Viitorul, octombrie 1922 (Anul 16, nr. 4365-4390)
1922-10-28 / nr. 4388
T' i > CULTURII ROMBBERP FATA DE ÎNCORONARE înalta instituție a Academiei Române a ținut să sărbătorească în tot fastul marele eveniment al încoronărei, — și întrucât ea are ca președinte de onoare și ca înalt ocrotitor pe Șeful Statului, a pus în lumină prin graiul d-lor Onciul și Iorga valoarea mare a oamenilor ce au contribuit în primul rând la opera de înfăptuire a României de azi, Regele și Regina României. In filosofia istoriei omenești, există de mult o mare problemă: E problema așa numită a „omului mare“. După o școală ce voește să se țină strâns legată de fapte, mersul înainte al popoarelor este o operă a fatalității. După alți cugetători, istoria este o înlănțuire de fapte, a căror indrumare o dau personalitățile alese. Istoria Europei ar fi fost alta fără Cesar și Aringetorix, fără Anibal și Napoleon, Richelieu ori Bismarck. Și încadrând această teorie la evoluția noastră național românească, este imposibil a nu recunoaște în timpurile recente ale istoriei noastre, directivele ce le-a avut pentru consolidarea statului român, opera Regelui Carol și directivele Regelui Ferdinand Academia Română părtase teoriei că istoria unui neam rnit este o operă anonimă și fatală a pus astfel în cadrul cel firesc și cel drept, lăudabilile activități ale Regelui și Reginei pentru desăvârșirea idealului nostru național. Marii istorici ai neamului nostru, d-nii Iorga și Onciul, au ținut astfel să lase generațiilor ce vor veni după noi o icoană cât mai fidelă a jertfelor ce le-au făcut actualii Suverani pentru înfăptuirea României Mari. Domnul Onciul a arătat cel dintâiu cum consolidarea statului român se datorește Regelui Carol și cum mai târziu Regele Ferdinand a fost acela care cu sabia Sa a însemnat de apururi calea unfrei Românilor de pretutindeni. Președintele Academiei Române a ținut apoi să arate cum Regina Maria este „cea mai vrednică de recunoștința și dragostea supușilor Săi.“ D. Iorga a căutat să completeze pictura colegului său academic și să arate partea de adâncă jertfă și de nebănuită suferință ce Suveranii țărei au simțit-o înainte de a se vedea înfăptuit visul nostru național. Și vorbind în numele culturei celei mai înalte d. Iorga a arătat atitudinea ce trebuie să o avem față de regeștile suferințe. „După datina acestei țări ea nu aleargă la măiestria retorică a fraselor și ea nu se oprește cu admirație înaintea răsplătirilor înseși, ci, coborându-se în fundul durerilor, care niciodată, și azi mai puțin ca oricând, nu trebuie să se uite, ea alege din zilele care țes viața Maestăților Lor, membri și patroni ai acestui _i așezământ, acelea în care ochii tuturora îndreptându-se în chinurile înfrângerii și cotropirii către familia domnească a României au găsit totdeauna îndemn și mângâiere la aceia cari niciodată nu s’au îndoit de biruința dreptății pe lume și de îndeplinirea întreagă a ursitelor noastre.“ „îmi va fi îngăduit deci să aleg din cărțile menite să înfățișeze unui public mai larg viața Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, aceia ce pentru mulți cari n’au putut fi de față la deniile triste în noaptea martiriului ale Paștilor ce serbăm astăzi este încă un capitol prea puțin cunoscut din istoria noastră mai nouă iar pentru aceia chiar cari cred a ști mai bine ascunde atâtea dramatice și profund mișcătoare amănunte.