Universul - Capitala, septembrie 1941 (Anul 58, nr. 251-265)
1941-09-16 / nr. 251
Anul al 58-lea Nr. 251 Marți 16 Septembrie 1941 m MIAPSTERIADECU T © «I t P 11 I A Ii H A RI D R A Telefon 5 95 45 MARCEL ^NGHELESCU lenutta boldur m H. M. M im Jau u * *• 1 c,crun J J J sT GLodariu, c. sincu M^SNASISîkN In fiecare seară la ora 8—AUREL ION MAICAN si PUIU MAXIMILIAN —prezintă csandur?aer î s H¥T^¥TH MM& 4^dlkM7 M mkse si nutzi stanescu WM £19 B W&A B B m Infii B B B B B wa / /igazi cost lungeanu Conducerea muzicală: Dendrino B Wk WM fgMf / B B Wk H IJi B B WB B V H / IP WM Balet: S. SIOMIN Şeful orchest^:COROLOGOS JHJP WLJ -MIL -B- X" -B. jf ± WL Decoruri : Kiriaooff-Suruceanu Românii din Transilvania Un documentat răspuns al cunoscutului publicist italian, prof. Gino Lupi (Urmare şi sfârşit) Publicăm, mai jos, urmarea şi Sfârşitului documentatului răspuns al cunoscutului publicist italian prof. Gino Lupi, dat lucrării unui al publicist italian Gino Cucchetti, cu privire la Transilvania. Este fals, că ungurii ar fi avut in Ardeal peste 2 milioane, deoarece deabea erau 1.400.000, la ei loc cu Secuii, Ungurii din Banat Şi cei veniţi mai de curând din Ungaria. Şi nu se poate spune că „garanţiile slabe şi demne de compătimit pentru unguri n’au fost respectate de Români, căci pentru a ne limita — din lipsă de spaţiu — numai la un domeniu, acela al publicaţiilor, după o statistică făcută de un ungur, Nicolae Ferenczy, dintr’un total de 220 publicaţii ungureşti în 1923, se ajunge la 577 în 1928, iar un ziar maghiar Krasso Szörényi Lapok, recunoaşte că „e o realitate de nediscutat că în Transilvania se publică un număr excepţional de mare de gazete în ungureşte, în timp ce înainte de razboiu erau mai puţin numeroase“. Ziariştii de naţionalitate ungară sunt organizaţi în România într’un sindicat cu libertate vastă şi regimul publicaţiilor minoritare în România a fost întotdeauna mult mai liberal decât acela de care se bucură Românii sub dominaţia Ungară. Intr’adevăr, dacă în Transilvania în 1914, sub guvernul ungar, 4 milioane de Români au avut abea 39 publicaţii dintre cari numai 2 cotidoane, în România de după război, aproape 1.490.000 unguri au avut liberatea să publice aproape 600 periodice dintre cari vre-o 40 cotidiene. Capitolul referitor la „Importanţa economică a Transilvaniei faţă de cele 2 State’’ e redactat astfel încât se poate rezuma cam aşa: Ungaria n’are lemne şi minerale, România e foarte bogată în lemne şi minerale, deci era just ca Transilvania să fie dată Ungariei (!?). Orice comentariu este inutil! Să trecem acum la capitolul IV. Cu privire la minorităţile din Transilvania, se afirmă că d. Brătianu a refuzat să semneze „Tratatul“ pentru că ar fi micşorat în mod sensibil, puterea nelimitată a guvernului său”. Această afirmaţie este inexactă, deoarece motivul refuzului d-lui Brătianu a fost datorit faptului că socotea nedrept ca o astfel de obligaţie să fie impusă micilor naţiuni, în timp ce naţiunile mari rămâneau libere faţă de minorităţi. România vedea astfel agravându-se problema evreiască, şi aşa destul de grea,admiţând pe evreii veniţi de curând şi complect străini, la aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi cetăţeni. Apoi nu e adevărat că Brătianu ar fi părăsit Parisul pentru această neînţelegere, deoarece plecarea sa a constituit un act de protest faţă de cedarea către Serbia, a unei jumătăţi din Banat. De altfel Românii (chiar dacă Cuochetti caută să dovedească contrariul) au respectat complect tratatul. In anumite regiuni ale Transilvaniei, ale Basarbiei şi Bucovinei, s’au publicat mult mai multe ziare minoritare, decât