Viitorul, octombrie 1922 (Anul 16, nr. 4365-4390)
1922-10-01 / nr. 4365
t Dell 1K0UE E1IESCU LA CEI DE tkZf Acuma, când relativ puține zile ne despart de încoronarea de la Alba Iulia, — de marele eveniment menit a face să tresalte de sfântă bucurie sufletele adevărat românești, ochii ni se duc instinctiv spre evanghelia aceea scrisă pentru neamul nostru, de marele Nicolae Bălcescu. In preajma încoronărei Suveranilor Tarei, ca Rege și Reggină a României Mari și întregite, „Istoria Românilor sub Mihai Viteazul“ devine o carte sfântă, iar pagina ce sfârșește cartea lui Bălcescu este cântecul de glorie a neamului nostru. Să-i ascultăm glasul: ...„Mihai ajunse acuma în culmea gloriei și a mărirei ce el visase. Abia cinci ani trecuse de când el trăsese sabia spre a apăra țara sa de tirania turcească și printr'o mulțime de eroice triumfuri, respinse potopul turcesc departe de dânsul și de întreaga Europă creștină.. Nu numai atât! El voise a-și creea o patrie mare pe cât ține pământul românesc și norocul ajutându-l, în câteva luni și Ardealul și Moldova și o parte din Banat sunt unite cu Țara Românească. Rămăsese numai Timișoara cu ținutul ce se afla sub Turci și Oradea cu părțile orientale ale Ungariei, pe care el le cerea deloa împăratul, cu dreptul că ele fac parte din Ardeal, precum fusese și sub Sigismund Batori. Aceste mici ținuturi dobândite unitatea națională ar fi fost complectă independența absolută ar fi urmat fără îndoială. Mihai realizase acum visarea subită a voivozilor celor mari al Românilor. Acum Românul s’a înfrățit cu Românul, și toți au una și aceeași patrie, una și aceeași cârmuire națională, astfel precum ei n au fost, din vremile uitate ale vechimi?. Statul acesta nou are hotare naturale de minune; el e destul de puternic: pământul său destul de binecuvântat de cer, locuitorii săi numeroși și în mare parte omogeni; el poate trăi, poate ,sta de sinuși și a se apăra împotriva năvălirilor străine. Mihai avea destulă înțelegere spre a constitui acest stat, ale cărui hotare le trăsese cu sabia sa. Dar spre a așeza bine temeliile și a întări cimentul acestei zidiri prea grabnic înălțată, îi trebuia vremea și vremea îi fu de lipsă. El n’apucase încă să încunune zidirea sa (sabia ridicată și iată glasul cobitor al clopotului răstriștei începe a suna cu tărie și din toate părțile învierșunați aleargă dușmanii săi mii de mii și toți într-una spre a-1 dărâma. Vai! căci nu ne am putut opri aci, în culmea triumfului nației Române, oprind împreună cu noi și timpul și istoria N. Bălcescu își continuă în frigurile agoniei sfârșitul istoriei lui Mihai, cu trădarea și cu înmormântarea frumosului vis al unităței naționalei. Dar peste mai puțin de un veac de la moartea istoriografului marei epopei naționale a cucerirei Ardealului, Regele României se duce la Alba Iulia pentru ca să se încoroneze ca Suveran al României Mari, de acum încolo dea pururi întregită și liberă. Față de un atare eveniment ne închipuim ce ar putea simți, ce ar putea scrie, un Nicolae I Bălcescu când în fața visului de mărire națională, înfăptuit, ar vedea cum unii români consideră încoronarea de la Alba Iulia ca un fapt politic. Ce ar zice el marele istoric al marelui Voevod, în fața unei atari orbiri ? Dacă printr'o minune ar putea să reînvie, un Nicolae Bălcescu ar cere singur să se reîntoarcă în mormânt pentru a nu fi martor mai departe al durerei și al rușinei, când in preajma încoronărei se găsesc suflete mici cari văd în analizare visului lui Mihai cel viteaz, un simplu mijloc de a-și arăta sectarismul politic. A face gol în jurul tronului acelui Rege