“ Iar despre suferințele Reginei, d. N. Iorga ne spune în esență următoarele — urmând textul ce ni-i dă ziarul „Neamul Românesc“ —: „In costum de infirmiera, umblând din spital în spital, Regina Maria răsare ca simbolul mângâerii în vremuri de răstriște. Când la ofensiva lui Mackensen, Regina apăru pe front în ciuda ghiulelelor; înfățișarea ei avea atunci ceva supranatural. Retrasă în urmă la țară pe valea Bistriței și desgustată de intrigi și calomnii frumoasa Regină „varsă lacrimi nevăzute în tăcerea nopților“... „Poe merge drept la D-zeu, spunea ea, arătând cum am trăit și ce servicii am adus Țării Mele“. Așa își iubea și își iubește încă Regina, poporul său.“ Iar pentru spiritele ce voesc să aprofundeze evenimentele omenești nu este posibil să se ignoreze verificarea ce s’a făcut încă odată că marile opere durabile și fecunde ei din dureri și jertfe. Ca și în legenda clădirei Mânăstirei Argeșului, la temelia statului nostru au fost mari dureri și mari jertfe. Iar ctitorii cei mai necontestați ai clădirei României Mari au fost și aceia ce au dat pilda cea mai puternică a jertfelor și suferințelor pentru idea. Academia Română a pus astfel pecetea eternităței culturei pe evenimentul cel mai vrednic de a fi sărbătorit: încoronarea Regelui Ferdinand și Reginei Maria. LA LUCI. Odată cu reînceperea activităței parlamentare chestiunea marilor, reforme ce sunt de înfăptuit precum și a întregei mere de refacere trece înaintea tuturor celorlalte preocupări. Pe deasupra polemicilor mărunte, născute cele mai multe din svonuri neîntemeiate și bănueli nejustificate prin nimic, guvernul a știut să pregătească taxa pentru a marea sforțare de mâine. Nepreocupăndu-se de măruntele patimi ce clocoteau în jur, guvernul a urmat calea dreaptă a unui program hotărât, apropiindu-se încet de ținta ce sî propusese. Timpul prețios ce s-ar fi pierdut în răspunsuri date unor oameni cari departe de a se preocupa de adevăr caută să-l ascundă prin toate mijloacele, acest timp a fost cu spor întrebuințat. O operă legislativă serioasă va începe în sesiunea ordinară a parlamentului, comisiunile respective având deja pregătite proectele marilor reforme. Parlamentul va lucra cu sârguință, dând primul exemplu de muncă și energie. Nu ne îndoim că acei cari socot mai util să calomnieze în afara Adunărilor legiuitoare decât să conlucreze la marea operă ce începe, vor căuta și de aci înainte să arunce cu noroiu în toți oamenii cari înțeleg să-și facă datoria. Guvernul ca și aleșii națiunei vor ignora și Pe viitor aceste calomnii debitate de politiciani cari nu au curajul să-și ia răspunderea afirmațiunilor lor, de la tribuna Parlamentului. Reformele se vor înfăptui, cum și în trecut s-au înfăptuit totdeauna marile reforme promise de partidul national-liberal, cu toată opunerea elementelor ce nu înțelegeau să urmeze calea dictată de patriotism și rațiune. La lucru deci toti aceia cari voiesc a contribui la o operă constructivă în loc a căuta prin mijloace nepermise să înșele buna credința opiniei publice. La hiera totî cari pot fi utili refacerei țărei. Gât despre ceilalți ei nu mai contează în mijlocul preocupărilor grave de azi. € ECOURI onsulatul britanic a fost înștiințat telegrafic că în insula Maurice a isbucnit epidemia de ciumă bubonică. In săptămâna trecută au fost înregistrate 65 cazuri, toate mortale. Fresa franceză află din Helsingfors, Trotzki după ce a inspectat litoralul mărei Negre, a plecat la Angora pentru a avea o consfătuire cu Kemal-pașa în chisiunea Dardanelelor. Cu prilejul serbărilor înceronției ALBA-IULIA UN ZIAR CEHO SLOVAC DESPRE ÎNCORONAREA Ziarul cehoslovac „Gazette de Prague“ a publicat acum