româneşti (cum am amintit mai sus); în timpul alegerilor mai ales, minorităţile au reuşit să aibă mare influenţă poltică; în toate instituţiile de Stat se vorbea mai mult limba minoritară, decât limba română. Chiar admiţând întrebuinţarea celorlalte limbi, era logic totuşi ca românii să o dorească vorbită pe a lor, cel puţin în mod egal cu celelalte. Astfel dacă în instituţii erau admise în mod egal germana, ungara, etc., era drept ca Românii să fi cerut ca minoritarii titulari ai instituţiilor să fi cunoscut cât de puţin limba română. Au fost minoritari cari s’au încăpăţânat şi n’au voit să o înveţe sau, mai rău încă, ştiind-o n’au voit s’o întrebuinţeze cu Româniii, decât pentru a spune cuvinte de dispreţ. Se miră Cucchetti, că legea din 6 iulie 1934 ar fi cerut ca 80% din personalul societăţilor şi 50% din funcţionarii direcţiilor să fie românesc, dar aceasta era doar just şi corespundea raportului numeric al populaţiilor. Iar, cum întreprinderile ungureşti ostracizau pe Români, preferându-i pe ungurii aduşi uneori tocmai de la Budapesta, guvernul român a fost constrâns să creeze această lege, pentru a apăra drepturile elementare ale vieţii şi demnităţii poporului român. De altfel, Românii nu au fost niciodată ostili elementelor străine, şi este ştiut că un mare număr de chelneri, restauratori, muzicanţi, guvernante, etc. alergau de la Budapesta la Bucureşti ca să-şi facă o situaţie mai bună. După Cucchetti, guvernul român ar fi „închis treptat, treptat, toate şcolile minoritare”, noi ştim însă din date fără echivoc tocmai contrariul. In timp ce sub dominaţia ungară statul nu menţinea nicio şcoală cu altă limbă de învăţământ decât cea ungară, Statul Român, în afara celor 1338 de şcoli române, a întemeiat şi menţinut pe socoteala sa 600 şcoli şi secţiuni ungureşti, 89 germane şi 73 de alte limbi. Tot Statului Român îi revine meritul incontestabil, de a fi trezit la conştiinţa naţională celelalte grupuri etnice convieţuitoare (în mod special pe germanii Şvabi din Banat, Rutenii şi Slovacii) cari sub dominarea ungară nu puteau să întrebuinţeze în şcolile lor altă limbă decât cea ungară, în timp ce sub dominaţia românească şi-au reluat vorbirea naţională. Pentru a demonstra generozitatea legislaţiei şcolare române, sunt suficiente puţine date, elocvente prin ele înşine. De exemplu, înainte de alipirea la România, şcolile confesionale de limbă ungară erau 744; în anii următori se ridicară imediat la 796; cele germane trecură de la 261 la 422, etc. Toate şcolile primare în timpul Ungariei erau 5.347; sub Români, ajunseră la 6.213; acelaş lucru se poate documenta pentru diferitele feluri de şcoli medii, pentru universităţi şi şcolile tehnice superioare. Iar această creştere nu s-a făcut numai pentru cele de limbă română, dar şi pentru cele de limbă ungară, germană, etc. Rezultă deci ca inventată pe deplin, afirmaţia că odată cu venirea Românilor, nivelul cultural în Transilvania ar fi scăzut în raport cu condiţiile sale de sub dominaţia ungară. Faptele şi datele dovedesc că adevărul stă tocmai de partea opusă. Capitolul V. (Arta Populară Ungară şi Transilvăneană), încheie spunând că tocmai această artă populară e o „nouă dovadă de necombătut a faptului că poporul din Transilvania este din punct de vedere etnic mai aproape de poporul unguresc decât cel Român“. Arhitectura anumitor biserici şi caracterul anumitor lucrări în lemn ar trebui deci să servească la demonstrarea, că Românii din Transilvania sunt (după Cucchetti) „din punct de vedere etnic“ unguri ! Românii, în schimb, au suferit puţin sau chiar deloc influenţa aşa zisei arte populare