Veselia, 1943 (Anul 51, nr. 8)
1943-03-10 / nr. 8
Cuviinciosul Literarul — Paginile umoristice ale lui Nică Burduşel — Profesorul O . , îndrăgostit de franţuzoaice. — Caion şi Cuviinciosul Literarul. — Cretin sau escroc? — Amintiri inedite de Const. Râuleţ — Numele de botez ? — Cuviinciosul! — Numele de familie ? — Literarul. — Cum se poate? . — Bine ! Dialogul acesta s’a schimbat, de nenumărate ori, între Constantin Ionescu-Caion şi prietenii săi, la locuinţa lui din str. Lucaci nr. 10, pe unde venea Cuviinciosul. Caion era un posnaş. Avea o cultură viguroasă, dar un talent cam şubred. Ii plăcea să se ţină de farse. Sub pseudonimul Nică Burduşel publica, în „Românul Literar“, pagini umoristice gustate de unii. De pildă: Joi, 18 Ianuarie. — D. O.... e nebun după Yvonne de Tréville. (Se știe că profesorul O----- era foarte gros, şchiop şi bătrân, pe vremea aceea). M’au fermecat franţuzoaicele, spunea dumnealui d-lui Em. Antonescu. — Mon cher, sunt turbate, gemea d. O........ — Dar cu Germania? replica d. Antonescu. — Ca om de ştiinţă sunt german, ca om de inimă sunt francez, adăuga d. O----, chinuindu-se a-şi înţepeni monoclul. Vineri 20 Ianuarie. — O mică statistică. De când d. Miile îşi scrie Letopiseţile, a spus o sută de mii de prostii. Ce trebuie să fie întreaga d-sale activitate ziaristică ! Sâmbătă 21 Ianuarie. — Grozav de supărat d. Ilarie Chendi. Auzi, zicea dumnealui, să se dea catedră lui Alexandru Vlahuţă, lui Pop Florantin şi lui Tinănişteanu şi pe mine să mă lase să mucezesc copist la Academie! * Un individ înalt şi slab, roşu de tot la faţă, mns de mustăţi, având atât după mutră, cât şi după modul cum îşi păţea gâtul şi pieptul, înfăţişarea unui fecior de casă mediocră. M’am pomenit cu el, în redacţia „Acţiunei“, întinzându-mi o cartă de vizită neverosimilă, mare cât toate zilele şi cu următorul cuprins: buna cuviinţă ? Inteligent naş trebue să fi avut onorabilul domn Cuviinciosul, odată ce Caion susţinea sus şi tare că aşa îl cheamă. — Nu se poate, Caioane! — Dar Asdrubal cum se poate ? Dar Pipiţa, Fifiţa şi Chichiţa cum se poate? In sfârşit, bine. Hai să-i zicem: Cuviinciosul în loc de Tănase sau Gavrilă. Dar Literarul ? — De ce să nu fie, sbiera Caion. Croitorul nu e nume. Beraru nu e nume? Văcaru nu e nume? Fierarul nu e nume ? In faţa numitului mi-am adus aminte de toate discuţiile avute cu Caion, despre ilustra sa persoană. Mi-am înăbuşit şi eu cât am putut şi cum am putut mai bine râsul. Ar fi fost culmea să fiu necuviincios cu... cuviinţa în persoană ! — Vă rog luaţi loc, d-le Cuviinciosul. — Dacă e aşa, voi şedea. (De altfel trecuse vreo cinci minute de când onorabilul încălzea scaunul. — Aş putea cumva, d-le Cuviinciosul, să vă fiu de vreun folos ? — Da,, cum nu. Știu că sunteți aici la jurnal. Mi-a spus marele om de li,tere Caion. Uite căror împrejurări datorați cinstea vizitei mele inopinate. — Rară cinste, îmi îngădui să-l întrerup eu, necuviincios, pe d. Cuviinciosul — Am scris o epigramă sublimă. — De obicei epigramele sunt numai de duh, — când sunt. — A mea este sublimă, pentru că eu sunt geniul epic al României. Epic şi didactic. — Cred, dar ce pot eu ? — Să mi-o publicaţi. Iat-o: De ce stă Carp pe calea Dorobanţilor ? Aiiţ! Pentru că are ca deviză a lor Un dorobanţ! — Nu înţeleg ce este cu „ainţ" ăla? — Adică , una la mână ! — Şi câte la picior ? — Ce vreţi să ziceţi ? — Nimic. — Vorba e : o publici ? încurcat de tot, caut să mă desvinovăţesc. — Uite ce e, d-le Cuviinciosul, te rog să-i spui lui Caion că aş vrea să-l servesc, dar epigrama dvs. este prea bună şi ziarul nostru n’o poate plăti pe cât mentă. — Nu face nimic, nu cer atât de mult. — Cred, dar nu avem fonduri de plătit catrenele. — Pentru mine, pentru d. Caion, veţi face o excepţie. — Vă rog să vă luaţi „epigrama“ înapoi. Atunci d. Cuviinciosul s’a ridicat în picioare. Ochii îi scăpărau. Era amenințător. Cu o voce sfâșietoare mi-a strigat: — Dacă n’o primiţi sunt în stare s’o rup ! — Regret, e prea genială. Glasul său avea accente de disperare, ca în fața decapitării unui copil: — Să mă crezi că o rup, o distrug ! — Nu veţi face acest sacrilegiu! — Aşa ? Uite ! Na ! Şi rupse, domnule, fără nici o milă, bunătate de... epigramă! I-am arătat că este o pierdere ireparabilă pentru literatura română. — Dvs. sunteţi de vină ! La despărţire d. Cuviinciosul m’a rugat să-l împrumut cu ceva parale, întrucât — ca toți oamenii de geniu — suferă de sărăcie. Neavând încotro, i-am dat un leu, hotărât să-l ocărăsc pe Caion, care îl trimisese pe capul meu. — Cum, atât de puțin pentru trei persoane ? Nu înțelegeam ce vrea să zică. Are poate o soţie şi un copil, cu el împreună trei persoane? — Nu, d-le Cuviinciosul, eu simt unul singur. — Da, dar vecinii d-tale ? Vecinii mei erau Mihalache Mora și Romică Seisanu, cari scriau la birourile de alături, fără să dea nici-o luare aminte cretinului. ...Am aflat, în urmă, că d. Cuviinciosul a mai luat câte ceva — cu „epigramele“ sale — şi dela Cincinat Pavelescu, Ion Minulescu, V. Mestugean, Alecu Bălăceanu, etc. Nu m’am dumirit niciodată dacă am avut a face cu un dobitoc sau cu un escroc. Poate şi una şi alta! CUVIINCIOSUL LITERARUL Apoi s’a aşezat nenoftit pe un scaun, bălăngănindu-şi picioarele lungi şi subţiri — ca la el acasă. Interesantă persoană, m’am gândit eu : şi cuviincios şi literar! Pe vremea aceea oamenii mea cuviincioşi (atât de cuviincioşi încât să-şi treacă acest merit pe biletele de vizită), nu cam făceau literativ-5, iar unii literatori nu erau din cale afară de cuviincioşi.. cu camarazii lor , de pildă Caiov cu Caragiale Nicki Xenopol cu Mihail Frumescu şi mai toţi scriitorii cu Alexandru Macedonski, cel atât de prigonit. Ce poate fi mai frumos d° cât literatura şi ce poate fi mai plăcut decât POZNELE ÎNTUNERICULUI VESELIA * 3