Viața, septembrie 1942 (Anul 2, nr. 494-523)
1942-09-01 / nr. 494
Pagina 2-a 9 ESTE FOARTE INTERESANTA observația pe care face d. Al. Philippide în revista „Vremea” în articolul d-sale „Scriitorii și viața". ..Primejdia care pândește pe orice scriitor este aceea a rutinii profesionale. Romancierul mereu în căutare de material riscă să ajungă să privească viața numai ca un galantar de subiecte posibile. Așadar, cu vremea, ajunge să nu mai vadă viața decât sub aspectul ei de material care poate fi prelucrat literar. Acest fel de a vedea are câteva neajunsuri foarte grave. Simpla și adâncă experiență omenească se preface, la scriitorul deformat de profesiunea lui, într’o experiență literară. In astfel de cazuri intuiția scriitorului se tocește, el devine tot mai mult scriitor și tot mai puțin om. Atitudinea omenească față de viață este înlocuită cu atitudinea literară. Puțini sunt aceia care scapă de această primejdie. De obicei ceea ce salvează pe scriitori de rutinizare, este tocmai experiența personală, conflictul lor cu viața și cu societatea. Observație foarte justă și foarte gravă de care ar trebui să-și aducă aminte fiecare scriitor. Totuși există unele cărți false, literaturizate, aproape voit literaturizate, care au o savoare a lor. E acolo o febră adevărată ce domină artificialul — cum e de ex. monsieur Godeau intime a lui Jouhandeaux — și acea carte faimoasă a lui Thomas Hardy „Jude Vobscure”, ni se pare. — Cel mai proeminent reprezentant al genului celuilalt, acela al scriitorilor nerutinizați este desigur Dostoievski. De altfel, el însuși cunoaște primejdia acestei rutinizări când mărturisește de nenumărate ori „eu nu sunt un literat —( eu povestesc ceea ce mi s’a întâmplat”. Sp> ) ...titani ai năzuințelor românești, este titlul cărții de glorie a regimentului 7 vânători, loan Vodă cel Cumplit care întors de pe câmpul de luptă își prăznuește vitejii pomeniriilue faptele de onoare în lupta pentru desrobirea sfintelor pământuri voevodale, precum și a sdrobirii vrăjmașului sovietic din răsărit. Nu numai a regimentului, ci oglindă vie a neamului, cartea sacrei însângerări e o pildă generațiilor următoare cari vor adânci măreția drepturilor noastre teritorial și istorice. Imaginea acestui războiu se răsfrânge în paginile ei, iar botezul focului și al nemuririi coborît peste frunțile luminoase ale eroilor, înaripează sufletele celor cari o parcurg, făcându-i să înțeleagă și să întărească în ei credința că sublimul sacrificiu făcut de acest neam dârz de oșteni înseamnă nu moarte, ci viață vie deasupra veacurilor. Stilul curgător, fondul mereu impresionant al faptelor ostașilor eroi ai regimentului, fac din carte o epopee sufletească necesară și binevenită tuturor Românilor. Prețuirea și cinstirea vitejilor ne arată că simbolul jertfei lor departe de a fi jutat se ridică tainic și masiv în cugetele celor cari în curând poate îi vor urma. « 90 Th * urlaTrli turcus,. «aeștirî CARNET DE CITITOR Nu vi se pare uneori stranie Și în orice caz, foarte nepotrivită, clasarea asta a poeților și romancierilor în sfera aceleași arte ale literaturii? Este ca și când ai alătura o vioară stradivarius și o pagodă, fiindcă amândouă sunt făcute din lemn. E adevărat, mijlocul de expresie atât al poeziei cât și al romanului, este tot cuvântul - dar în afară de acest punct comun nu mai văd nici unul. Cred că nu există creatori care să se înțeleagă puțin între ei, decât poeții și mai romancierii. Cei mai mulți dintre romancierii pe care l-am cunoscut, mai ales dintre mărfii romancieri, deci reprezentanții cei mai desăvârșiți ai genului — nu au absolut