei mai necredincioşi cădeau în genuchi! Era un tablou extrem de impresionant! Papa, făcea semnul crucei şi al binecuvântărei apoi se retrăgea. De mai mult de 20 de ori pe zi trebuia să apară. Viaţa acestui Sfânt Prelat era foarte modestă. El se scula la ora 4 dimineaţa şi până la 10 se ru­ga, apoi dejuna. Dar ce dejun? O salată de lăptuci, macaroane cu parmezan, compot de mere şi apă amestecată cu zeamă de por­tocale. In fine se apropia şi ziua sin­gerei şi încoronării împăratului! Invitaţii începuseră să sosească, nu se vorbia de­cât de aceasta. Dar... nimeni nu bănuia ce se pe­trecea la Tuileries şi când în a­­junul încoronării! Ce dramă ni­­nu face căsătorie religioasă el este contra. Nutrea el oare de a­­tunci gândul de a lăsa pe Iose­­fina şi a se căsători cu fiica unui cap încoronat? Cine ştie? Iosefi­­na văzând că nu o ascultă, ceru o audienţă Papei în noaptea de 1 spre 2 Decembrie şi-i mărturisi totul. Când auzi Papa, spuse că orice i s’ar întâmpla el nu face încoronarea! Ori căsătoria reli­gioasă în secret, ori se înapoiază la Roma. Napoleon, auzind cele rostite de Papa trebui să se supună le­gilor bisericeşti de­cât să nu mai aibă loc încoronarea să se facă de râsul lumii întregi şi astfel în zorii zilei de 2 Decembrie, fără martori de­cât cei necesari, fu cununat religios cu Iosefina, de însuşi Papa. Cine i-a văzut ală­turi în trăsura imperială, surâ­zând şi veseli, nici prin gând nu le putea trece că toată noaptea o petrecuseră în discuţii şi ame­ninţări violente. De altfel cei mai mulţi petrecuseră noaptea nedor­­mind, căci încoronarea le dăduse mult de lucru! Coaferrii, cis­­marii, croitorii, fugeau de la o casă la alta... Oglinzile nu se mai ajungeau! Toţi îşi încercau noile costume, căci cele vechi ale republicanilor fuseseră cu totul înlocuite! Cei mai mari generali se îmbrăcau şi se desbrăcau, îşi încercau ciorapii albi de mătase şi pantalonii albi bufanţi, cu ves­tă albă şi haina de catifea. Nu­mai femeile erau încântate că se schimbase iarăşi moda! Veni şi ora când Papa trebuia să plece spre Catedrala Notre- Dame unde se făcea încoronarea. Ereau ceasurile 9 şi Papa se ri­dică să plece, când un camerist veni să anunţe că s’a uitat să se aducă un catâr pe care călărea un servitor al Vaticanului pur­tând crucea cea mare, aşa cum era obiceiul la Roma! In fine se găsi şi un catâr frumos care fu încărcat cu stofe scumpe şi porni Papa în trăsura luxoasă amena­jată într’adins. Napoleon nu cru­­­ţa nici o cheltuială pentru a o­­nora şi mulţumi pe Pius al VII- lea. Când intră Papa în catedra­lă simţi că este frig. Ereau orele 10. Luă loc în fotoliul papal şi începu să se roage... dar toţi tre­murau de frig şi nu era loc în bi­serică să arunci un pai. Un ta­blou fermecător, toată splendoa­rea noilor uniforme şi eleganţa femeilor care tremurau de frig nu aveau voie aşa cerea eticheta să puie nimic pe umerii goi. La orele 12 în bubuitul tunurilor şi în sunetele asurzitoare ale clopo­telor tuturor bisericilor intră Na­poleon, purtând pe cap o coroa­nă de lauri, iar pe umeri o man­ta grea de catifea cărămizie, bro­­dată cu aur şi căptuşită cu her­mină. Era palid şi foarte emo­ţionat. Se începu oficierea servi­ciului divin care dură mult şi se spune că împăratul fiind nedor­mit, căsca tot timpul, când însă Papa vru să-i pună coroana de aur pe cap, el i-o luă uşor din mână şi o puse singur. Iosefinei îi puse o coroană aranjată pen­tru ea într’adins, apoi şi-o scoase şi o puse alături pe perna