câteva zile, cu prilejul Serbărilor Incoronărei Suveranilor României, următorul articol de călduroasă simpatie la adresa țărei noastre : Duminică 15 Octombrie, națiunea română a celebrat cu un deosebit entusiasm, încoronarea Regelui ei Ferdinand I. Această ceremonie a însemnat mai mult decât confirmarea solemnă a puterilor pe care poporul le recunoștea monarhului său. Ea a însemnat mai ales consacrarea României Mari create de război, și consacrarea unirii tuturor fiilor națiunii române sub un singur sceptru. Acest fapt explică dealtfel locul ales pentru încoronare. O ceremonie obișnuită ar fi putut să aibă loc la București, capitala regatului, dar aceasta n’a fost o ceremonie obișnuită. S’a ales deci un mic oraș cu zece oiii locuitori, Alba-Iulia, pe care ungurii îl numeau Gyulafehervar și germanii Karlsburg. Alba-Iulia un simbol Situată în mijlocul Transilvaniei, Alba-Iulia însemnează un simbol viu al unirii națiunii române. Ea a jucat dealtfel în istoria poporului român un rol de primul ordin, și a reprezentat în mai multe împrejurări aspirațiunile lui seculare spre unire și neatârnare. Acest cuib adăpostit în valea Mureșului este unul din leagănele națiunei Se crede că el este antica cetate Tharmisa a dacilor, străbunii românilor. In orice caz, se știe că acolo a fost vechea cetate Apuleium a romanilor. In jurul ei s’au dat nenumărate lupte. Cucerită de unii, recucerită de alții, distrusă de mai multe ori, Alba-Iulia a renăscut totdeauna din cenușa ei. La sfârșitul secolului al XVI acest oraș ocupă un loc de cinste în istoria română. Unirea de un moment In 1599, Mihai Viteazul, domnul Munteniei, a izbutit să cucerească fortăreața Albei-Iulii. Transilvania a fost astfel unită cu Muntenia, întemeindu-se cea dintâi Românie-Mare, a cărei existență a fost din nenorocire vremelnică. Transilvania căzând din nou sub jugul maghiar, orașul Alba-Iulia a devenit centrul rezistenței române în contra asupritorilor. Acolo au izbucnit, la diferite epoci, revoluțiuni prin care poporul căuta libertatea. In anul 1784 revoluționarii Horia și Cloșca au fost supuși la chinuri pe roată. Cu mai puțin de un secol, mai târziu, în 1848, Avram Iancu, care conducea o nouă revoluție română, a fost prins în Alba-Iulia. Realizarea visului secular De mai mulți secoli deci, amintirea României Mari a domnului Mihai Viteazul a rămas nedeslipită de acest oraș. Reconstituirea regatului unit făcea obiectul celor mai vii aspirațiuni ale poporului român. Se cunoaște partea pe care a luat-o România în ultimul război și participarea ei la victoria comună a aliaților. Transilvania și-a văzut în sfârșit realitate visurile ei seculare. La 1 Decembrie 1918, adunarea națională a românilor din Transilvania , întrunită la Alba-Iulia, a proclamat alipirea la regat. România Ilare a fost astfel reconstituită. Liberată de maghiari în centra cărora luptase atâta vreme, era drept ca Alba-Iulia care suferise , atât, să stea în frunte. Ea a văzut deci între zidurile sale vie or*rea celui dintâi suveran al României Mari, care a strâns pentru totdeauna într’un singur regat toate provinciile române și a întrunit definitiv în acelaș popor pe toți fiii aceleiași națiuni. Se înțelege deci, gândind la simbolul frumos al acestei ceremonii, partea sinceră pe care a luat-o Cehoslovacia, întregul popor cehoslovac s’a asociat din toată inima la sărbătorirea din Alba-îmi căci, nu numai că a luptat și triumfat alături de poporul român, dar se simte și legat de acesta printr’o amiciție seculară, întărită de sângele vărsat împreună și printr’o victorie comună. Se poate spune deci că, asistând la ceremonia din Alba-Iulia, delegațiunea cehoslovacă și-a îndeplinit mai mult decât o datorie măgulitoare: ea a adus poporului român mărturia vie a unor legături veșnice care unesc Cehoslovacia de România Mare. ) --------------------------------——.....................................................