Viitorul, octombrie 1922 (Anul 16, nr. 4365-4390)

1922-10-28 / nr. 4388

T' i > CULTU­RII ROMBBERP FATA DE ÎNCORONARE înalta instituție a Academiei Române a ținut să sărbătorească în tot fastul marele eveniment al încoronărei, — și întrucât ea are ca președinte de onoare și ca înalt ocrotitor pe Șeful Statului, a pus în lumină prin graiul d-lor Onciul și Iorga valoarea mare a oame­nilor ce au contribuit în primul rând la opera de înfăptuire a Ro­­mâniei de azi, Regele și Regina României. In filosofia istoriei­­ omenești, există de mult o mare problemă: E problema așa numită a „omu­lui mare“. După o școală ce voe­­ște să se țină strâns legată de fap­te, mersul înainte al popoarelor este o operă a fatalității. După alți cugetători, istoria este o în­lănțuire de fapte, a căror indru­­mare o dau personalitățile alese. Istoria Europei ar fi fost alta fără Cesar și Aringetorix, fără Anibal și Napoleon, Richelieu ori Bismarck. Și încadrând această teorie la evoluția noastră național româ­nească, este imposibil a nu recu­noaște în timpurile recente ale istoriei noastre, directivele ce le-a a­vut pentru consolidarea statului r­omân, opera Regelui Carol și di­­rectivele Regelui Ferdinand­ Academia Română părtase teoriei că istoria unui neam rnit este o operă anonimă și fatală a pus astfel în cadrul cel firesc și cel drept, lăudabilile activități ale Regelui și Reginei pentru de­săvârșirea idealului nostru na­țional. Marii istorici ai neamului nos­tru, d-nii Iorga și Onciul, au ținut astfel să lase generațiilor ce vor veni după noi o icoană cât mai fi­delă a jertfelor ce le-au făcut ac­tualii Suverani pentru înfăptui­rea României Mari. Domnul Onciul a arătat cel din­tâiu cum consolidarea statului ro­mân se datorește Regelui Carol și cum mai târziu Regele Ferdinand a­ fost acela care cu sabia Sa a însemnat de apururi calea unf­rei Românilor de pretutindeni. Președintele Academiei Române a ținut apoi să arate cum Regina Maria este „cea mai vrednică de recunoștința și dragostea supu­șilor Săi.“ D. Iorga a căutat să completeze pictura colegului său academic și să arate partea de adâncă jertfă și de nebănuită suferință ce Su­veranii țărei au simțit-o înainte de a se vedea înfăptuit visul nos­tru național. Și vorbind în nume­le culturei celei mai înalte d. Ior­­ga a arătat atitudinea ce trebuie să o avem față de regeștile sufe­rințe. „După datina acestei țări ea nu aleargă la măiestria retorică a fraselor și ea nu se oprește cu ad­mirație înaintea răsplătirilor în­seși, ci, cobor­ându-se în fundul durerilor, care niciodată, și azi mai puțin ca ori­când, nu trebuie să se uite, ea alege din zilele care ț­es viața Maestăților Lor, mem­bri și patroni ai acestui _­i așeză­mânt, acelea în care ochii tutu­rora îndreptându-se în chinurile înfrângerii și cotropirii către fa­milia domnească a României au găsit totdeauna îndemn și mân­gâiere la aceia cari niciodată nu s’au îndoit de biruința dreptății pe lume și de îndeplinirea întrea­gă a ursitelor noastre.“ „îmi va fi îngăduit deci să a­­leg din cărțile menite să înfățișe­ze unui public mai larg viața Re­gelui Ferdinand și a Reginei Ma­ria, aceia ce pentru mulți cari n’au putut fi de față la deniile triste în noaptea martiriului ale Paștilor ce serbăm astăzi este încă un capitol prea puțin cunos­cut din istoria noastră mai nouă iar pentru aceia chiar cari cred a ști mai bine ascunde atâtea dra­matice și profund mișcătoare a­­mănunte.