nici o sensibilitate pentru poezie, mai ales pentru poezia fără pitoresc, fără anecdotică, pentru acea formă, aproape de incantație, ce se apropie mai mult de muzică. De asemenea foarte mulți dintre cititorii pasionați ai romanelor, nu sunt atrași de lectura versurilor. Proza este de fapt creația cea mai apropiată de înțelegerea comună, în timp ce poezia pare a fi cea mai îndepărtată. In proză, dacă nu îi pătrunde totdeauna esența, omul își găsește, în schimb, foarte multe corespondente cu viața lui, artele plastice încântă ochiul, mustea, auzul, în timip ce poezia vine eaa din afară în rând pentru că nu poate declanșa o emoție decât prin reprezentare, dincolo de caligrafia ei — și numai în măsura în care cititorul este el însuși un poet, manifestat sau nemanifestat. Ori, poeți, atât în lumea innită cât și între alcătuitorii de striuri, sunt foarte puțiini. Poezia apropie de taină, de iluminare și se vântul are adesea o forța magică,, depășind limitele lui obișnuite și amintindu-ne de marea lui aristo.Tătic rle a fi fost „la început’ .Cred că marii iluminați, si nți, ar fi ctitorii ideali de poezie și cei mai in măsură să prețuască la justa ei valoare o creație poetică. Este ciudat cât se perseverează într’o eroare -și anume aceea de a da sfaturi in literatură, de a semnala, comentând o bucată, de literatură,, care sunt scăderile ei și cum ar fi trebuit să fie scrisă, De fapt, ceea ce Paul Valery spune că „nu există școli pentru elite” se aplică, și în acest domeniu al scrisului, nu există școli pentru a crea mari personalități, acestea, sunt create de divinitate însăși, și sunt singurele care contează, atât în literatură cât și în toate domeniile. De ce atâta efort deci, pentru a întreține această lume mică a micilor personalități, de a o încuraja să,și facă drum? Toți acei care scriu, — în afară de rare cazuri de lipsă complectă de perspicacitate, își dau seama de acest adevăr și nimeni nu poate crede că lăudând sau defăimând în dreapta și în stânga, poate schimba fața lucrurilor. Și totuși ar fi deprimant să ne resemnăm cu ideea că tot ceea ce facem noi în acest domeniu, în încercările de literatură sau de critică literară, nu este destinat decât pentru a întreține această polidă flacără pseudo sacră a mediocriății. Poate exista un sens mai adânc — poate din efortul întreg al acestei lumi spre zona de mai multă înălțime; efort lăudabil dar încununat de un atât de firav rezultat, se lămuresc prin veacuri, acele personalități al căror cuvânt mari are valoare. Arderea noastră, astfel, capătă un sens, rezultatele ei nu vor aparține vieții noastre ci vor răsări cândva cine știe când, cum răsar florile mai bogate în pământul îngrășat de trupurile celor ce au fost odinioară. Este cert că orice efort își are răsplata, dar lucrul cu care ne putem împăca este acela că răsplata nu vine totdeauna legată de propria noastră persoană. Citesc în „Vremea1’ un fragment din acel „Ceribres” al lui Paul VI. „Dați-mi un condei și hârtie, ?i vă voiu scrie o carte de istorie sau un text sacru, ca biblia sau coranul. Voiu inventa un rege al Franței, o cosmogonie, o morală și o gnosă. Ce va preveni pe un ignorant, sau pe un copil că-l înșel? întrucât imaginația pe care le-o voi exercita în fals se va deosebi de imaginația după textele autentice?” Oare de fapt, când i se cere scriitorului să povestească fapte autentice, pentru a da o literatură valabilă, nu i se cere în fond altceva și anume să aibe atâta forță încât materialul lui inventat să aibe puterea vieții, să pară autentic? Și ajungem iarăși la acelaș lucru „nu există cărți imorale sau morale ci