ungureşti, dar au suferit mult pe cea a orientului bizantin. Şi, dimpotrivă, ungurii au fost aceia cari în Transilvania au suportat influen-Cu privire la capit°lul care vorbeşte de „sânge Transilvănean vărsat pentru Italia“, este necesar să subliniez, în primul rând, că Iancu Huniade şi Matei Corvin au fost de origină română, pentru că nobilii Români, pentru a-şi păstra prerogativele lor, erau constrânşi să devină catolici şi astfel în mod automat să facă parte din NATIO HUNGARICA. Iar dacă ungurii au venit în ajutorul voluntarilor garibaldieni, la fel au venit şi Românii. Mulţi români transilvăneni, printre cari Lt. Nicolae Duncan şi soldaţii Stoica şi Crişan, căzuţi glorioşi în cucerirea Regatului celor două Sicilii, au luptat şi în regiunea ungară la Volturno, iar misiunea ofiţerilor Români, trimeasă de principele Cuza la Torino, luă parte activă la asediul Gaetei, astfel încât a fost citată pe ordinul de zi al Generalului Cialdini“. Este evident că această lucrare a d-lui Cucchetti despre Transilvania este rezultatul unei propagande rău digerată şi mai ales rău asimilată (ar fi deajuns să demonstreze aceasta ortografia ungurească a tuturor numelor româneşti). In acelaş timp, este evident şi răul pe care-1 fac cauzei Axei publicaţii de acest fel, care oglindesc condiţii de spirit de mult depăşite. Multe altele ar mai fi de spus, dar am vrut să mă limitez la combaterea greşelilor celor mai evidente. Iar acum, când abilitatea politică a hotărîrei arbitrare din Viena a vrut să înlăture orice motiv de neînţelegere, când Generalul Antonescu a fost primit cu onoare de Führer, aşa cum anul trecut a fost primit de Duce, când este absolut necesar pentru realizarea marii şi grelei misiuni pe care şi-a luat-o faţă de lume, Axa, să se evite şi cel mai mic motiv de încordare între puterile aderente Pactului Tripartit, este absurd şi lipsit de inteligenţă a face asemenea publicaţii, care devin dăunătoare chiar şi acelora pe cari au pretenţia să-i susţină, ţa orientală a Românilor. Primatul binelui Am trecut prin vremuri aspre, vremuri în cari, se părea că-i este greu cuiva să-şi mai păstreze condiţiunea de om. Unii au străbătut prin ele drepţi şi hotărîţi, alţii s’au încovoiat ca o cârje şi aişa au rămas. Cât de uşor am fi suportat toate restrişitele dacă am fi avut un singur gând: acela de a face binele. In războiul care a precedat pacea dela Solferino, s’a creat o instituţie timidă, la început, dar care s’a dezvoltat apoi căpătând un caracter de permanenţă: „Crucea roşie". Armata avea nevoie de o colaboratoare şi a găsit-o în această instituţie. Răniţii trebuiau pansaţi şi îngrijiţi şi aceasta n’o putea face nimeni mai bine decât mama, sora sau soţia lor. începutul, ca orice început, a fost greu: piedici, ironii, greutăţi în procurarea materialului etc. încetul cu încetul, însă, toate piedicile au fost înlăturate, aşa fel că acum, societatea esteorganizată definitiv, activează permanent privind toate aspectele suferinţelor adânci, indiferent de loc timp sau persoană. Instituţia a fost creeatâ în timp de răsboi, pentru nevoile lui. S’a continuat activitatea apoi, ca un exemplu permanent şi viu, dar „Crucea roşie” a fost creeată şi a activat, repet, vii timp de răsboi. Susţinerea ei pe acest plan este o datorie a tuturor. Activitatea Crucii Roşii din timp de pace este o pregătire! In scopul de a fi utilă în vremuri de răstrişte. S’au înfiinţat cantine şi căminari s’au format spitale, s’au organizat cursuri pentru pregătirea personalului sanitar auxiliar, s’au înfiinţat birouri de asistenţă socială unde fiecare rănit are fişa sa personală, aşa fel că i se