“ Iar despre suferințele Reginei, d. N. Iorga ne spune în esență ur­mătoarele — urmând textul ce ni-i dă ziarul „Neamul Româ­nesc“ —: „In costum de infirmiera, um­blând­ din spital în spital, Regina Maria răsare ca simbolul mângâ­­erii în vremuri de răstriște. Când la ofensiva lui Mackensen, Re­gina apăru pe front în ciuda ghiu­lelelor; înfățișarea ei avea atunci ceva supranatural. Retrasă în urmă la țară pe valea Bistriței și desgustată de intrigi și calomnii frumoasa Regină „varsă lacrimi nevăzute în tăcerea nopților“... „Poe merge drept la D-zeu, spu­nea ea, arătând cum am trăit și ce servicii am adus Țării Mele“. Așa își iubea și își iubește încă Regina, poporul său.“ Iar pentru spiritele ce voesc să aprofundeze evenimentele ome­nești nu este posibil să se igno­reze verificarea ce s’a făcut încă odată că marile opere durabile și fecunde ei din dureri și jertfe. Ca și în legenda clădirei Mâ­­năstirei Argeșului, la temelia sta­tului nostru au fost mari dureri și mari jertfe. Iar ctitorii cei mai necontestați ai clădirei României­ Mari au fost și aceia ce au dat pilda cea mai puternică a jertfe­lor și suferințelor pentru idea. Academia Română a pus astfel pecetea eternităței culturei pe eve­nimentul cel mai vrednic de a fi sărbătorit: încoronarea Regelui Ferdinand și Reginei Maria. LA LUCI­. Odată cu reînceperea activităței parlamentare chestiunea marilor, reforme ce sunt de înfăptuit pre­cum și a întregei­­ mere de refacere trece înaintea tuturor celorlalte preocupări. Pe deasupra polemicilor mărun­te, născute cele mai­ multe din svo­­nuri neîntemeiate și bănueli nejus­tificate prin nimic, guvernul a știut să pregătească taxa pentru a marea sforțare de mâine. Nepreo­cupăndu-se de măruntele patimi ce clocoteau în jur, guvernul a urmat calea dreaptă a unui­ program ho­tărât, apropiindu-se încet de ținta ce­ sî propusese. Timpul prețios ce s-ar fi pierdut în răspunsuri date unor oameni cari departe de a se preocupa de adevăr caută să-l as­cundă prin toate mijloacele, acest timp a fost cu spor întrebuințat. O operă legislativă serioasă va în­cepe în sesiunea ordinară a parla­mentului, comisiunile respective având deja pregătite proectele ma­rilor reforme. Parlamentul va lu­cra cu sârguință, dând primul e­­xemplu de muncă și energie. Nu ne îndoim că acei cari socot mai util să calomnieze în afara A­­dunărilor legiuitoare de­cât să con­lucreze la marea operă ce începe, vor căuta și de aci înainte să a­­runce cu noroiu în toți oamenii cari înțeleg să-și facă datoria. Gu­vernul ca și aleșii națiunei vor ig­nora și Pe viitor aceste calomnii debitate de politiciani cari nu au cu­rajul să-și ia răspunderea afirma­­țiunilor lor, de la tribuna Parla­mentului. Reformele se vor înfăp­tui, cum și în­ trecut s-au înfăptuit totdeauna marile reforme promise de partidul national-liberal, cu toa­tă opunerea elementelor ce nu în­țelegeau să urmeze calea dictată de patriotism și rațiune. La lucru deci toti aceia cari voiesc a contri­bui la o operă constructivă în loc a căuta prin mijloace nepermise să înșele buna credința opiniei publi­ce. La hiera totî cari pot fi utili refacerei țărei. Gât despre ceilalți ei nu mai contează în mijlocul pre­ocupărilor grave de azi. € ECOURI onsulatul britanic a fost