cărți bine scrise și rău scrise’ cum spune Oscar Wilde, extinzând sfera acestei definiții: nu este bună sau rea, interesantă sau neinteresantă o carte, pentru că e scrisă într-un gen sau altul, realistă sau fantezistă, autentică sau imun tată — ceea ce contează este numai forța cu care e realizată. A fi, deci, oricum, dar în primul rând a fi, a fi o realitate puternică nu o hibridă parodie a realității. Dar o realitate puternică poate fi Ș" aceia a imaginației — exemplul 1". Edgar Poe — pe când de câte ori realitățile cele mai puternice au fost preschimbate în condee rău ursite! fantasmagorii de OstridSCIG VI ÂT DE VORBĂ CU D. LEO CALMUSCHI . Unul dintre marii noștri actori liricine cunoscut în străinătate ne răspunde azi în cadrul acestui Interview. După ce studiază și cântă în Italia, apreciat de cei mai de seamă maeștri ai timpului, mai ales de celebrul compozitor Umberto Gordano, d. Calmuschi este angajat la opera din Nissa, apoi la aceea din Oran (Algeria) cântă în câteva din principalele centre ale Franței , în urmă la operile din Geneva și Laussane. La Paris înregistrează succeses strălucitoare la Gaveau, Marcelin Berthelot, Conservatoire, Théâtre des Champs Elisees, etc... Public, critica și presa în general pretiese elogiind vocea d-lui Calmuschi subliniind calitățile ei. De iinteresat propagandist de elită al țarii noastre, d-sa a cântat în nenumărate recitaluri si spectacole de opera in cinstea României , ulti îtrat distins. d'sa a publicat în î”a vreme cateva studii și nu vedd ’ 'aL,actualmente Posturile noastre ° ^b“?ură prețioasa scrieri 10"trîndu?e în calitate de scenarist și diriguitor artistic. __ a sad lăsăm pe d-sa să ne cei variantVa cuvinte despre artă și cei cari oficiază pentru ea. DE VORBA CU D. LEO CALMUSCHI vâri Vanat în tun«ile instrăman, orgoliul profesional sau aceea Vsie irezistibilă a depărtărilor? "ici alta: Dorința de atZtm îmi dadeam instinctiv seama ca aici în tară nu “ Tursele de artă superioară ființa mea, naZUra impetuos toată Dacă la începutul carierii fiecărui tanar artist, orgoliul joacă un rol necesar, nu e mai puțin adevărat ca, cu cat ne apropiem de drumul perfecțiune), ne dăm seama cât mai avem de muncit, pentru a ne realiza idealul. a ne arta i se pare ușoară. Puțin instinct, puțin talent, ceva noroc, multă obrăznicie, o doză de inconștiență... și gata succesul. Și e bine sa fie așa, poate nimeni nu sar încumeta pe drumul spinos al artei și al străinătății, cu modeste noastre posibiltăți valutare, daca nu ar crede în reușita timpurie... Abia ajuns acolo, nu chiar la început, căci atunci tot ce vedeam si auzim, ni se pare inferior, ci ceva mai târziu ne dăm seama, începem, sa presimțim și înțelegem, taina , dificultățile realizării artei adevărate. Mă explic, fiecare dintre noi ne-am creat un ideal, construit cu puținele și modestele noastre elemente de cunoaștere, am dorit, am visat atât... și cele văzute și auzite nu corespund concepțiilor noastre. Suntem deziluzionați, nu pricepem și suntem gata să... criticăm. Nu vorbesc de „pietrele Veneției” de pânzele Florenței sau de monumentele Cetății Eterne... Cine se poate oare cutremura, înfiora, în fața lor dacă nu cunoaște trecutul istoric și artistic al Italiei. Ce să mai spun despre teatrul liric? Surâd amintindu-mi concepția mea de atunci! Apresciam cântăreții în funcție de „volum”, intensitate vocală și... performanță sportivă. Cum ați surprins la reîntoarcere, societatea noastră artistică? Puteți să ne spuneți câteva cuvinte despre generația noastră tânără? La ce punct vă situați față de ea? — Drept să vă spun: Când am plecat, am lăsat