ce-și pune Coroana pe cap a României Mari, este a dovedi că nu e de ajuns a fi contemporanul unei mari epoce istorice, pentru a fi demn de ea! Lipit II« Grupările noi și oamenii politici lipsiți de experiență sufăr de obiceiu de o curioasă manie: W închipuesc că întreaga lume se învârtește în jurul lor, că părerile și faptele lor ațintesc privirile întregei țări, dacă nu au răsunet chiar peste graniți... Această manie este cu atât mai ridiculă azi, cu "Cât la granițele noastre se petrec cele mai mari evenimente ce Le-am avut de înregistrat de la încheierea pacei până azi. Conflictul greco-turc cu urmările lui, problema strâmtorilor, revoluția în Grecia și în Bulgaria, politica sovietelor și celelalte mari probleme ale zilei, sunt complect desconsiderate de „fruntașii“ politicii opoziționiști cari duc campanie contra guvernului pe chestia scumpirei cărnei, a incendiului de la uzina de gaz etc. Ceia ce cred acești fruntași asupra problemelor externe, ce interesează azi atât de mult, ca asupra marilor probleme interne, nu o știm încă, și probabil că nici ei nu o știu, — fapt care contribue la retragerea lor din parlament unde nu ar putea ocupa ședințele numai cu chestiunea lipsei unturei ci ar fi nevoiți să arăte, dacă nu un întreg program, cel puțin convingerile lor asupra diverselor probleme. De Curând am înregi în aceiași clasă a manifestat gi neserioase audiența d-lui Mihai Popovici, iar acum audiența... d-lui Mihala,este, la M. Sa Regele. Acești oameni politici erau liberi, ei și partidele lor, să aibă orice atitudine socoteau necesară și patriotică în chestiunea încoronărei. A cere însă o audiență spre a refuza anticipat ceia ce nu se oferise este mai mult decât o impoliteță, este o inconștiența. A tulbura pe șeful Statului cu asemenea chestiuni de ordin pur personal,de uri mărunte și interese de partid, în momentele mari prin Cari trecem azi este poate cea mai mare dovadă a lipsei de seriozitate și de răspundere. Azi, pentru toți oamenii Cari înțeleg nevăia Cimentărei Unite, prin Nicoronarea atât de mult așteptată de întreaga Yomănime, — această manifestațiune națională se impune. Poporul românesc trebue să-și ia cât mai repede cu putință deplina lui așezare, bucurându-se de liniștea necesară desvoltărei viitoare. Dacă câțiva politicieni nu pricep nici această necesitate,oricâte audiențe ar cere, ei nu pot să-și ascundă lipsa complectă de seriozitate. Ce e mai bine să distrugă partidele din care fac parte decât viito,fiul tărei. • # • • frământările din topa Centrală CEHOSLOVACĂ și restaurarea Habsbigilor Destăinuirile din „Cartea Albă“ a ministerului afacerilor streine din Praga . Ministerul afacerilor străine din Ceho Slovacia a dat publicității documentele diplomatice privitoare la tentativa de restaurare a Habsburgilor pe tronul Ungariei. Acest volum ce a fost intitulat Cartea Albă, marchează debutul republicei ceho-slovace în bibliografia diplomatică. „Gazette de Prague“ ocupânduse de apariția acestei cărți, spune că în bibliotecile câtorva colecționari, s’ar mai putea găsi o mică broșură apărută la Paris in 1918. In ea sunt publicate documentele diplomatice privitoare la înființarea statului cehoslovac. Din Cartea Albă pe lângă că oficială, are și altă însemnătate. Ea este menită să informeze străinătatea asupra primei chestiuni de ordin internațional la care a participat republica ceho-slovacă. De drept ar fi, remarcă „Gazette de Prague“ să nu zicem numai republica Ceho-Slovaciei, căci după cum rezultă din cele 74 acte din volum, Mica Antantă, este cea care a avut rolul preponderant |||B|ffl|tati|Va|| |SMn1115a | ci