în­științat telegrafic că în insula Maurice a isbucnit epidemia de ciumă bubonică. In săptămâna trecută au fost înregistrate 65 ca­zuri, toate mortale. F­resa franceză află din Helsing­fors, Trotzki după ce a inspec­tat litoralul mărei Negre, a ple­cat la Angora pentru a avea o cons­fătuire cu Kemal-pașa în chisi­u­­nea Dardanelelor. Cu prilejul serbărilor înceronției ALBA-IULIA UN ZIAR CEHO­ SLOVAC DESPRE ÎNCORONAREA Ziarul cehoslovac „Gazette de Prague“ a publicat acum câteva zile, cu prilejul Serbărilor Inco­­ronărei Suveranilor României, următorul articol de călduroasă simpatie la adresa țărei noastre : Duminică 15 Octombrie, națiu­nea română a celebrat cu un deo­sebit entusiasm, încoronarea Re­gelui ei Ferdinand I. Această ce­remonie a însemnat mai mult de­cât confirmarea solemnă a pute­rilor pe care poporul le recunoștea monarhului său. Ea a însemnat mai ales consacrarea României Mari create de război, și consacra­rea unirii tuturor fiilor națiunii române sub un singur sceptru. Acest fapt explică dealtfel locul ales pentru încoronare. O ceremonie obișnuită ar fi pu­tut să aibă loc la București, capi­tala regatului, dar aceasta n’a fost o ceremonie obișnuită. S’a ales deci un mic oraș cu zece oiii locuitori, Alba-Iulia, pe care un­gurii îl numeau Gyulafehervar și germanii Karlsburg. Alba-Iulia un simbol Situată în mijlocul Transilva­niei, Alba-Iulia însemnează un simbol viu al unirii națiunii ro­mâne. Ea a jucat dealtfel în is­toria poporului român un rol de primul ordin, și a reprezentat în mai multe împrejurări aspirațiu­­nile lui seculare spre unire și nea­târnare. Acest cuib adăpostit în valea Mureșului este unul din lea­gănele națiunei Se crede că el es­te antica cetate Tharmisa a daci­lor, străbunii românilor. In ori­ce caz, se știe că acolo a fost ve­chea cetate Apuleium­ a romani­lor. In jurul ei s’au dat nenumă­rate lupte. Cucerită de unii, re­cucerită de alții, distrusă de mai multe ori, Alba-Iulia a renăscut totdeauna din cenușa ei. La sfâr­șitul secolului al XVI acest oraș ocupă un loc de cinste în istoria română. Unirea de un moment In 1599, Mihai Viteazul, domnul Munteniei, a izbutit să cucerească fortăreața Albei-Iulii. Transilva­nia a fost astfel unită cu Munte­nia, întemeindu-se cea dintâi Ro­mânie-Mare, a cărei existență a fost din nenorocire vremelnică. Transilvania căzând din nou sub jugul maghiar, orașul Alba-Iulia a devenit centrul rezistenței ro­mâne în contra asupritorilor. A­­colo au izbucnit, la diferite epoci, revoluțiuni prin care poporul căuta libertatea. In anul 1784 re­voluționarii Horia și Cloșca au fost supuși la chinuri pe roată. Cu mai puțin de un secol, mai târziu, în 1848, Avram Iancu, care con­ducea o nouă revoluție română, a fost prins în Alba-Iulia. Realizarea visului se­cular De mai mulți secoli deci, amin­tirea României Mari a domnului Mihai Viteazul a rămas nedesli­­pită de acest oraș. Reconstituirea regatului unit făcea obiectul ce­lor mai vii aspirațiuni ale popo­rului român. Se cunoaște partea pe care a luat-o România în ulti­mul război și participarea ei la victoria comună a aliaților. Tran­silvania și-a văzut în sfârșit rea­litate visurile ei seculare. La­ 1 Decembrie 1918, adunarea națio­nală a românilor din Transilvania , întrunită la Alba-Iulia, a procla­­­­mat alipirea la regat. România I­lare a fost astfel