cunoaşte situaţia materială, starea civilă etc. Toate spitalele organizate de „Crucea roşie” au, pe lângă acest serviciu de asistenţă socială, unul administrativ şi altul sanitar, în care sunt încadrate infirmierele propriu zise. Atelierele de croitorie, depozitele de rufărie, spălătoria şi bucătăria sunt conduse de doamnele membre ale societăţii. Tot personalul este pregătit, căci toate doamnele au urmat un curs preliminar. Diferitele categorii de cursuri au dat un personal priceput şi care lucrează, deci, fără greş. Vizitaţi un spital astfel organizat şi veţi vedea că toate membrele, fără excepţie, sunt pătrunse de o largă înţelegere a situaţiei şi că, deci, ele lucrează neprecupeţind timp, muncă, odihnă. Un spirit de înaltă umanitate domneşte la toate spitalele societăţii „Crucea roşie”, pentru că munca depusă este benevolă. Acel care munceşte fără remuneraţie trebue să muncească îndoit. Şi, în fapt, aşa este. Aproape tot personalul este voluntar şi toate membrele lucrează, deci, benevol. S’au înfiinţat, apoi, birouri pentru corespondenţa prizonierilor şi s’a format escadrile sanitare cu infirmiere benevole. Concomitent cu această pregătire a personalului, s’a lucrat la constituirea unei zestre de spital. Cu banii strânşi din cotizaţii, ofrande şi reprezentaţii la cari artiştii şi-au dat concursul gratuit, s’a cumpărat materialul necesar confecţionării de cearceafuri, halate, cămăşi, ciorapi etc., pentru răniţi, aşa fel că răsboiul ne-a găsit pregătiţi pe cât posibil. In ultima vreme, mai ales, contribuţia publică a fost largă şi îmbelşugată, ofrandele bogate. Datorită acestora, mulţi au fost cei ajutaţi, mulţi vor fi răniţii cari se vor bucura de o hrană bună, de un pat curat. Dar, nevoile sunt multe şi fără sfârşit! Este veşnic nevoie de ceva, în fiece clipă are trebuinţă omul de un ajutor, moral sau material, şi de aceea apelul nostru se repetă: Daţi, pentru a putea îngriji pe răniţi; daţi, pentru a le uşura durerea fizică; daţi, neprecupeţind pentru acei ce nici ei nu şi-au precupeţit jertfa. ELENA VASILESCU-DUCA infirmieră voluntară a Soc. „Crucea Roşie” universul. MARINARII Cu vuet de zăgazuri prăbuşite, Se zbate ’n larguri Pontul Euxin: Cu bulgării de foc în ghiare crunte, Din Schitia, vrăşmaşe pajuri vin. De crănţănitul lor cutremurate, Tăriile 'nnegrite se supun... Dar iată-i, pe delfini de-argint în zare, Răsar măreţi ostaşii lui Neptun... Ei surpă munţi de valuri spumegate, Şi trec peste prăpăstii de noian, Şi plasa lor din fulgere ’mpletită o ’ntind în calea roiului duşman. Ca mormoloci în sita ’nfierbântată Se zbat dihănii hâde şi plesnesc, Puroi aprins din înţepate bube, Văpăile din burta lor ţâşnesc. Se prăbuşesc, de moarte săgetate, In undele cu clocot vorbitor, — La Tomis, umbra dulcelui Ovidiu S’a’mpodobit cu nimb strălucitor. In iambi răsunători pe Eol chiamă, S’ajine spasmu’ntărâtatei mări, Spre ţărmuri depărtate luptătorii Să treacă pe delfinii lor călări. Şi blândul zeu, suflând ca peste h rană Adoarme greul zbucium de talaz, Şi drum pentru vitejii de pe ape Deschide cătră vechiul Caucaz. Acolo, unde-a poposit Odessos, Acolo este cuib de ucigaşi, Acolo, cu-a dreptăţei lovitură, îndreaptă pe-ai luminei dragi ostaşi Şi iată-i cum reped aprinsul vifor, Ce varsă flacără din mii de guri, Se clatină din temelii pământul Şi stâncile se rup la’ncheeturi. Ca frântă creangă se desprinde malu' Sub grindina de foc şi de oţel. Şi fierbe în clăbuc de lavă Pontul, Când valul şi-l întinde peste el. Cu aripi uriaşe, uraganul Dărâmă, sfarmă, spulberă stropşind, Ca păcura din Tartar, după dânsul Năbuşitorii nouri se întind. Selene a pălit