mai mult entuziasm mai multă „artă pentru artă”. Am găsit la întoarcere, în afară de un funcționarism inerent rutinei și obișnuinței, multe și frumoase scânteieri artistice. Am asistat la reprezentații de dramă și comedie, care se pot situa pe acelaș plan cu orice teatru din străinătate Avem artiști mari, talente uimitoare și e fatal să fie astfel: suntem rasă tânără, un amestec fericit și avem multă înclinare pentru artă. Un simplu bilanț al activității artiștilor străini în Cetatea Luminei ne va convinge imediat. Suntem țara care a dat cel mai mare contingent de artiști Parisului. Deplar însă faptul că nu am putut însă găsi o coordonare a tuturor dramtice de actualitate războinică, velului cultural, al îmbogățirii și mobilării mentalității și sensibilității publicului nostru. Dacă unii dintre realizatorii noștri au atins culmi nebănuite, alții au făcut și fac dureroase concesii unei categorii de public tehnic și iubitor de liniștea mistuirii digestive. Am regretat absența lucrărilor dramtice de actualitate războinică, prea puține lăudabile sforțări... Nu vreau să insist asupra unei „Parăzi a Victoriei!!!.... revistă cu femei despuiate și jazzuri frenetice! E o crimă de neiertat. Au drept ostașii în permisie să se distreze, e necesară o destindere și publicului Plictisit de neajunsurile cotidiane, dar nu asta e formula. Datoria artiștilor creatori și interpreți în aceste clipe de grea cumpănă pentru viitorul neamului mi se pare bine stabilită, trebue să contribuim cu toții la izbânda finală, teatrul și arta în genere au nelimitate posibilități de trezire a conștiințelor, entuziasmurilor și îndatoririlor» Grație «n»,«stractive” putem suscita eroisme și combate egoismul. E dureros și criminal să te scobori la mentalitatea unui anumit public, pentru a realiza rețete frumoase. Cel puțin în vremuri de hotărâtoare cumpănă să renunțăm la formulele ieftine; publicul nostru are destule înclinări și dispoziții native către frumosul real și să nu uităm generația noastră tânără însetată de ideal, de îndrumări solide și sănătoase. E de ajuns să stăm câteva ore de vorbă cu ei ca să înțelegem toată tragedia sufletului lor; tatal ei asistă la triumful unei anumite categorii de ticăloși și constatările lor sunt departe de a fi liniștitoare pentru noi. Nenorocitul „sistem D.” al ultimului războiu, acel „sbrigarsi” al italienilor prefasciști, și „învârteala șimecherilor noștri Mitici”, trezesc în inimile unora dintre ei multă admirație. Trebue să le arătăm cel puțin lor, cât de greșit și fatal e acest procedeu, rezultatele s’au văzut... O nouă prefacere morală se impune grabnic ,noa artiștii avem datoria să contribuim cu mjloacele noastre modeste la înfăptuirea ei Putem. Să voim. Doresc din tot sufletul ca tânăra noastră generație de artiști de orice categorie să-și formeze o concepție de înaltă ținută misionară,să fie toți pătrunși de frumusețea sarcinei lor în frumoasa noastră țară, să se considere cu dreaptă mândrie fiecare ca un apostol al frumosului, ca un sacerdote al adevăratei arte mobilatoare și purificatoare. Să mi se spună că e greu, că nu suntem destul de pregătiți; cine cunoaște tainele subconștientului omenesc. Înțelege că de multe or sensibilitatea Și instinctul supleazâ culturei. In străinătate am asistat la miracole de acest gen. Cu entuziasm și credință „să mutăm munții” și.....pune și Dumnezeu mila”. De câte ori am auzit: „Nu pricep, dar simt cât e de frumos”. Situat pe acest pian, artistul roman, creator și interpret va munci cu râvnă și seninătate va fi deasupra meschinăriilor și invidiilor și va putea să lupte cu toate forțele sale