ce Kiafeateuir ® BSHSÖOS SI KHEE IS Sarni N’au fost uitate încă perturbațiile produse în Europa centrală de cele două tentative de reîntronare ale ex-regelui Carol de Habsburg pe tronul Ungariei. Cea din urmă, acum un an, a fost cu deosebire gravă deoarece a silit Ceho-Slovacia să-și mobilizeze armata. Se poate deci afirma că e vorba de o carte diplomatică de cea mai mare importanță, deoarece conține documente după care va putea fi judecată de istorie, unul din cele mai grave evenimente de după război și asupra rolului avut în această chestiune de noua grupare atunci formații: Mica Antantă. Cartea Albă a apărut într-un moment foarte potrivit, deoarece chestiunea admiterei Ungariei se discuta la Genova și se putea ca problema restaurărei habsburgice pe tronul ei, să fie din nou la ordinea zilei. 1911 a guvernului provizoriu întrunit la Paris : — „Declarăm aci, dinastia Habsburg, eă nedemnă să domnească asupra, țărei Ceho-Slovacie, care va forma de acum înnainte un popor și o națiune liberă și independentă“. In Octombrie, acelaș an, reprezentanții națiunei cehoslovace — atât cei cari au dus campanie din străinătate cât și delegații întruniți la Geneva — au declarat că nu va mai fi niciodată nicio legătură între națiunea ceho-slovacă și dinastia Habsburgilor. La 11 Noembrie 1918, Carol de Habsburg a renunțat la orice participare în afacerile publice ale Austriei. După două zile, intr -o scrisoare din Eckertsau, a renunțat și la conducerea afacerilor publice ale Ungariei. In 1919 la 124 Martie, s’a retras în Elveția, i se părea deci că chestiunea era definitiv tranșată conform dorinței națiunei ceho-slovace care de altfel era și a românilor din Transilvania și a iugoslavilor. rarea liafesisC TgB Bfairma SS Bem Omsmienei Sfl Smi^aâa E&S? Dar s’a văzut apoi, după intermediul bolșevic al lui Béla Kun, că nu era așa cum se credea. In August 1919 a intervenit arhiducele Iosef de Habsburg care luând puterea a trecut-o lui Stefan Friederich. Din Elveția, Carol de Habsburg scria că este încă rege! Conferința de pace, prin d. Beneș a fost printr’o notă la 12 August, informată de primejdia ce amenința pacea purorii centrale. Puterile altețe , cum dovedesc actele din Cartea Albă, au făcut demersurile necesare pe lângă guvernul maghiar, relevând prin acestea zădărnicia zvonurilor tendențioase lansate de monarhiștii de la Budapesta. Celelalte documente arată cum statele care aveau să formeze Mica Antantă, au împărtășit aceeaș opinie în chestia restaurării Habsburgice. Intervenția lor în cele doua tentative făcute de Carol pentru reîntremare, se dovedesc foarte justificate fiind în deplin acord cu grupul Marei Antante,a cărui opinie n’a variat de loc în tot acel răstimp. Publicarea documentelor de către ministerul de externe cehoslovac va închide definitiv discuțiile în jurul chestiunei și proectelor de reîntronare ale dinastiei habsburgice pe tronul Ungariei, deoarece ea nu interesează numai poporul maghiar, ci și pacea din Europa centrală. —----------•••■••••••— * " Primul ministru al Ceho-Slovachiei Cefeo-Slovacia $8 galwas- Intre documentele diplomatice din acest volum găsim următoara rrmonimatie din 18 Octombrie t ECOURI ! La Paris s-a experimentat un aparat care scutește pe trecători de stropiturile insolente de trăsurilor și automobilelor. E vorba de niște discuri metalice sari se adaptează la capetele Oskop, și cari se învârtesc într'un sens contrar roților, oprind astfel stropiturile de noroi într'o apărătoare circulară de cauciuc. La noi s-ar simți nevoia unor asemeni aparate chiar pe calea Victoriei „ . „ „ siií -5f ! - i *» ■■ ...I—nwiiifi..,.j*+ »ni■■!