reconstituită. Liberată de maghiari în centra cărora luptase atâta vreme, era drept ca Alba-Iulia care suferise , atât, să stea în frunte. Ea a văzut­­ deci între zidurile sale vie o­r*­­­­rea celui dintâi suveran al Româ­niei Mari, care a strâns pentru totdeauna într’un singur regat toate provinciile române și a în­trunit definitiv în acelaș popor pe toți fiii aceleiași națiuni. Se înțelege deci, gândind la sim­bolul frumos al acestei ceremonii, partea sinceră pe care a luat-o Cehoslovacia, întregul popor ceho­slovac s’a asociat din toată inima la sărbătorirea din Alba-îmi căci, nu numai că a luptat și tri­umfat alături de poporul român, dar se simte și legat de acesta printr’o amiciție seculară, întă­rită de sângele vărsat împreună și printr’o victorie comună. Se poate spune deci că, asistând la­ ceremonia din Alba-Iulia, delega­­­țiunea cehoslovacă și-a îndeplinit mai mult decât o datorie măguli­toare: ea a adus poporului român mărturia vie a unor legături veș­nice care unesc Cehoslovacia de România Mare. ) --------------------------------——.....................................................— ................ NOTE VMmBmmSB mK.La I Csisi in­­lerMet Parlamentul român — în urma atât de oportunei initiative a d-lui N. Ior­ga — a votat in mijlocul u­­nui entuziasm pe cât de sincer pe atâta de îndreptățit împroprietă­rirea pe moșia românească, a ce­­tățeanului de onoare român, ce se numește generalul Berthelot. Cu sufletul de î^zi era legat, bravul general, delira ce a Un­ăuș­­cut-o în clipele cele mai desnădă­j­­duite ca și în acelea pline de soare. Acuma are putința de a descinde în casa sa pe ogorul ce i s-a dăruit o tată, drept omagiu, pentru lupta și priceperea în apărarea ei, patria a doua a bravului general. Va veni în căsuța dăruită de un popor amic, știind bine că noul proprietar va fi primit cu senti­mentul de recunoștință­ care inso­­­­țește totdeauna pe aceia ce știu să fie la un moment dat suflete calde­­ și darnice.­­ Dacă vechii voevozi ce cunoșteau tragediile războaielor, durerea bă­jeniilor, prigoana năvălitorilor, își făceau o­ datorie de a ridica la boe­­rie — care în fond era o feudă, a­­­­dică un drept de proprietate a pă­mântului­ — pe marii ostași. Româ­­­­nia de astăzi, care trăește sub pu­­­­terea marelui voevod ce se numea șice votul obștesc, dăruind genera­lului Berthelot o moși­oară și o ca­­­­să, nu face de­cât să învieze o­ da­tină sfântă și să lege prezentul Mă­rășeștilor cu trecutul de la Călu­ '­găreni, de la Rovine sau de la Al­­ba-Iulia.­... ‘ Primească astfel, bravul și bu­­­­nul general francez, darul popor-­­­lni român cu acelaș sentiment de mândrie pe care slujitorii modești­­ ai tronurilor de altă dată înțele­­­­geau să-l ia în­ stăpânire !" ( Cetățeanul de onoare al Româ­­­­niei împroprietărit în țara noastră­­ ,va privi, dacă și când ne va cinsti , vizitându-ne, de pe fereastra casei­­ sale, câmpiile udate de sângele os­tașilor ce el i-a comandat, urmele­­ tranșeelor în care s-a murit atâta de cavalerește, deci ațâța și de fran­c tuzește și va simți astfel cât de­­ mult e legată bucățica de pământ ( românesc) de marele stil suflet ( de francez 1 I PETRONIUS. ît Am publicat în numărul nostru­­­ de ori câteva succinte enunțări de principii, din expunerea pe care d. ministru de finanțe Vintilă I. Bră­tianu a făcut-o reprezentanților