de vâlvătaia Ce’ncinge Troia noului păcat, Trosnesc nelegiuiţii stâlpi ai groaze Şi altarul pentru crimă ridicat. Aruncă scut şi arme de pe dânşii Şi fug nebuni nevolnicii mişei, Căci fulgerul nepoţilor lui Marte Al morţei junghiu coboară peste ei... Ca’n ziua, când Apollo, peste haos, S’a înnălţat pe-al cerului senin, Cuceritorul cânt al biruinţei Răsună peste Pontul Euxin.... Povestea bărbăţiei răzbunate Naiadele stihiilor o spun, îşi reazimă de stânca lui Achile Tridintele puternicul Neptun. — Ce-i ramătul ce pacea’mi înfioară ? Ce-i liota ce vine spre tartar, De-a’nnebunit pe Charon cu-al ei urlet ? . Şi cine-s cei cari o’nspăimântă iar ? — Părinte bun, obiciuesc hopliţii Din Marte şi din Rhea odrăsliţi, Apărătorii’mpărăţiei tale Cu-adâncurile-albastre logodiţi! Binecuvântă’ntr’ânşii bărbăţia, întinde peste ei a tale mâni, Şi dă-le a Victoriei coroană : Sunt oastea ta de marinari români!... I. V. SORICU EDITORI, In chestiunea de a se şti cine să furnizeze şcolilor din ţară ma- mialele didactice şi în mod cu totul deosebit, şcolilor secundare, s’a ivit o divergenţă de vederi între ministerul culturii naţionale şi asociaţia editorilor români. Divergenţa merită să fie relevată, deoarece de deslegarea ce i se va da, atârnă într-o măsură importantă posibilităţile de răspândire a cărţii şi culturii româneşti Să arătăm în câteva cuvinte în ce anume constă divergenţa de care am pomenit. Mai înainte de începutul fiecărui an şcolar, casele de editură aprovizionează pe librarii din toată ţara cu cărţile şcolare de cursul secundar. Spunem „de cursul secundar”, pentru motivul că, precmu se ştie, manualele didactice de cursul primar sunt un monopol al ministerului culturii naţionale. De la librari, fiecare elev îşi poate procura cărţile potrivit listei ce i se dă de şcoala respectivă. Acum însă, ministerul a propus caselor de editură, ca, înlăturând pe librari să procure ele direct şcolilor secundare cărţile de care aceste şcoli au nevoie, acordând deci şcolilor rabatul ce acordă librarilor. Asociaţia editorilor români n’a primit propunerea, propunere care — e un punct ce merită a fi relevat — nu loveşte, în ce priveşte desfacerea cărţilor şcolare în interesele ei şi după propunerea ministerului s’ar desface tot atâtea cărţi şi în aceleaşi condiţiuni materiale. Dăunează însă altor interese mai mari, ale unor Interese de ordin cultural şi naţional. Intre editori şi librari trebue să existe o colaborare strânsă, bazată, bineînţeles, pe interese reciproce. Nici librarul nu se poate lipsi de editor, dar nici editorul de librar. In adevăr, în afară de manualele didactice Casele de editură tipăresc, impunându-şi cheltueli importante şi asumându-şi riscuri, cărţi literare diferite publicaţiuni periodice, a căror menire este să ridice nivelul cultural şi intelectual al populaţiunii. Insă factorul indispensabil pentru răspândirea acestor cărţi şi publicaţiuni este librarul. Fără mijlocirea lui, fără concursul şi străduinţa lor, de o răspândire a cărţii nici nu poate fi vorba. Dar nu e nici drept şi nici omenesc ca librarului să-i dai spre desfacere cărţi, care , din nenorocire, se vând aşa de greu şi aşa de încet, deci cărţi al căror beneficiu este deseori problematic şi să-i refuzi cărţi şcolare odată pe an, beneficiu sigur. Refuzându-i cărţile şcolare este şi el îndreptăţit ca la rându-i, să nu primească spre desfacere alte cărţi. Ba chiar îl sileşte să-şi schimbe profesiunea. Oricum, urmarea este că, lovindu-se breasla librarilor in interesele ei legitime, prin aceasta se lovesc şi interesele editorilor români şi —ceia ce este mai grav — se dă culturii naţionale