— ................ NOTE VMmBmmSB mK.La I Csisi inlerMet Parlamentul român — în urma atât de oportunei initiative a d-lui N. Iorga — a votat in mijlocul unui entuziasm pe cât de sincer pe atâta de îndreptățit împroprietărirea pe moșia românească, a cetățeanului de onoare român, ce se numește generalul Berthelot. Cu sufletul de î^zi era legat, bravul general, delira ce a Unăușcut-o în clipele cele mai desnădăjduite ca și în acelea pline de soare. Acuma are putința de a descinde în casa sa pe ogorul ce i s-a dăruit o tată, drept omagiu, pentru lupta și priceperea în apărarea ei, patria a doua a bravului general. Va veni în căsuța dăruită de un popor amic, știind bine că noul proprietar va fi primit cu sentimentul de recunoștință care insoțește totdeauna pe aceia ce știu să fie la un moment dat suflete calde și darnice. Dacă vechii voevozi ce cunoșteau tragediile războaielor, durerea băjeniilor, prigoana năvălitorilor, își făceau o datorie de a ridica la boerie — care în fond era o feudă, adică un drept de proprietate a pământului — pe marii ostași. România de astăzi, care trăește sub puterea marelui voevod ce se numea șice votul obștesc, dăruind generalului Berthelot o moșioară și o casă, nu face decât să învieze o datină sfântă și să lege prezentul Mărășeștilor cu trecutul de la Călu 'găreni, de la Rovine sau de la Alba-Iulia.... ‘ Primească astfel, bravul și bunul general francez, darul popor-lni român cu acelaș sentiment de mândrie pe care slujitorii modești ai tronurilor de altă dată înțelegeau să-l ia în stăpânire !" ( Cetățeanul de onoare al României împroprietărit în țara noastră ,va privi, dacă și când ne va cinsti , vizitându-ne, de pe fereastra casei sale, câmpiile udate de sângele ostașilor ce el i-a comandat, urmele tranșeelor în care s-a murit atâta de cavalerește, deci ațâța și de franc tuzește și va simți astfel cât de mult e legată bucățica de pământ ( românesc) de marele stil suflet ( de francez 1 I PETRONIUS. ît Am publicat în numărul nostru de ori câteva succinte enunțări de principii, din expunerea pe care d. ministru de finanțe Vintilă I. Brătianu a făcut-o reprezentanților presei, cu privire la ante-proectul de lege pentru unificarea contribuțiilor directe și pentru înființarea impozitului pe venitul global. Dăm astăzi un rezumat mai larg al acestei expuneri: înainte de a începe expunerea sa, d. ministru de finanțe a citit următoarea circulară, pe care a trimis-o tuturor membrilor comisiunei de legislație fiscală, împreună cu textul tipărit al ante-proectului: „Pentru a înlesni lucrările viitoare s’a întocmit împreună cu o delegație a comisiunei fiscale, un antoproect de lege pentru unificarea contribuțiunilor directe și pentru impozitul pe venitul global p care vi-l trimitem aci alăturat. „Vă rugăm ca luând cunoștințele acest proect să faceți observatiunile dvs. pe care veti binevoi a le aduce in ședințele comisiune plenare care vor începe Joi 2 Noembrie 1922, ora 15, în localul Senatului. „Scopul acestui anteproect fiind mai mult spre a stabili o bază de discuțiune asupra principiilor cese propun pentru viitoarea reformă, redacția și dispozițiunea articolelor nu