presei, cu privire la ante-proectul de lege pentru unificarea contribu­țiilor directe și pentru înființarea impozitului pe venitul global. Dăm astăzi un rezumat mai larg al acestei expuneri: înainte de a începe expunerea sa, d. ministru de finanțe a citit următoarea circulară, pe care a tri­mi­s-o tuturor membrilor comisiu­­­­nei de legislație fiscală, împreună­­ cu textul tipărit al ante-proectului: „Pentru a înlesni lucrările vii­­­­toare s’a întocmit împreună cu o­­­ delegație a comisiunei fiscale, un antoproect de lege pentru unifica­rea contrib­uțiunilor directe și pen­tru impozitul pe venitul global p care vi-l trimitem aci alăturat. „Vă rugăm ca luând cunoștinț­ele acest proect să faceți observa­tiunile d­vs. pe care veti binevoi a le aduce in ședințele comisiune plenare care vor începe Joi 2 No­embrie 1922, ora 15, în localul Se­natului. „Scopul acestui anteproect fiind mai mult spre a stabili o bază de discuți­une as­upra principiilor ce­se propun pentru viitoarea refor­mă, redacția și dispozițiunea arti­colelor­ nu este cea definitivă, a­­cestea fiind încă în lucru. Totuși pentr­u că s’a făcut o primă lucra­re asupra principiilor stabilite, v’o trimitem sub această formă ca să luați cunoștință mai d’inainte de ea și să puteiti face observațiunile d­vs. din timp, rămânând a vi se prezenta, în cursul discuti­unilor ce­vor urma, redacția definitivă ce se propune. „De asemenea, în vedere că în­tr’un sistem de impozite directe care formează un tot împreună cu impozitul pe venitul global, cotele de impunere depind de bazele chiar ale impunerei, de scutirile și scă­derile ce se vor face și de impunerea acestora legate de descentralizarea administrativă, nu s’a trecut în an­­teprocot nici o cotă rămânând ca, după ce se vor fixa definitiv acele baze, să se discute și să se hotă­­­­rească asupra sistemului cotelor­­ de admis. ,In cursul discuțiunilor, după ce ‘ aceste principii v­o­r fi mai lămu­­­­rite, vom putea face și în această­­ privință propuneri concrete“. , D. ministru’ de finanțe a lămurit apoi, pentru cei cari nu știau, că , din comis­iun­ea de legislație fis­­­­cală nu fac parte numai parlamen­­tari, deputați și senatori, ci și persoane din afară de Parlament. 1 Am cântat, a zis d-sa, să reprezen­­­­tăm în această Comisiune, toate­­ interesele profesionale în legătură­­ cu această reformă a impozitelor. ] Astfel fac parte din comisiune reprezentanți ai camerelor de con­­­merț, ai industriei, Cooperativelor , de tot felul, culturei agricole mici­­ și mari etc. E deci nu numai o­f comisie parlamentară, ci cuprinde­­ pe reprezentanții vietei ireale eco­­­­nomice a țărei.­­ Ea va fi chemată să dea forma­­ definitivă proectului pe care îl vom supune parlamentului la înr­­­ceputul sesiunei ordinare constitu­­i­tionale, și, fiind o lege fiscală, va­­ fi prima de dare Camera va avea să se ocupe în sesiunea i ordinară.