o lovitură dureroasă, încă ceva ce nu poate fi trecut cu vederea. Să nu se uite că abia acum a început românizarea comerţului cu cărţi. Abia acum avem numai case româneşti de editură şi librării ţinute de români în adevăratul înţeles al cuvântului. Este oare bine ca aceste elemente româneşti să fie lovite încă de la începutul activităţii lor ? întrebarea cuprinde în ea şi răspunsul. Al doilea. Nu este oare mult mai bine ca, lăsând pe fiecare la locul său şi la meseria sa, să lăsăm în grija librarilor desfacerea cărţilor, şi în grija directorilor de şcoli conducerea şcolilor şi buna educaţie a elevilor ? Directorii de şcoli sunt doar îndeajuns de împovăraţi cu ocupaţia lor, pentru a li se mai pune în sarcină şi îndeletniciri cu caracter negustoresc. LIBRARIE 1 ŞCOLI I Bibliotecile Organizarea timpului liber cu aşa de adânci efecte în ţările de veche cultură şi civilizaţie, ca Germania, Italia, etc. deschide o problemă şi trasează un drum, ambele menite să contribue la afirmarea şi promovarea spiritului muncitoresc român. In cadrul acestei probleme, organizarea bibliotecilor muncitoreşti înseamnă foruri de orientare, îndrumare şi transformare a muncitorului privit în totalitatea lui spirituală ; nu-şi va găsi numai acea linişte internă, senină pe care numai cititul unei lecturi frumoase îl poate da ; lecturi alese din viaţa şi experienţa marilor muncitori ai omenirii îl va ridica pe muncitor la ideia de jertfă pentru binele comunităţii. Bibliotecile muncitoreşti organizate de Ministerul muncii, vor contribui în cea mai largă măsură la formarea spirituală a comunităţii din care face parte muncitorul ; bibliotecile muncitoreşti vor adânci şi consolida nobila ideie de înfrăţire camaraderească, o deplină garanţie în drumul mari- muncitoreşti testărilor lui în diverse domenii de activitate , după cum ele vor alimenta în permanenţă şi cu prisosinţă formarea unei noui concepţii despre muncă, despre societate, despre viaţa însăşi. Este ceea ce spiritul german creator numeşte cu mândrie şi satisfacţie „Weltanschauung“. Un serviciu special de bibliotecă şi editură muncitorească, bine organizat cu elemente de chemare apostolică, cu pregătire profesională va deschide drum larg posibilităţilor de îndrumare, orientare şi cultivare a muncitorului român, care numai astfel va fi prezent la chemarea veacului nostru realizator. Iniţiativă a d-lui dr. C. Dănulescu, ministrul muncii, simbol de cultură şi muncă, adânc înţelegător al problemelor muncitorimii româneşti de a fonda şi organiza biblioteci muncitoreşti trebuie subliniată şi elogiată ca o acţiune menită să promoveze interese generale muncitoreşti in cadrul celui mai curat naţionalism creeftor românesc. I. POPESCU-Plosca ( SOCIALE-MUNCITOREŞTI SĂPTĂMÂNA SOCIALĂ Labirintul legiuirilor muncitoreşti. — Codul muncii româneşti Am încercat cândva să realizez o coordonare sau cel puţin o catalogare a legiuirilor noastre muncitoreşti, cu nesfârşitele lor modificări, regulamente interpretative şi decizii, dar mărturisesc, n’am putut să mă des- I cure în întortochiatul lor labirint. După o muncă de răbdătoare migală, după ce am cercetat peste 150 de legi, regulamente şi decizii, am renunţat, convins că truda îmi va fi zadarnică. Nu este destul să coordonezi aceste nesfârşite schimbări de de legi, să întregeşti unele dispoziţiuni mai vechi cu altele mai noul, când foarte multe dintre ele se bat cap în cap, se exclud unele pe altele. Legiuirile noastre muncitoreşti s’au modificat în decursul vremii schimbându-se pentru unele şi economia lor de bază. Pentru cele mai multe, modificările au trecut neobservate — s’au