pentru izbândirea idealului său .Sa nu ne înșelăm, în timp de războiu, ca și în timp de pace, lupta pentru afirmarea valorilor, pentru triumful idealului național este perpetua Preocupare,a mărturisită sau tăinuită a popoarelor. „ Daca în timp de pace tânjim, ne lasăm legănați, adormiți de formulã [UNK]i catorice, dacă nu luptăm pe lanurile culturale, economice; nu ne înțelegem este și va fi mereu pta, emulația, sunfecționării raselor ca ^^^^^^Kîler. Trebue, avem datoria sa dăm putință tuturor forțelor vii ale națurii să-și îndeplinească îndatoririle. Selecționarea valorilor este imperativul viabilitatea popoarelor. Mereu survin...probleme noui. mereu se impun soluții noui, în eterna devenire a vieții trebue să fim oricând gata să satisfacem nevoilor timpurilor. Istoria precedentă a lumii este crunt pilduitoare. , Noi jrd bâni își vema un rost, o misiune aici la porțile Europei; falnicii noștri ostași au dovedit lumei întregi valoarea netăgăduită a virtuților frontului nu trebuie să fim la înălțimea lor? Trebue să creiem mitul superiorității rasei noastre. In sud-estul european, în spațiul vital al românismului, nu trebue să asigurăm radierea gândirei, talentelor și valorilor noastre de tot soiul, pentru afirmarea drepturilor noastre de netăgăduit? Pe acest tărâm, artistul creator sau interpret are rostul și misiunea lui bine stabilită, el trebue să-și spună cuvântul, să-și aducă prinosul darurilor sale. Situată numai pe acest plan și numai pe acest plan, problema artei și a artistului român va putea fi soluționată temeinic. Aceasta e calea, acesta e adevărul, aceasta e singura posibilitate de viață reală pentru noi artiștii. E. V. LEO CALMUSCHI Minunate fresce descoperite intr’o capelă a unui spital In capela spitalului militar din Padova au fost descoperite prețioase fresce care au stârnit atenția cercetătorilor. Preotul spitalului, observând cojirea zidului din pricina umezeli, a făcut un ret ferat pentru reparațiile necesare. Cum era vorba de un monument istoric supraiintendența a trimes la fața locului un expert, care, analiz până pereții, și-a dat seama că sub straturile de var se află fresce. Cojind zidul au apărut doi îngeri, unul în contemplație, celălalt cu o Prahova noastră ...este un săptămânal politic-social-literar, care apare la Ploești și în care sunt îmbrățișate o seamă de probleme în legătură cu județul, viața lui culturală precum și cu aceea a țării întregi. Colaborează preoți, învățători, profesori în cadrul acestor pagini unde se desbat mai ales diferite puncte de vedere în legătură cu căminele culturale județene. TEATRALE Teatrul Muncă și Lumină prezintă azi, Luni 31 August, la ora 20,30, comedia „Statia“, de Ionescu Morel, având în distribuție — în ordinea intrării în scenă — pe: Margareta Lascu, Mimi Rovintescu, Cezar Rovintescu, Nelly Nicolau, George Voinescu, Ion Manta, Varodară Nigrim, N. Mihută, Elena Body, George Iliescu, Costin Iliescu, Costin Iliescu, Geo Barton Direcția de scenă: Victor Ion Pava -1 Mărfi 1 Septembrie 1942 . NU ESTE ÎNȚELEASĂ în adevăratul ei acea expresie „dragostea de umanitate“. Iată cum o lămurește Dostoievski: „Ași iubi aproapele și a nu-l disprețui, este imposibil. După mine, omul a fost creat, fizicește incapabil de a-și iubi aproapele. E o greșală de expresie, de la început, și „dragostea de umanitate** trebue înteeasă numai în sensul umanității pe care ți-o creezi în tine însuți și care nu va exista niciodată în realitate“. Credem, de altfel, că numai în acest sens poate fi înțeleasă dragostea. In numele acestei dragoste, poți urîa cât de paradoxal ar părea — poți pedepsi, — nu