­­ Scopul practic al acestui ante-­­ proect este ca să servească drept­­ bază de discuțiune comisiunei fis­cale,­­ căci fără această bază s’ar pierde timpul în mod inutil. Oportunitatea reformei Chiar titlul anteproectului arată ținta care se urmărește: UNIFI­CAREA contributiunilor directe. In adevăr prima necesitate care se prezintă, mai mult decât inte­resele pur fiscale, este nevoia im­perioasă ca TOȚI CETĂȚENII ROMANIEI­ MARI SA FIE IM­PUȘI LA ACELEAȘI IMPOZITE. E de prisos să se mai stăruiască asupra faptului că e indispensabil pentru consolidarea noastră natio­n­ală ca cetățenii din Transilvania Basarabia și Bucovina, să nu se simtă nedreptățiți, plătind alte im­pozite decât cei din Regatul cel vechiu. O reformă așa de importantă, a adăugat d-1 ministru de finanțe, ar fi trebuit să ceară și un timp mai îndelungat, și mai multă li­niște, — adică să nu fie realizată­­într’un moment de desechilibru al valorilor ca acel de azi; de aseme­nea ar fi trebuit să fie bazată pe date statistice mai mult sau mai puțin exacte. Nu am avut însă de­cât simple indicați­uni, căci s’au consultat patru statistici diferite, întocmite cu tendințe deosebite de fostele stăpâniri streine. Apoi chiar situația administrativă a creiat dificultăți, căci nu numai s’au creat noi județe, dar, în preajma granițelor, și comune noi, alipite. Dar nevoia unificărei e atât de imperioasă în­cât nu putem, — ori­cum­ ar fi greutățile de trecut, — întârzia această unificare. De aceea am vrut să apară de la început scopul principal al refor­mei : unificarea contribuțiunilor directe din România­ Mare. In afară de această considera­­țiune principală sunt și altele cari îndreptățesc întocmirea acestei re­forme. Un sistem nou In nici una din­ provinciile libe­rale sau în vechiul Regat nu gă­sim un sistem de impozite cores­­punzător nevoilor actuale pe­­­are, întinzându-l în tot cuprinsul țarei, să ajungem la unificare. In vechiul Regat avem impozite foarte vechi, cari nu au mai fost modificate de 30 de ani; în Buco­vina și Ardeal avem de asemenea impuneri învechite, iar începutu­rile foarte timide de modernizare sunt făcute în spiritul unui stat ca Austro-Ungaria. Prin urmare, odată cu unificarea trebuia să ne preocupe și o moder­nizare a sistemului nostru de im­pozite, ținând seama de evoluțiu­­­­nea­ realizată în genere în politica­­ de impunere a Statelor moderne mai cu seamă de la război încoace.­­ In sfârșit, o considerațiune im­­­­portantă în legătură cu sarcinele­­ Statului era ca această reformă —­­ desigur radicală — să fie astfel în­­­­tocmită încât SA NU ADUCA UN DESECHILIBRU BUGETAR când, departe de a putea scădea cheltuelile Statului, treb­ue să le mai sporim încă. In mod principial, când se aduce o chestiune așa de mare ca aceea­­ a impozitelor directe, și cu ten­­­­dința ca ele să aibă un rol mai important decât până acuma, tre­ime să se precizeze care e politica financiară generală a Statului ro­­­mân întregit și care trebue să fie politica de impunere, adică rolul diferitelor impozite, fie directe, fie indirecte. Politică mai mult econo­­m­ică, de­cât fiscală care e politica financiară nor­mală și firească a Statului români­ se întreabă d-1 ministru de finanțe. Din fericire, răspunde d-sa, din cauza bogățiilor naturale ale țărei noastre, și a situației sale în ge­­f­ere, putem s_ face o politică mai largă, nu atât bazată exclusiv pe interese pur fiscale, cât pe însăși desvoltarea și progresul bogățiilor tărei. Putem să nu avem în ve­dere atât urmărirea fiscalitătei ex­clusive, cât printem­ul larg ca din belșugul general să reiasă belșugul Statului.