«■!< * mim Emm li LIGA UfllILOB - S’a admis punctul de vedere al fFrangel— După cum se știe într una din ultimele ședințe ale Ligei Națiunilor venind în discuție chestiunea ‘dezarmărei s’a admis punctul de vedere al Franței susținut de d-l Jouvenel. P»i Silsravy de Delegatul Franței la Liga Națiunilor ’ ~ T ZI CU Z! .,Adevărul‘‘ se arată foarte alarmat pe motiv că noi am zgândări chestiunile de confesiune religioasă. In chestia de ortodoxism, să nu se supere „Adevărul“ dar pare că noi ne pricepem mai bine decât. el! * D. Vasile Goldiș se simte foarte bine în coloanele ziarului „Keleti Újság“' unde explică ungurilor de ce partidul național nu participă la încoronare. .Suntem siguri că nu toți lectorii lui „Keleti Ujság“ vor fi de aceiași părere cu d. Goldiș, deoarece cercurile ungurești pot fi uneori mai conștiente de obligațiile lor față de Dinastia română, decât este partidul național. Articolul d-lui Goldiș sfârșește cu afirmația „că d. Brătianu este al doilea Tisza“. Comparația e foarte potrivită. Unul a desrobit pe Ardeleni, celalt i-a asuprit. Dar se vede că sunt unii fruntași ai partidului național cari regretă politica lui Tisza! Ce nu se poate întâmpla în mintea unor oameni stăpâniți de patimi egoist D. Maniu prin „Lupta“ spune generalului Averescu că nu are ce căuta în politică, unde nu e pregătit. E drept că numai la Cluj e o mare Academie politică, sub direcția d-lor Vlad și Osvadă. Abonați-vă la VIITORUL“el mai bine scris Cel mai bine informat Cel mai răspândit - ZIAR DE SEARA”- , iilk Din clipa când Basarabia din propriul ei îndemn, redevenea de drept și de fapt românească, rușii care o perdeau după ce o cotropiseră fără drept, încep a ridica, odată cu , obiecțiunile, cele mai neserioase și pretențiunile cele mai absurde, străduindu-se să creeze, în opinia publică generală, o atmosferă favorabilă lor, cu speranța că poate o vor mai redobândi. O propagandă vie făcută de ei în străinătate canaliza opinia publică de acolo în sensul vederilor lor, dar în ciuda adevărului. Căci istoria și etnografia sunt ziduri de care se lovesc, zdrobinduse, pretențiunile formulate de ruși, ele obligând și caracterul românesc menținut ca tenacitate de populațiunea basarabeană de alungul veacurilor și drepturile istorice pe care le avem asupra acestei provincii pur românești. Pentru edificarea opiniei publice streine, ministerul nostru de externe a publicat un studiu istorico-etnografic al Basarabiei, reliefând inexactitățile debitate de ruși și drepturile noastre asupra ei. Caracterul românesc al provinciei răpite de ruși Istoria arată că încă înainte de era creștină destinul Basarabiei era legat de acela al teritoriului ocupat de Daci, devenind provincie romană după căderea lui Decebal. Consolidarea statului moldovenesc desăvârșindu-se spre sfârșitul secolului al XIV, regiunea dintre Prut și Nistru este românească întocmai ca și celelalte provincii ale voivozilor moldoveni și munteni. In această situațiune o găsesc rușii în 1812, când răpind -o, au nesocotit voința populațiunei al cărei caracter românesc rezista în ciuda măsurilor edictate de cotropitori. De fapt această anexare era și nulă de drept, deoarece tratatele dintre turci și Moldova și garantau acesteia din urmă și autonomia și integritatea teritoriului. Chiar Poarta recunoștea în congresul de la Carloviț (1699) că nu are nici o calitate de a dispune de teritoriul principatelor române , iar tratatul prin care Petru cel Mare se obliga față de Dimitrie Cantemir în 1711, de a face pe turci să restitue regiunile pe care ei le uzurpaseră în sudul Basarabiei, nu