oamenii ci tot ceea ce compromite, ce înjosește, în gesturile lor, în structura lor spirituală, acest ideal de umanitate. Acela care cu adevărat iubește, este intransigent — este fanatic, concesiile țin mai mult de slăbiciune decât de dragoste. Este semnificativ: totdeauna oamenii cu o capacitate de dragoste, în acest sens, au fost aceia care au exercitat asupra semenilor lor o putere de fascinație și s’au ales șefi — pentru că ei oficiau în slujba unui ideal care există în fiecare dintre noi aceia ai unei lumi create cu adevărat după Dumnezeescul chip. întoarcerea dintre oameni încă o clipă, încă un surâs... Iarăși plec. Nu știu unde mă duc să chiamă străzile astea cu oameni mulți Sub vântul de toamnă. Iată norii aduc ploaia subțire și rece Și undeva un ceas ascuns înseamnă Ora de seară a singurătății mele. Toate vor trece atunci când voi merge pe străzile largi, Cu oameni din ce în ce mai puțini Atunci când, în orașul fără lumini, îmi voi ridica mândră fruntea sub ploaia de Și voi spune mereu surâzând, îngânându-mă Cu picuratul ei mărunt: „Eu sunt” — „eu sunt”. Am fost totdeauna singură Și de atâtea ori pe zidul alb al odăii mele Umbra mea alături cu umbra mobilelor Se proectau sub lampa albă ca o lună palidă Nemișcate, pierdute și grele. Nu mi-e teamă nici de casele pustii Nici de copacii triști ca niște oamenii vii Nici de morții care bat în miezul nopții în poarta cea mare, încet, foarte încet Nu mi-e teamă de hârtia asta și de toate sertarele în care, pe foi palide, mi-a alunecat viața picurând încetul cu încetul, ca un ceas de nisip, de toate fantomele ce se nasc din arderi mistuitoare Ca niște volute de fum, fără chip. Toate porțile îmi sunt deschise Până și inima mesei când îmi lipesc fruntea înfierbântată de ea zvâcnește atât de cuminte lângă inima mea. Numai tu, atât de străin, fratele meu stai în fața mea sub palidul amurg de toamnă stai, surâzi și mă privești atât de pierdut — și nimic nu te’ndeamnă să te apropii de sufletul meu, să-l iubești. Anișoara Odeanu toamnă DESPRE TEATRU ȘI DESPRE FILM Nu odată se întâmplă ca un autor să audă pe un impresar sau un editor de filme, spunânduri: — Ești prea fin pentru public. Dar niciodată nu s-a întâmplat ca această frază să fie pronunțată de un om cu adevărat fin. Admițând că spectatorii sunt ignoranți, nu este de ajuns ca scriitorul să aibe o cultură perfectă, pentru a se face înțeles. Sărman public! Ce s’ar crede despre tine dacă ne-am referi la aprecierea acestor persoane pe care hazardul relațiilor lor financiare le-a plasat într’un post înalt de conducător? Sărman public! Tu care ești într’adevăr delicat și atât de sensibil la orice lipsă de măsură. Dar, să nu confundăm. Căci zicem public, nu zicem mulțime. Ceia ce numim public este o mică minoritate dar o minoritate atotputernică. Ea conduce massa, care nu scapă niciodată sub influența ei, decât momentan. Nu vreau să pretind că elita conducătoare este mai mult decât ce este. Dar este cu mult mai numeroasă decât își închipuie exploatații. Instrucția obligatorie a mărit această elită și a știut să scoată din massa obscură mințile bine înzestrate, capabile din naștere să se releve, dar care în lipsa unor constrângeri energice, ar fi rămas pe loc. Este o mare primejdie să nu prețuești publicul la justa lui valoare. Să nu se obiecteze că este o diferență între publicul de la teatru și cei de la cinematograf. In mod generic, publicul este acelaș, dar spectatorii sunt puși în condiții întrucâtva deosebite. Cei de la cinematograf asistă la spectacol într’o sală obscură, iar pe de altă parte atenția lor auditivă este ușurată