este cea definitivă, acestea fiind încă în lucru. Totuși pentru că s’a făcut o primă lucrare asupra principiilor stabilite, v’o trimitem sub această formă ca să luați cunoștință mai d’inainte de ea și să puteiti face observațiunile dvs. din timp, rămânând a vi se prezenta, în cursul discutiunilor cevor urma, redacția definitivă ce se propune. „De asemenea, în vedere că într’un sistem de impozite directe care formează un tot împreună cu impozitul pe venitul global, cotele de impunere depind de bazele chiar ale impunerei, de scutirile și scăderile ce se vor face și de impunerea acestora legate de descentralizarea administrativă, nu s’a trecut în anteprocot nici o cotă rămânând ca, după ce se vor fixa definitiv acele baze, să se discute și să se hotărească asupra sistemului cotelor de admis. ,In cursul discuțiunilor, după ce ‘ aceste principii vor fi mai lămurite, vom putea face și în această privință propuneri concrete“. , D. ministru’ de finanțe a lămurit apoi, pentru cei cari nu știau, că , din comisiunea de legislație fiscală nu fac parte numai parlamentari, deputați și senatori, ci și persoane din afară de Parlament. 1 Am cântat, a zis d-sa, să reprezentăm în această Comisiune, toate interesele profesionale în legătură cu această reformă a impozitelor. ] Astfel fac parte din comisiune reprezentanți ai camerelor de conmerț, ai industriei, Cooperativelor , de tot felul, culturei agricole mici și mari etc. E deci nu numai of comisie parlamentară, ci cuprinde pe reprezentanții vietei ireale economice a țărei. Ea va fi chemată să dea forma definitivă proectului pe care îl vom supune parlamentului la înrceputul sesiunei ordinare constituitionale, și, fiind o lege fiscală, va fi prima de dare Camera va avea să se ocupe în sesiunea i ordinară. Scopul practic al acestui ante- proect este ca să servească drept bază de discuțiune comisiunei fiscale, căci fără această bază s’ar pierde timpul în mod inutil. Oportunitatea reformei Chiar titlul anteproectului arată ținta care se urmărește: UNIFICAREA contributiunilor directe. In adevăr prima necesitate care se prezintă, mai mult decât interesele pur fiscale, este nevoia imperioasă ca TOȚI CETĂȚENII ROMANIEI MARI SA FIE IMPUȘI LA ACELEAȘI IMPOZITE. E de prisos să se mai stăruiască asupra faptului că e indispensabil pentru consolidarea noastră natională ca cetățenii din Transilvania Basarabia și Bucovina, să nu se simtă nedreptățiți, plătind alte impozite decât cei din Regatul cel vechiu. O reformă așa de importantă, a adăugat d-1 ministru de finanțe, ar fi trebuit să ceară și un timp mai îndelungat, și mai multă liniște, — adică să nu fie realizatăîntr’un moment de desechilibru al valorilor ca acel de azi; de asemenea ar fi trebuit să fie bazată pe date statistice mai mult sau mai puțin exacte. Nu am avut însă decât simple indicațiuni, căci s’au consultat patru statistici diferite, întocmite cu tendințe deosebite de fostele stăpâniri streine. Apoi chiar situația administrativă a creiat dificultăți, căci nu numai s’au creat noi județe, dar, în preajma granițelor, și comune noi, alipite. Dar nevoia unificărei e atât de imperioasă încât nu putem, — oricum ar fi greutățile de trecut, — întârzia această unificare. De aceea am vrut să apară de la început scopul principal al reformei : unificarea contribuțiunilor directe din România Mare. In afară de această considerațiune principală sunt și altele cari îndreptățesc întocmirea acestei reforme. Un sistem nou In nici una din provinciile liberale sau în vechiul Regat nu găsim