de ca­­tifea. Voinţa lui de­­singur stapan şi-o arătase. După ceremonie, avu loc masa de gală unde şi Papa luă parte. Napoleon în Martie plecă în expediţia din Ita­lia, iar în Aprilie Papa se îna­­poie la Roma, părăsind Parisul, unde peste 8 ani se înapoia pri­zonierul celui pe care-l unsese împărat. MARIA COŞOIU Zădărnicia visului ...S’au risipit în noapte aducerile-aminte ; Mi-a putrezit credinţa în neguri de morminte ; Mi-am înfrăţit viaţa cu scârba­ şi dispreţul, De-a pururi umilinţii necercetându-i preţul. ^ Copac cu fruntea n soare pe creştet de colnic, Mi-am aşteptat osânda şi n’am cerut nimic. M’am scuturat de frunză, lăsând în jur să crească Vlăstare nouă, suflet şi roadă pămânească.­­ Şi’n nopţi pustii de toamnă, posomorât, stingher, Mi-am tânguit amarul cu braţele spre cer Rostogolite’n goană de vânturi, ploi mărunte Mi-au săgetat cu ace îngândurata frunte ; S‘au năpustit asupră-mi din patru părţi de lume Furtunile. De veghe, spre-a şti căderea cum e. Am înfruntat povara tăriilor ne’nfrânte. Ca şoimul ce pluteşte cu aripele frânte. Când dincolo de piscuri în frământări de apă Ţinteşte’n gol genunea ce-i gata să-l îngroape, Făcându-mi pururi vină din ne’nţeleasa trudă Ce-a sugrumat nădejdea în plâns pe geana udă. Cu mâni bătute’n cuie, cu frunte­a’nsân­gerate. Am năzuit spre zarea de-a pururi înstelată.^ Şi, zeu răpus de fulger pe creştete de stâcă, ^ M’am prăbuşit din slavă pe veci în noapte-adâncă. Păstrând în ochi mândria ca­ de-am căzut înfrânt, M’am înălţat o clipă spre tot ce-i larg şi sfânt. Nu dăinuieşte visul când nu e cu putinţă Prin luptă’nfăptuirea-i cândva să-şi ia fiinţă. Ci, biet vlăstar ce urcă spre marea de lumină, Curând îşi simte-avântul secat din rădăcină. El, totuşi, din văpaie păstrează licărirea Ce spintecă văzduhul trezind nemărginirea. Şi când pe culme poarta nădejd lor s’a’nchis, Tot îi zâmbeşte’n slavă fărâma unui vis... AL. IACOBESCU m­i români mentori: Mihail Kogălniceanu: Opere; N. Bălcescu Scrieri istorice; V. Alecsandri: Proză edit. „Scrisul Românesc“, Craiova) Iniţiativa editurii craiovene merită toată lauda : de demult se simţea nevoia reeditării clasicilor noştri, de opera cărora tineretul nu se mai putea apropia, deşi trebuia s’o facă şi pentru buna lui îndrumare didactică, dar şi pentru ca să-şi poată încălzi su­fletul la razele de lumină vie a marilor înaintaşi. Se opuneau a­­tâtea piedici din înfrângerea că­rora „Scrisul românesc’’, pare a-şi fi făcut un mare merit. In pri­mul rând găsirea unui tutore al nouei colecţiuni. Foarte nimerită fi fost persoana d-lui N. Carto­­jan, profesor universitar şi unul dintre cei mai asidui cercetători ai literaturii româneşti ; apoi, ceilalţi colaboratori cari selecţio­nând materialul şi întovărăşin­­du-i de interesante note explica­tive, colecţionând clişee şi date bio-bibliografice, caracterizând o­pera şi pe scriitor, să le facă fa­miliare marelui public. Dar să ne oprim la fiecare vo­lum câte puţin : începem cu operele lui M. Ko­gălniceanu, comentate chiar de d. Cortojan. Volumul începe cu un studiu asupra marelui înaintaş, precizând­u-i-se cu dreptate : co­pilăria, pregătirea din tinereţe, cum şi cele 5 activităţi princi­pale : istorică, literară şi politică, insistând asupra : luptei pentru unire, împroprietăririi ţăranilor şi războiului de neatârnare. Studiul se închee printr’o caracterizare li­terară (îndrumarea dată literatu­rii şi teatrului, activitatea lui de prozator şi orator), după care ur­mează