printr-o viziune mai izbitoare mandală și amândoi încadrați într’un cadru de stuc, rotund. După părerea experților care au cercetat apoi frescele, ele ar fi din prima jumătate al veacului al XVI-lea putăndu-se chiar atribui lui Giovanni Maria Falconetta. Acum de curând a fost descoperită o altă frescă reprezintănd pe Fecioara cu Pruncul. Existența acestor picturi este explicată prin faptul că actuala capelă a fost în Renașterea călugărilor lateranensi, care au clădit mănăstirea, astăzi spital. Se pretinde că filmul trebuie să fie comercial. De acord. Dar dați vă seama că pentru a fi productiv din punct de vedere financiar, filmul trebuie să evite vulgaritatea. Se înțelege că un film vulgar poate obține din întâmplare, mare succes. Dar noi nu vorbim aci de datorie. Când afirmăm că opera filmată nu trebuie să fie grosolană, nu vrem nici ca ea să se piardă în nouri sau în ceață. Autorii cari pentru a avea succese adună de peste tot clișeele învechite ale scenelor de efect, ca și visătorii disprețuitori care se închid într-un turn de fildeș, formează și unii și alții două categorii de neputincioși Sarcina grea, dar esențială, a artistului este să se facă înțeles. Cinematografiștii asigură că invenția filmului vorbitor, însemnează cucerirea teatrului, o victorie asupra lui. Din partea lor oamenii de teatru vor pretinde că Și.au anexat cinematograful pentru a-și apropia astfel puternicile lui resurse. Două formule care duc la același rezultat. Lucru important, este că editorii de filme să înțeleagă că de aci înainte cuvântul este al acelora care știu să vorbească. Cinematograful aduce teatrului o varietate nesfârșită și o mare precizii me în decoruri. In felul acesta permite autorilor să reducă scenele la elementele interesante, să suprime intrările tărăgănate, precum și trucurile întrebuințate pentru evita întâlnirea intre personagii cari a nu trebuesc să se înfrunte. O întreagă latură a virtualității cinematografiștlor, care învățaseră întrucâtva să înlocuiască vorbele, trebue să fie de aci înainte sacrificată fără milă. Așa după cum un mimic de profesie trebue să renunțe la o parte din mimică dacă Își recapătă vorba. Ceia ce este inutil devine stricător. In teatrul filmat, maestrul suveran nu este autorul, nici acela care pune în scenă, ci însuși subiectul presei. Nu e vorba să declar de mai înainte că filmul va fi sută la sută vorbit, sau 50 la sută, sau 15 la sută. Dozajul va fi determinat de alegerea subiectului. Iar autorul va trebui să nu fie nici prea vorbăreț nici prea sobru. Am enumărat aporturile considerabile ale cinematografului către teatru dar n’aim vorbit de cel mai important Cinematograful obligă teatrul la mai mult adevăr. Să fim sinceri, teatrul nostru clasic, chiar și cel mai bun este prea adesea un teatru de avocați. Personagiile nu trăiesc, ci pledează. Ele nu mai au libertatea mișcărilor, ci sunt prizonierele unei logici riguroase, cu atât mai artificiale cu cât este mai inatacabilă. Idealul scriitorului, prea adesea, nu mai era să ne înățișeze discuții adevărate, ci dezbateri model; personagiile din vodeviluri nu sunt mai mecanice decât anumiți eroi ai pieselor „alese”. Este drept că aceștia nu dau impresia că sunt făcuți în serie, că anumite scene ale teatrului vesel, totuși sunt fabricați de autor, în loc să fie imitați din viață. De multe ori teatrul față de viață era ceea ce este o savantă demonstrație de box față de o luptă adevărată. Cred că dacă nu.și va pierde din vedere adevăratul drum, numai atunci teatrul ecranului va ajunge mai curând la înaltul destin care este fără doar și poate rezervat. C. fanaitescu