un sistem de impozite corespunzător nevoilor actuale peare, întinzându-l în tot cuprinsul țarei, să ajungem la unificare. In vechiul Regat avem impozite foarte vechi, cari nu au mai fost modificate de 30 de ani; în Bucovina și Ardeal avem de asemenea impuneri învechite, iar începuturile foarte timide de modernizare sunt făcute în spiritul unui stat ca Austro-Ungaria. Prin urmare, odată cu unificarea trebuia să ne preocupe și o modernizare a sistemului nostru de impozite, ținând seama de evoluțiunea realizată în genere în politica de impunere a Statelor moderne mai cu seamă de la război încoace. In sfârșit, o considerațiune importantă în legătură cu sarcinele Statului era ca această reformă — desigur radicală — să fie astfel întocmită încât SA NU ADUCA UN DESECHILIBRU BUGETAR când, departe de a putea scădea cheltuelile Statului, trebue să le mai sporim încă. In mod principial, când se aduce o chestiune așa de mare ca aceea a impozitelor directe, și cu tendința ca ele să aibă un rol mai important decât până acuma, treime să se precizeze care e politica financiară generală a Statului român întregit și care trebue să fie politica de impunere, adică rolul diferitelor impozite, fie directe, fie indirecte. Politică mai mult economică, decât fiscală care e politica financiară normală și firească a Statului români se întreabă d-1 ministru de finanțe. Din fericire, răspunde d-sa, din cauza bogățiilor naturale ale țărei noastre, și a situației sale în gefere, putem s_ face o politică mai largă, nu atât bazată exclusiv pe interese pur fiscale, cât pe însăși desvoltarea și progresul bogățiilor tărei. Putem să nu avem în vedere atât urmărirea fiscalitătei exclusive, cât printemul larg ca din belșugul general să reiasă belșugul Statului. Cu alte cuvinte trebue să urmărim o politică financiară pe baze economice, nu pe fiscalitate, pe cote ridicate de impunere. De altfel, dacă privim puțin în trecutul Statului nostru, această politică apare foarte limpede în Regatul cel vechi, unde impozitele n’au fost modificate încă de la războiul Independenței. Monopolurile Statului, impozitele directe și indirecte sunt aproape, în liniile lor mari, cele cari erau la 1877. Cum se alimenta bugetul, Serviciile publice, domeniile Statului și monopolurile de producțiune (tutun, sare, chibrituri), dădeau cam 50 la sută din veniturile totale ale bugetului. Iar creșterea cheltuelilor unui buget, care la 1866 era cam de 100 milioane, pentru a ajunge înainte de război cam la 700 milioane, — era alimentată atât prin creșcifftorea în pspinf 2-a REFORMA FINANCIARA Unificio contribuțiilor directe Și IMPOZITUL PE VEHITUL GLOBAL Expunerea ’Mal mhmîra ig finanțe Visulă 3. — „Top cetățenii Româniel~tot trebue să plătească aselcași Sirapozite“.—„Nu politics pur fiscală, ci desvoltare economică“.—„Să nu stânjenim rissvoltarea producției naționale, ci din belșugul general să iasă belșugul Statului“. — a zis d-l ministru de finanțe Bui VINTILA I. BRATIANU Ministru de finanțe intrară in pagina 2-a Sinceritatea și eu adevărul, deși au un punct de plecare comun, nu se pot împrieteni. Sinceritatea e farmec, și adevărul, soliditate. Sinceritatea e instinctivă și momentană; adevărul este reflectat și durabil. Oricine e sincer nu e în acelaș timp veridic, dar oricine e veridic e în acelaș timp și sincer. Sinceritatea e mai nainte de toate impulsivitate, și, dacă, în viața de toate zilele o mai înțelegi, ea nu poate fi cu niciun preț înțeleasă, când în tăcerea cabinetului, căutând adevărul care e al Cronica