­­ Cu alte cuvinte trebue să urmă­rim o politică financiară pe baze economice, nu pe fiscalitate, pe cote ridicate de impunere. De altfel, dacă privim puțin în trecutul Statului nostru, această politică apare foarte limpede în Regatul cel vechi, unde impozitele n’au fost modificate încă de la răz­boiul Independenței. Monopolurile Statului, impozitele directe și in­directe sunt aproape, în liniile lor mari, cele cari erau la 1877. Cum se alimenta bugetul, Ser­viciile publice, domeniile Statului și monopolurile de producțiune (tutun, sare, chibrituri), dădeau cam 50 la sută din veniturile totale ale bugetului. Iar creșterea cheltuelilor unui buget,­­ care la 1866 era cam de 100 milioane, pentru a ajunge îna­inte de război cam la 700 milioane, — era alimentată atât prin creș­cifftorea în pspinf 2-a REFORMA FINANCIARA Unificio contribuțiilor directe Și IMPOZITUL PE VEHITUL GLOBAL­ ­ Expunerea ’Mal mhmîra ig finanțe Vi­su­lă 3. — „Top cetățenii Româniel~tot trebue să plătească aselcași Sirapozite“.—„Nu politics pur fiscală, ci desvoltare economică“.—„Să nu stânjenim rissvoltarea producției naționale, ci din belșugul general să iasă belșugul Statului“. — a zis d-l ministru de finanțe Bui VINTILA I. BRATIANU Ministru de finanțe intrară in pagina 2-a Sinceritatea și eu adevărul, deși au un punct de plecare comun, nu se pot împrieteni. Sinceritatea e farmec, și adevărul, soliditate. Sinceritatea e instinctivă și mo­mentană; adevărul este reflectat și durabil. Oricine e sincer nu e în acelaș timp veridic, dar ori­cine e veridic e în acelaș timp și sincer. Sinceritatea e mai nainte de toate impulsivitate, și, dacă, în viața de toate zilele o mai înțelegi,­­ ea nu poate fi cu niciun preț înțeleasă, când în tăcerea cabine­tului, căutând adevărul care e al Cronica culturală SINCERITATE - In leSflinni ca rolul cultural al d-lui N. Iorga -de MIHAIL DRAGOMIRESCU Profesor universitar D. N. Iorga nu mi-e prieten, tuturor, îl înlocuești cu sinceri­tatea fără adevăr, care e numai­ a­s­ta. Prin temperamentul său, prin metoda sa de lucru, d. N. Iorga, dacă poate fi și al altora, e mai nainte de toate al său. Impulsi­vitatea sincerității, ca și beția, în­tunecă vederile, schimbă rapor­turile, face din alb negru și din negru alb, și-o face cu seninăta­te, fiindcă deși ea nu are a face cu adevărul, arfe pentru multi scuza sincerității. Și, precum bețivul, când, are geniul beției. Ca, de pildă, un Falstaff, este amuzant, deși e un ticălos; tot așa un im­pulsiv sincer, când are o lăture ge­nială, devine extraordinar de in­teresant, deși adeseaori întrupea­ză nedreptatea și neadevărul. Pu­blicul care ia cu ochii titluri de cărți și însăilări de articole, dar n’are timp să cântărească și ade­vărul din ele, se mulțumește să constate că sunt nemai­pomenit de multe și foarte impresionant scrise. înaintea adevărului, care poate uni, trece prestigiul unei personalități care, având aerul că ne unește momentan, tulbură Spiritul unificator al adevărului pentru multă vreme. Dar la aceasta, se mai adaogă altceva. D. N. Iorga este un extra­ordinar de mare vorbitor. N’am zis orator. Oratorul, fie cât de ge­nial, are un cântar în vorbă și­ o arhitectură în desfășurare, ce zoți se găsesc în cuvântările d-lui N. Iorga. Dar d-sa e un nemăsurat de mare cuvântător. In timbrul vocii sale se simt rezonante a­­dânci și învăluitoare; în accentul său cald și firesc vibrează un su­flet de copil drag și bun (care poate fi și rău, dar totuși de co­pil); în facilitatea de la vină a ne­sfârșitelor sale fraze curge o