publicat ce e drept în Monitorul Oficial, dar,,, făcând, şi din acest punct de vedere, imposibilă cunoaşterea lor, celor mai atenţi cercetători. Iată de ce, intenţiunea Ministrului muncii, de a întocmi în sfârşit Codul muncii româneşti, ni se pare mai mult decât bine venită. Dacă este cu adevărat nevoe înainte de toate de o cunoaştere a realităţii vieţii muncitoreşti şi a ridicării standardului de viaţă al muncitorului — şi noi am repetat-o de atâtea ori — nu putem lăsa nici legislaţia muncitorească In forma ei haotică de astăzi. Nu mai ştim ce legiuiri ne guvernează şi nu ne putem mişca, nici noi profesioniştii, nici muncitorii şi nici patronii, în acest adevărat labirint al legiuirilor noastre muncitoreşti! Este timpul să cercetăm problema cu atenţie, să punem la punct legiuire cu legiuire cu toate modificările lor, prezen- t tând un tot omogen, armonic şi unitar. Să dispară din legiuirile noastre muncitoreşti nesfârşitele trimiteri la texte modificate şi ele cândva, dar mai ales, să dispară dispoziţiunile care nefiind abrogate, rămân în vigoare, anihilând dispoziţiunile contrare, din legiuirile modificatoare. Mă gândesc la acea lege a pregătirii profesionale şi exercitării meseriilor, modificată în câţiva ani de aplicare de nenumărate ori, cum mă gândesc la legea contractelor de muncă, repauzului duminical, şi durata muncii, legi care se cer contopite într’una singură, stabilind definitiv şi unitar regimul de odihnă al muncitorului. , Opera noastră de reconstrucţie a Codului muncii, nu trebue să cuprindă numai această punere la punct a unor legiuiri incomplete sau modificate, deci nu numai revizuirea lor tehnică se impune, dar şi revizuirea concepţiilor cari stau la baza acestor legiuiri. In clipa când Statul îşi schimbă structura şi când devine autoritar, alta trebue să fie şi concepţia întregei noastre legislaţii muncitoreşti.Nu mai încape deci îndoială, că şi din acest punct de vedere se impune o atentă revizuire. Pe de altă parte, accentul punându-se în clipa de faţă pe social şi naţional, ne obligă la modificări structurale importante care să asigure muncitorilor stabilitate, concediu şi minimum de existenţă. Iată capitolul cel mai important din noua operă legislativă, cum importante sunt fără îndoială şi problema muncitorilor agricoli, a jurisdicţiei muncii, a timpului liber, în sfârşit, a românizării personalului din întreprinderi. Va trebui deci, pe lângă revizuirea legiuirilor existente, să întocmim şi unele legiuiri noui. Deşi avem cea mai înaintată operă legislativă, sunt sectoare de care nu ne-am ocupat, cum sunt instituţii a căror structură nu mai corespunde vremurilor. E nevoe să examinăm şi să rezolvăm şi această problemă. Iată de exemplu, situaţiunea camerelor de muncă mai corespunde rolului redus de astăzi? Dar situaţia organizaţiilor profesionale? S’au desfiinţat breslele şi n’am pus nimic în loc. Nu este nevoe de cea mai urgentă legiferare? Este adevărat, nu trăim vremuri normale, poate nu este clipa prielnică unor noui legiferări, dar să nu se uite că opera de codificare a legislaţiei muncitoreşti nu este niici uşoară, nici nu se poate efectua în grabă. Nu trebue elaborată în grabă! Se cere studiu atent şi îndelung gândit. A trecut vremea legilor confecţionate în serie. Intr’o zi sau într’o noapte. Opera ce va trebui să întreprindem, să izvorască dintr’o profundă cunoaştere a realităţilor şi dintr’un studiu îndelung prelungit. Altfel, nu vom face nimic durabil, nimic definitiv. Şi ar fi păcat... păcat de toate bunele intenţii care prezidează înclipa de faţă alcătuirea Codului muncii româneşti. VINTILA F. PANTÁZOPOL înştiinţare