era decât o recunoaștere a rușilor asupra caracterului românesc al Basarabiei. Nedreptatea făcută Moldovei in 1812 a fost, de altfel, reparată în congresul de la Paris, când puterile îi restituiră cele trei județe de la sud, situațiune pe care chiar rușii o acceptau prin convențiunea din Aprilie 1877, pentru ca după un an, în loc de orice mulțumire pentru ajutorul ce-l primiseră de la români la, Plevna și-n ciuda tratatelor să reocupe militărește acele județe și să le menție prin deriziunea congresului de la Berlin. Caracterul românesc al Basarabiei este scos în evidență de chiar statisticele rusești, începând din 1812, statistici care recunosc că trei sferturi din populațiune era românească, ocupând nordul și centrul provinciei, sudul fiind locuit de elemente streine, și-n special de germani, bulgari și ucraineni, colonizați de autoritățile rusești în locul celor românești, refugiate în fața invaziunilor permanente prin această parte a Basarabiei, încercările de rusificare a Basarabiei Această preponderență a elementului românesc a făcut pe ruși, ca după eșuarea încercărilor „blânde“ de rusificare, să recurgă la măsuri violente expulzând pe moldoveni până și pe coastele Pacificului unde, în 1917, o misiune militară română a găsit peste 30.000 de români, agricultori, dornici de a fi repatriați. Această preponderență covârșitoare obliga autoritățile rusești să autorize limba română in școli, în actele de stare civilă și-n corespondența autorităților provinciale. Mai târziu când rușii ridicau aceste privilegii băgau de seamă că violențele fuseseră ineficace. Basarabia rămânea și se afirma tot mai românească. Basarabia revine în patria ’■———■—■— Tirus Heneres!-------------mumă Vremea doarobirei Basarabie se apropia. Odată cu căderea imțirului rus, in toamna anului lui se constitue o adunare locală „Sfatul Țării“ care proclamă, la începutul lunei Decembrie, autonomia Basarabiei. La 24 ianuari 1918 „Sfatul Țării“ proclamă indepentența Basarabiei și instituim guvern republican. Situațiunea aceasta este acceptată de degații ukrainieni la congresul de pace de la Brest-Litovsk. Se menționează că la 19 ianuari 1918, Ukraina nu se opunea ca Basarabia să se unească cu România. Tot în luna ianuarie,Basarabia care purta numele de „Republica Moldovenească“ echiarnă trupele române să restabilească ordinea compromisă de bolșevicii ruși, iar la 19 Aprilie 1918,se decide unirea cu Patria Mamă, cu menținerea autonomiei condițiune la care se renunță, la 10 Decembrie 1918, când se proclamă unirea desăvârșită. Parlamentul român ratifică în unanimitate alipirea Basarabiei în Decembrie 1919, iar suveranitatea României asupra acestei provincii este recunoscută de marile puteri aliate la 28 Decembrie 1920. Puterile centrale oecunoscuseră înainte de sfârșitul războiului. Sfătul țării din Basarabia a fost expresiunea furată a populațiunrcei acestei pro vincii Carnadeere și ca răspuns obsevațiunilor făcute de mai multe ori de către reprezentantul Rusiei sau Ucrainei asupra caracterului, neregulat al „Sfatului Țării“ . Această adunare nu poate fi căContinuarea în pagina 2-a tronlíe tiitufiri românești BASARABIA — CU TOATE UNELTIRILE RUȘILOR NU SE POATE TAGAd^ AL ACESTEI Continuarea în pagina 2-a CRONICA TEATRALA de PAUL I. PRODAN TEATRUL POPULAR,—„Manasse“, dramă în 4 acte de Ro netti-Roman. ........ "j_ /EAiRUL KECSIBSA —Compania Bulandra.