cea mai completă biblio­grafie asupra operei lui Kogălni­ceanu şi a studiilor al căror o­­biect a fost personalitatea acestui uriaş, formează „operele”, împărţite în 4 grupe : I. Directive literare, unde se publică „programul Daciei lite­rare“, prin care se dă o nouă di­recţie scrisului românesc, scutu­­rându-l de obiceiul imitaţiei lite­raturilor străine, şi punând ba­zele apropierii scriitorilor români din diferitele provincii. De păcat, că d. Cartojan n’a publicat, tot aici, prefaţa poeziilor lui Alex. Hrisoverghy, în măsură să arate şi capacitatea critică, dar şi de­fectul principal al acestui îndru­mător literar, care, totuşi, a in­trodus în scrisul românesc sărac şi primitiv, trăsătura conserva­toare şi democratică, precursoa­rea tradiţionalismului de mai târ­­ziu. II. Urmează, două schiţe de moravuri, din activitatea de scrii­tor a acelui­aş. Şi de astă data d-sa, nu ştim din ce cauză, a lăsat în uitare acea minunată catiserie, publica­tă de Gârleanu, în 1909 în „Bi­blioteca românească Socec“. Dar nuvela istorică , „Trei zile din istoria Moldovei“, nu trebuia re­adusă în conştiinţă — cel puţin ca termen de comparaţie cu Asa­­chi — pe de oparte, cu Negruzzi şi Odobescu, pe de alta. III. Urmează un mănunchin bine ales dintre discursurile ma­relui om de cultură cuprinzând cele 5 momente neuitate : Cu­vântul de deschidere, în măsură să ni-l arate ca istoric, la alege­rea lui Cuza, ca solemn, la jubi­leul Academiei, ca academic, la îmbunătăţirea soartei ţăranilor, ca democrat, la congresul din Ber­lin, ca diplomat IV. Ultimul capitol aduce scri­soarea „plină de demnitate na­ţională, de fineţe şi de tact” , pe care Kogălniceanu o trimite baronului de Josnini, mâna dreaptă a cancelarului Rusiei Sorciacov. In total volumul editat de d. Cartojan, îmbogăţit cu semnifi­cative clişee din cariera marelui dispărut, cu notiţe explicative şi cu note înviorătoare în josul pa­ginilor — reprezintă o frumoasă realizare pentru cunoaşterea a­­cestui reprezentant al renaşterii sufletului românesc.­­ Şi tot aşa de frumos se poate vorbi despre al doilea volum, a­­cela consacrat altui reprezentant al aceleia? renaşteri, necăjitului N. Bălcescu, spre vieaţa şi opera căruia îşi apleacă atenţia d. P. Panaitescu. Se urmăreşte viaţa sbuciumată a acestui patriot lu­minat, se scot în lumină, le­găturile lui politice şi literare, se precizează rolul ce l-a jucat în revoluţia de la 1848, se povesteşte sfâşietorul său exil. Urmează o caracterizare a principalelor lui opere (Puterea armată, Magazinul istoric..., Starea socială, Scrieri de propagandă, Istoria românilor sub Mihai Vteazul). Apoi „scrierile istorice” ale lui Bălcescu, a cărora readucere în conştiinţa publică, mai ales as­tăzi, când se vorbeşte atât de in­sistent de falimentul naţionalis­mului, constitue o adevărată bine­facere. Ce păcat că volumul de faţă nu are şi o bibliografie ! Şi iarăşi ce păcat, că d. P. P. Panai­­tescu nu s’a lăsat ispitit de ver­siunea, după care o anumită „Cântare a României” (cea mai bună), este mai ales a lui Băl­cescu ! Fireşte că — spre a fi complet, — volumul trebuia să aducă şi ceva pagini alese din .,Istoria românilor sub Mihai Vi­teazul“... Sau, poate, se inten­ţionează o editare separată a a­­cestei scrieri, pe lângă cele 3 existente ? Altfel ar fi fost lucru­rile dacă volumul de faţă ar fi fost sporit cu 50 — 60 de pagini caracteristice din această scriere, atât de greu digestibilă în între­gime, astăzi, asupra căreia, du­pă câte