pentru premilitarii universitari şi şcolari născuţi in anul 1923 In conf. cu art. 2 din L. P. P. şi ordinul Inspect. P. P. nr. 11511/1941, Cercul de recrutare Bucureşti, pune în vedere premiliitarilor universitari şi şcolari, născuţi în anul 1923 în Bucureşti şi comunele suburbane, să se prezinte la circumscripţiile de poliţie pe raza cărora s’au născut, în zilele de 23 Septembrie 1941 cei până la litera M, iar pe ziua de 25 Septembrie 1941 dela litera N, în sus, pentru a declara studiile ce au şi starea civilă, spre a fi trecuţi de d-nii comisari şefi ai circumscripţiilor în tabelele de recensământ, separat de cele întocmite conform instrucţiunilor date de Cercul de recrutare Bucureşti cu nr. 11500 din 8 August 1941. Premilitarii universitari şi şcolari cari vin din provincie, se vor prezenta la circumscripţiile de poliţie pe raza cărora domiciliază, în aceleaşi zile pentru a fi şi ei trecuţi în tabele. Premilitarii universitari şi şcolari născuţi în anul 1924 în Bucureşti şi comunele suburbane, se vor prezenta la circumscripţiile de poliţie, pe raza cărora s’au născut, în zilele de 10 şi 11 Octombrie 1941, pentru a declara starea civilă și studiile, trecându-se în tabele separate. Evreii nu se vor prezenta. A MURIT BAILLET-LATOUR PRESED. C.1.0. Deunăzi a murit într’un accident de avion, în cursul unei călătorii spre Statele Unite, contele de Baillet-Latour, preşedintele Comitetului internaţional Olimpic. După cum se ştie, Comitetul internaţional olimpic este instituţia internaţională de mare prestigiu, fondată de baronul Pierre de Coubertin, a carei sarcină este de a organiza la fiecare 4 ani, împreună cu comitetul olimpic al naţiunii desemnate, jocurile internaţionale olimpice într-unul din marile centre sportive ale lumii. Din cauza războiului ultimele jocuri, cari trebuiau să fie la Tokio în 1940 ,nu s’au mai ţinut. Contele de Baillet-Latour, care a succedat regretatului Coubertin în fruntea C. I. O., era preşedintele Comitetului olimpic belgian şi una din personalităţile cele mai proeminente ale conducerii sportive internaţionale. In clişeul de mai sus îl vedem citindu-şi discursul în faţa Fuehrer-ului Adolf Hitler şi a preşed. C. O. German von Tschammer und Osten, la deschiderea jocurilor olimpice care s’au ţinut la Berlin în anul 1936, cu un fast şi o splendoare necunoscute până atunci. Baillet-Latour era un aprig campion al amatorismului in practicarea sporturilor şi un puternic susţinător al ideii olimpice a cărei formulă nepieritoare este: „Fie ca jocurile olimpice să se poată disputa în bucuria şi pacea generală, dar flacăra olimpică să-şi urmeze drumul printre veacuri pentru binele unei omeniri tot mai arzătoare, mai curagioasă și mai curată. Citius, altius, fortius!“ N. B --------------®4®------------- Arestate pentru lansare de zvonuri mincinoase Câmpina, 12 Sept. 1941 Pe când călătorea cu trenul spre Sighişoara, jandarmul protoner Streinu Ioan, de la postul jandarmi Băneşti (jud. Prahova), a arestat pe femeile Rentea Daniţa şi Maria Lazăr, originare din Braşov, cari călătorind cu acelaș tren, au fost surprinse lansând svonuri mincinoase. Numitele au fost predate polit Iţiei orașului Sighișoara. Deschiderea stagiimii Teatrului REGINA MARIA LUCIA STURZA-BULANDRA Sâmbătă Seara: Asociaţia dramatică BULANDRA — MAXIMILIAN—STORIN cu GH. STORIN m | I A *1M i I ff-#% ip V-roTULĂTÂTRiEi») k.îîsâî, PAPA SE LUSTRUEȘTE 1 U 1 UL. KC ,U U I " ; „ n "i GH- SION Marele triumf al trecutei stagiuni* «u întreaga 'distribuție de* pr*nieră trlinPrelucrare IV'S" nă PtfilS"StSrzA SulTĂSII FLORANCE LUPESCU _________________ în frunte cu V. MAXIMILIAN