Veselia, 1943 (Anul 51, nr. 8)

1943-03-10 / nr. 8

Cuviinciosul Literarul — Paginile umoristice ale lui Nică Burduşel — Profesorul O . , îndrăgostit de franţuzoaice. — Caion şi Cuviinciosul Literarul. — Cretin sau escroc? — Amintiri inedite de Const. Râuleţ — Numele de botez ? — Cuviinciosul! — Numele de familie ? — Literarul. — Cum se poate? . — Bine ! Dialogul acesta s’a schimbat, de ne­numărate ori, între Constantin Iones­­cu-Caion şi prietenii săi, la locuinţa lui din str. Lucaci nr. 10, pe unde venea Cuviinciosul. Caion era un posnaş. A­­vea o cultură viguroasă, dar un talent cam şubred. Ii plăcea să se ţină de far­se. Sub pseudonimul Nică Burduşel pu­blica, în „Românul Literar“, pagini u­­moristice gustate de unii. De pildă: Joi, 18 Ianuarie. — D. O.... e ne­bun după Yvonne de Tréville. (Se știe că profesorul O----- era foarte gros, şchiop şi bătrân, pe vremea aceea). M’au fermecat franţuzoaicele, spunea dumnealui d-lui Em. Antonescu. — Mon cher, sunt turbate, gemea d. O........ — Dar cu Germania? replica d. An­tonescu. — Ca om de ştiinţă sunt german, ca om de inimă sunt francez, adăuga d. O----, chinuindu-se a-şi înţepeni mo­noclul. Vineri 20 Ianuarie. — O mică statis­tică. De când d. Miile îşi scrie Letopi­­seţile, a spus o sută de mii de prostii. Ce trebuie să fie întreaga d-sale acti­vitate ziaristică ! Sâmbătă 21 Ianuarie. — Grozav de supărat d. Ilarie Chendi. Auzi, zicea dumnealui, să se dea catedră lui Ale­xandru Vlahuţă, lui Pop Florantin şi lui Tinănişteanu şi pe mine să mă lase să mucezesc copist la Academie! * Un individ înalt şi slab, roşu de tot la faţă, mns de mustăţi, având atât după mutră, cât şi după modul cum îşi pă­ţea gâtul şi pieptul, înfăţişarea unui fe­cior de casă mediocră. M’am pomenit cu el, în redacţia „Acţiunei“, întinzân­­du-mi o cartă de vizită neverosimilă, mare cât toate zilele şi cu următorul cuprins:­­ buna cuviinţă ? Inteligent naş trebue să fi avut onorabilul domn Cuviincio­sul, odată ce Caion susţinea sus şi tare că aşa îl cheamă. — Nu se poate, Caioane! — Dar Asdrubal cum se poate ? Dar Pipiţa, Fifiţa şi Chichiţa cum se poate? In sfârşit, bine. Hai să-i zicem: Cu­viinciosul în loc de Tănase sau Gavri­­lă. Dar Literarul ? — De ce să nu fie, sbiera Caion. Croitorul nu e nume. Beraru nu e nu­me? Văcaru nu e nume? Fierarul nu e nume ? In faţa numitului mi-am adus amin­te de toate discuţiile avute cu Caion, despre ilustra sa persoană. Mi-am înă­buşit şi eu cât am putut şi cum am putut mai bine râsul. Ar fi fost culmea să fiu necuviincios cu... cuviinţa în per­soană ! — Vă rog luaţi loc, d-le Cuviinciosul. — Dacă e aşa, voi şedea. (De altfel trecuse vreo cinci minute de când o­­norabilul încălzea scaunul­. — Aş putea cumva, d-le Cuviincio­sul, să vă fiu de vre­un folos ? — Da,, cum nu. Știu că sunteți aici la jurnal. Mi-a spus marele om de li­,­tere Caion. Uite căror împrejurări da­torați cinstea vizitei­ mele inopinate. — Rară