—„LUiom“ legendă de suburbie în 7 tablouri și un prolog scenic de Fr. Homar. Se vor împlini, în curând, douăzeci de ani, de când s‘a jucat „Manasse“, pentru prima oară, pe scena Teatrului Național. Câte tulburări câte frământări, câte polemici prin presă și câte întruniri studențești n’a pricinuit această reprezentație. întervențiuni pe lângă poliție și pe lângă minister pentru împiedecarea spectacolului. Piesa s-a jucat, succesul a fost covârșitor și cronicarii dramatici de pe atunci scriau: „ca omagiu pentru creatorul atâtor eroi dramatici, parlamentul a acordat lui Ronetti Roman împământenirea“. De atunci, însă „Manasse" călătorește prin provincie și pe scenele teatrelor particulare din Capitală. In 1913, Marioara Voiculescu a reluat pe scena Teatrului Modern, puternica dramă, cu Radovici în rolul titular. Și atunci, o nouă furtună de polemici amestecându-se de astădată în discuție, însăși soția răposatului scriitor, pentru a interzice reprezentarea piesei pe scena Naționalului și pentru a împiedeca așezarea bustului dramaturgului fn foyerul primului nostru teatru. Cerând concursul d-lui Cârjă, creatorul lui „Manasse“, și d-lui V. Toneanu, creatorul lui Zelig Șor, d. I. Livescu a reprezintat această perlă a dramaturgiei române pe scena Teatrului Popular. Publicul vine, iarăși, în număr mare să urmărească conflictul între două concepții: deoparte implacabila tradiție, reprezintată prin habotnicul Manasse, de altă parte îngăduitoarea civilizație modernă, apărată de Lazăr și de Leea. Ideile adânc înrădăcinate în mintea bătrânului Manasse se ciocnesc cu teoriile înflăcărate, și necomplect dospite, ale tânărului Lazăr. Autorul reprezintă, pe scenă, trei generații. Lupta se încinge între bunic și nepot, între cel mai bătrân și cel mai tânăr; generația mijlocie, reprezintată prin Nissim, fiul lui Manasse și tatăl lui Lazăr, nu are o poziție statornică în acest conflict. Nissim e omul împăciuitor, învinge, firește, Lazăr. Manasse neasimilabil moare, fără să-și fi schimbat felul da a gândi. Moare ca un erou, pe câmpul de luptă, apărându-și neamul. In jurul acestor două figuri principale roesc multe alte tipuri, fiecare din ele reprezintând câte una din caracteristicile faței iudaice. Misitul Zelig Șor, spirit practic, ușor adaptabil ale iargă după gheșeli și bate în struna aceluia care dă mai mult. Emile Horn, evreu îmbogățit, incult și îngâmfat, care credea numai în puterea banului. Pe Români i-a cunoscut mai puțin bine. Matei și Natalia Frunză aproape nu există în piesă. „Manasse“ produce aceeași adâncă impresie asupra publicului și Zelig Șor, volubil și inteligent și spiritual stârnește hohote de râs, Lazăr și Lea amoționează. Alături de cei doi artiști creatori, a căror personalitate este un puternic sprijin, pentru succesul piesei, am aplaudat pe d-na Ec. Niculescu, un ales temperament dramatic și pe d. Al. Finth emoționant în rolul lui Lazăr. D. Popeea e obișnuit cu Nissim, pe care l-a mai jucat și altă dată. * Anul trecut, compania „Bulandra“ ne-a prezintat pe Molnár prin „Diavolul“. Am putut vedea de atunci, cât de fantastică e inspirația acestui autor dramatic, care împreună cu Lengyel sunt reprezentanții dramaturgiei contimporane „ungurești“, pe scenele tuturor teatrelor străine. In „Liliom" care se reprezintă acum la Teatrul „Regina Maria“ imaginația lui Molnár vagabondează cu iuțeală vertiginoasă, străbate — cât ai clipi din ochi — distanța da la pământ la cer, fantezia acestui autor nu ține seamă de nimic și de unde în prologul scenic facem cunoștința lui Liliam în târgul Moșilor ajungem în al VI-lea tablou în cer, în anticamera biroului lui Dumnezeu, pentru a ne cobor! iarăși pe pământ în tabloul următor și pentru că după ce s’a lăsat pentru ultima oară cortina să-l fi lăsat pe Liliom iarăși, în drum, spre cer, fără ca să știm, de