via­ță ce ți se comunică și te vrăjește, chiar dacă nu o poți urmări. Dar, în producerea acestui fenomen pe care îl admiri fără să vrei, ele­mentul principal nu e grija de a­­devăr, ci plăcerea unei viziuni. Dacă e falsă sau nu, dacă e dreap­tă sau nedreaptă, dacă are sau nu temelia și chezășia duratei ce caracterizează adevărul — nu te’ntrebi. Te ia, te fură, — deși poate te cumpără pe nimic. Cu acest fel de a fi, într’un timp când rațiunea supără și mis­ticismul stăpânește, când indivi­dualismul e lege, iar legea preju­decată, — într’un timp când „bol­șevismul“ social și intelectual răs­colește energiile fără să le dea forma echilibrului, când Berg­son suprimă filosofia, Einstein ză­păcește știința și Trotzki răstoar­nă istoria, — o personalitate ca a dr lui N. Iorga, cu condeiul său ce nu cunoaște consecventă și cu cu­vântul care din pricina sinceri­tății sale impulsive nu-și cunoaște temeiul, — nu se poate să nu aibă succesul pe care-l are și să nu de­vină — cum a și devenit — teroa­rea ocultă a tuturor oamenilor noștri politici, chiar pentru cei pentru care cumpăna și bunul simț al geniului politic sunt totul. Dar aci, firește, nu ne intere­sează partea politică a chestiunii. Cu toată spaima ce inspiră prin neobosita sa muncă și prin nepo­tolita sa vervă, d. N. Iorga, ca om politic, are un subțire cojoc, pentru care se găsesc destule ace, mai cu seamă când sunt auzite cu poleiala vanității sale. Ceea ce este­­ într’adevăr îngrijitor, — este fap­tul că personalitatea sa, tocmai din pricina sincerității cu care de­ atâtea ori sfidează adevărul, — devine un enorm obstacol pen­tru cultura noastră. Vechiul tineret, din care face parte generațiunea crescută la lu­mina educatoare a unui Titu Ma­­iorescu, avea un crez : adevărul. Temperat cu ideia de tact în via­ța socială, acest crez îndemna m­­ai înainte de toate să muncești, ca să pătrunzi nu în extensiune, ci în adâncime, nu numai pentru ziua de azi, ci mai cu seamă pen­tru ziua de mâine. Impresia ce-ți face un lucru, poate fi o iluzie trecătoare. Nu te lăsa rob­ei. Re­pet-o, las-o să prindă rădăcină în suflet, controleaz-o. Când scrii sau vorbești ceva, pune-ți ordine­ în idei. Convingerea ce vrei să obții, n’o obține cu mijloace exte­rioare. Frumusețea glasului, vra­ja timbrului, suggestiunea accen­tului sunt lucruri prețioase, dar trecătoare, Știința pe care i-o pui să aibă un fundament obiectiv. Erudiția ce întrebuințezi să fie mistuită. Podoabele stilului tău > să nu te rătăcească din calea ade­­­­vărului ce urmărești. Construește cumpănind­ și cum­pănește construind. Ordine și e­­chilibru mai nainte de toate, fi­indcă numai când e ordine și e­­chilibru în sufletele noastre tin­dem s’o stabilim și în lume. Infră­țirea, pacea, fericirea la capătul ordinei se află, fiindcă ea e pro­dusul înțelepciunii, suprema eflo­rescentei unei vieți cu adevărat omenești. Așa era pe vremea aceea. Dar acea vreme a trecut, și izbucnirea misticismului național, prin per­sonalitatea d-lui N. Iorga, a sdrun­cinat multe suflete. Nici răposa­tul Titu Maiorescu, care deja 60 de ani încolo­ începuse să prețu­­iască mai mult tactul decât ade­vărul, n’a rămas îndemn în fața suflării viforoase a noului curent. De aproape 20 ani mișcarea cul­turală este frământată de acel spirit antilogic, și antirațional — și deci, într’o oarecare măsură,

Next