cinste, îmi îngădui să-l în­trerup eu, necuviincios, pe d. Cuviin­ciosul — Am scris o epigramă sublimă. — De obicei epigramele sunt numai de duh, — când sunt. — A mea este sublimă, pentru că eu sunt geniul epic al României. Epic şi didactic. — Cred, dar ce pot eu ? — Să mi-o publicaţi. Iat-o: De ce stă Carp pe calea Dorobanţilor ? Aiiţ! Pentru că are ca deviză a lor Un dorobanţ! — Nu înţeleg ce este cu „ainţ" ăla? — Adică , una la mână ! — Şi câte la picior ? — Ce vreţi să ziceţi ? — Nimic. — Vorba e : o publici ? încurcat de tot, caut să mă desvino­văţesc. — Uite ce e, d-le Cuviinciosul, te rog să-i spui lui Caion că aş vrea să-l ser­vesc, dar epigrama dvs. este prea bună şi ziarul nostru n’o poate plăti pe cât mentă. — Nu face nimic, nu cer atât de mult. — Cred, dar nu avem fonduri de plătit catrenele. — Pentru mine, pentru d. Caion, veţi face o excepţie. — Vă rog să vă luaţi „epigrama“ înapoi. Atunci d. Cuviinciosul s’a ridicat în picioare. Ochii îi scăpărau. Era ame­nințător. Cu o voce sfâșietoare mi-a strigat: — Dacă n’o primiţi sunt în stare s’o rup ! — Regret, e prea genială. Glasul său avea accente de disperare, ca în fața decapitării unui copil: — Să mă crezi că o rup, o distrug ! — Nu veţi face acest sacrilegiu! — Aşa ? Uite ! Na ! Şi rupse, domnule, fără nici o milă, bunătate de... epigramă! I-am arătat că este o pierdere ire­parabilă pentru literatura română. — Dvs. sunteţi de vină ! La despărţire d. Cuviinciosul m’a ru­gat să-l împrumut cu ceva parale, în­trucât — ca toți oamenii de geniu — suferă de sărăcie. Neavând încotro, i-am dat un leu, hotărât să-l ocărăsc pe Caion, care îl trimisese pe capul meu. — Cum, atât de puțin pentru trei persoane ? Nu înțelegeam ce vrea să zică. Are poate o soţie şi un copil, cu el împreu­nă trei persoane? — Nu, d-le Cuviinciosul, eu simt u­­nul singur. — Da, dar vecinii d-tale ? Vecinii mei erau Mihalache Mora și Romică Seisanu, cari scriau la birourile de alături, fără să dea nici-o luare a­­minte cretinului. ...Am aflat, în urmă, că d. Cuviincio­sul a mai luat câte ceva — cu „epi­gramele“ sale — şi dela Cincinat Pa­­velescu, Ion Minulescu, V. Mestugean, Alecu Bălăceanu, etc. Nu m’am dumirit niciodată dacă am avut a face cu un dobitoc sau cu un es­croc. Poate şi una şi alta! CUVIINCIOSUL LITERARUL Apoi s’a aşezat nenoftit pe un scaun, bălăngănindu-şi picioarele lungi şi subţiri — ca la el acasă. Interesantă persoană, m’am gândit eu : şi cuviincios şi literar! Pe vremea aceea oamenii m­ea cuviincioşi (atât de cuviincioşi încât să-şi treacă acest me­rit pe biletele de vizită), nu cam făceau literativ-5, iar unii literatori nu erau din cale afară de cuviincioşi.. cu ca­marazii lor , de pildă Caiov cu Cara­­giale Nicki Xenopol cu Mihail Frum­­­escu şi mai toţi scriitorii cu Alexan­dru Macedonski, cel atât de prigonit. Ce poate fi mai frumos d° cât lite­ratura şi ce poate fi mai plăcut decât POZNELE ÎNTUNERICULUI VESELIA * 3

Next