astă dată, ce soartă îl mai așteaptă. Primele cinci tablouri sunt de un realism dureros de crud, și dezvălue la Molnár prețioase calități de om de teatru, un pătrunzător spirit de observație, o amară ironie... In celelalte trei autorul introduce miraculosul. Speculează credințe înrădăcinate în mintea oamenilor de rând și se servește de ele mai mult în scopul de a nu amuza, decât în dorința de a demonstra vre-o teorie filozofică. Molnár întrebuințează, prin excelență, contrastele și antitezele. Un amestec de real cu ireal, un amalgam de lucruri pozitive cu visuri și cu ficțiuni. Liliom înseamnă Crin. Autorul ar voi să arate că și în straturile cele mai de jos ale societății, printre oamenii de rând: haimanale,vgabonzi, pungași, poate să crească o floare albă și curată, floarea dragostei, începută într'un amurg parfumat, ,la lumina palidă a lunei, și în trilurile unei flașnete de bâlci, dragostea se dezvoltă, crește și străbate prin cele șapte tablouri ale legendei. Insuflatele oamenilor de rând încolțesc, din când în când, sentimente curate, nobile, înălțătoare. Dar ei nu știu ce să facă cu ele și în cele din urmă sentimentele se veștejesc și dispar, tot atât de ușor, de neprevăzut, cum au și apărut. Afară de adul, dragostea de tată. Când vagabondul nostru află că va fi tată, i se iluminează fata, i se rupe inima din loc de bucurie, sare ca un copil și-și strigă lencirea în bâlciul printre oameni. Așa își manifestă bucuriile oamenii simpli. Povestea lui Liliom e următoarea: Un măscăriciu, un băiat crescut în corturile și în vagoanele artiștilor nomazi, se stabilește cu panorama într’un bâlciu, la marginea Pestei. Oficiul său de a face „lebeniment“ la intrarea roatei cu căișori. Băiat fnimos, voinic, atrage privirile tuturor femeilor din bâlci, ba chiar și a proprietăresei căișorilor. într'o seară Liliom — așa, e poreclit șarlatanul nostru — e remarcat la căișori de o clientă, care pentru suma de 10 bani s-a învârtit călare pe un cerb. E Julia, o servitoare tânără și oarecum naivă. Se uită unul la altul, schimbă între dânșii câteva vorbe, și fără ca să se iubească, pleacă amândoi în lume, făra stilu* nici ce vor face, nici cu ce vor trăi. Liliam nu are decât calități fizice. Altminteri e leneș, incapabil să lucreze, violent, gata imediat la bătae, și lipsit cu desăvârșire de scrupule. Trăește pe spinarea unei femei bătrâne și cheltuește banii pe care Iulia îi împrumută de la prietenile ei: într'o zi, Iulia destăinuește amantului că va fi mamă. O explozie de bucurie. Se pare că Liliom ar putea să se pocăească. Viața se complică: încă o gură de hrănit. Cu ce,? Liliom nu poate munci, nu se pricepe la nimic. Intervine geniul cel rău, apașul Ficiur, care propune lui Liliom o „afacere“ frumoasă și fructuoasă. Pun împreună la cale devalizarea unui casier și la nevoe chiar uciderea lui. Lui Liliom îi e frică. N'a furat și na ucis niciodată. Ii e frică de răspunderi. LILIOM. Dar în noapte... în vis... când sufletul lui se'ntoarce, ce mi fac atunci ! FICSUR : Sufletul lui nu se mat ifitoace LILIOM: Pe cealaltă lume... In fata lui Dumnezeu, ce am să zic acolo ? EXOSUR: Prin fata lui nu trec de-al de noi. LILIOM: De ce nu ? FICSUR : Spune-mi, ai ajuns tu vre odată în fata prefectului de politie. LILIOM: Nui... FICSUR: De-al de noi ajung cel mult în fata comisarului. SILIOM: Și pe cealaltă lume e tot așa ? FICSUR: întocmai. Și acolo e o secție polițienească, numai că într-o circumscripție mult mai înaltă Pentru domni împărăția cerurilor iar pentru poporul adventuros de cerșetori numai o secție polițienească , pentru oamenii bogați muzi-