ştim, pregăteşte o nouă ediţie, d. N. Crainic. Volumul al III-lea, acela edi­tat de d. Alex. Marcu­, reînpros­­pătează proza lui V. Alecasandri. Deşi mai voluminos decât celelal­te, nici acesta nu e absolut com­plet. In schimb e bogat în note explicative şi fotografii pline de semnificaţie. Şi de data aceasta întâlnim — după un interesant cuvânt ex­plicativ — o introducere, poate prea scurtă, pentru Alecsandri, în care ni se vorbeşte despre „vieaţa şi opera” acestuia. „Proza” lui Alecsandri e împăr­ţită în două mari grupe : I. A­­mintiri şi II. Povestiri (de ce nu: Nuvele ?) romantice. Din prima fac parte 5 bucăţi: O preumblare prin munţi; Iaşii în 1844; Balta albă; Iunecarea vaporului Seceni pe Dunăre; Va­sile Pârjan, de fapt tot nişte po­vestiri, cu cacarter santo-biogra­­fic. Din a II-a: Buchetiera de la Fio­renţa; Muntele de foc; Dridri; Istoria unui galben şi a unei pa­rale; Mărgărita — în total 10 bu­căţi cu precis caracter romantic— prin atmosfera generală, prin preocupări, prin manieră, prin limbă. Faţă de vechiul volum (şi acela necomplet), editat de „Mi­nerva“ prin 1910, cel de faţă se prezintă îmbogăţit cu 3 bucăţi, dar sărăcit cu 4 . (Un salon din Iaşi; Borsec; O călătorie prin A­­frica; Tarde venienbibus ossa). Şi când mă gândesc de promisiu­nea făcută în precuvântarea ace­luia : „Volumul al II-lea... va conţine criticile, biografiile, apoi, ca mate­riel nou : „Misiunile politice” şi alte mici lucrări inedite”. Natural că, în astfel de împre­jurări, şi „Scrisul românesc”, toc­mai fiindcă nu s’a gândit la o an­tologie a prozei lui Alecsandri, va putea continua pe această cale. Lucrarea este — în tot cazul — preţioasă. Ea readuce în conştiin­ţa publică un alt Alecsandri de­cât acela pe care-l cunoaştem, poetul tuturor vârstelor şi tuturor evenimentelor, cântăreţul naturii liniştite şi al sentimentelor popo­rului. E vorba de prozatorul cu acest nume — mai puţin cunos­cut marelui public — nu atât din cauza lipsei de valoare artistică a operei lui, cât mai ales din a­­proape completa ei nepublici­­tate. Mă gândesc şi la „Balta al­bă”, şi la „Muntele de foc”, şi la „Vasile Porojan”, şi la ..Dri­­dri“, şi la .Mărgărita”. Şi dacă din prima grupă putem uşor des­prinde unele note auto-biografice (e vorba doar de „amintiri"), cu destulă uşurinţă aceeaş vieaţă var putea fi urmărită pe paginile fan-l vistice ale acesteia din urmă. El şi aceasta o nouă dovadă de su-­ biectivismul lui Alecsandri, carei abundă pas cu pas şi se cere me-­ reu exprimat. Iată ce însemnea-­­ză caracterul documentar al aces-l tei opere, care ne lămureşte, pel deasupra, viaţa poetului, dar şil împrejurările istorice în mij loculi cărora cele povestite s’au petre-­ cut. Constitue şi aceste povestirii prin urmare, încă o icoană « drept, mai palidă, mai puţin com­­ pletă decât teatrul său, sau „Scrii ştirile“ lui Ghica — a acestei ci­­vilizaţii patriarhale atât de puţin româneşti şi totuşi atât de specii fie româneşti.­­ Dar proza lui Alecsandri are şi o deosebită valoare literară prin­ limba oarecum nouă, prin stilul modernizat, prin construcţia nor­­mala, prin fraza curgătoare şi lapidară, prin unele caracterizări de persoane, prin atâtea surpriz® de intrigă şi, mai presus de toate, prin darul povestirii de care d® dovadă acest om cult, totdeaun­® grăbit şi preocupat, care văzus® şi auzise destule. I Iată de ce prezenţa lui în co® „Clasicilor români comentaţi'® nu poate decât să ne bucure. I PAUL I. PAPADOPOI. I i 1

Next