culturală SINCERITATE - In leSflinni ca rolul cultural al d-lui N. Iorga -de MIHAIL DRAGOMIRESCU Profesor universitar D. N. Iorga nu mi-e prieten, tuturor, îl înlocuești cu sinceritatea fără adevăr, care e numai asta. Prin temperamentul său, prin metoda sa de lucru, d. N. Iorga, dacă poate fi și al altora, e mai nainte de toate al său. Impulsivitatea sincerității, ca și beția, întunecă vederile, schimbă raporturile, face din alb negru și din negru alb, și-o face cu seninătate, fiindcă deși ea nu are a face cu adevărul, arfe pentru multi scuza sincerității. Și, precum bețivul, când, are geniul beției. Ca, de pildă, un Falstaff, este amuzant, deși e un ticălos; tot așa un impulsiv sincer, când are o lăture genială, devine extraordinar de interesant, deși adeseaori întrupează nedreptatea și neadevărul. Publicul care ia cu ochii titluri de cărți și însăilări de articole, dar n’are timp să cântărească și adevărul din ele, se mulțumește să constate că sunt nemaipomenit de multe și foarte impresionant scrise. înaintea adevărului, care poate uni, trece prestigiul unei personalități care, având aerul că ne unește momentan, tulbură Spiritul unificator al adevărului pentru multă vreme. Dar la aceasta, se mai adaogă altceva. D. N. Iorga este un extraordinar de mare vorbitor. N’am zis orator. Oratorul, fie cât de genial, are un cântar în vorbă și o arhitectură în desfășurare, ce zoți se găsesc în cuvântările d-lui N. Iorga. Dar d-sa e un nemăsurat de mare cuvântător. In timbrul vocii sale se simt rezonante adânci și învăluitoare; în accentul său cald și firesc vibrează un suflet de copil drag și bun (care poate fi și rău, dar totuși de copil); în facilitatea de la vină a nesfârșitelor sale fraze curge o viață ce ți se comunică și te vrăjește, chiar dacă nu o poți urmări. Dar, în producerea acestui fenomen pe care îl admiri fără să vrei, elementul principal nu e grija de adevăr, ci plăcerea unei viziuni. Dacă e falsă sau nu, dacă e dreaptă sau nedreaptă, dacă are sau nu temelia și chezășia duratei ce caracterizează adevărul — nu te’ntrebi. Te ia, te fură, — deși poate te cumpără pe nimic. Cu acest fel de a fi, într’un timp când rațiunea supără și misticismul stăpânește, când individualismul e lege, iar legea prejudecată, — într’un timp când „bolșevismul“ social și intelectual răscolește energiile fără să le dea forma echilibrului, când Bergson suprimă filosofia, Einstein zăpăcește știința și Trotzki răstoarnă istoria, — o personalitate ca a dr lui N. Iorga, cu condeiul său ce nu cunoaște consecventă și cu cuvântul care din pricina sincerității sale impulsive nu-și cunoaște temeiul, — nu se poate să nu aibă succesul pe care-l are și să nu devină — cum a și devenit — teroarea ocultă a tuturor oamenilor noștri politici, chiar pentru cei pentru care cumpăna și bunul simț al geniului politic sunt totul. Dar aci, firește, nu ne interesează partea politică a chestiunii. Cu toată spaima ce inspiră prin neobosita sa muncă și prin nepotolita sa vervă, d. N. Iorga, ca om politic, are un subțire cojoc, pentru care se găsesc destule ace, mai cu seamă când sunt auzite cu poleiala vanității sale. Ceea ce este într’adevăr îngrijitor, — este faptul că personalitatea sa, tocmai din pricina sincerității cu care de atâtea ori sfidează adevărul, — devine un enorm obstacol pentru cultura noastră. Vechiul tineret, din care face parte generațiunea crescută la lumina educatoare a unui Titu Maiorescu, avea un crez : adevărul. Temperat cu ideia de tact în viața socială, acest crez îndemna mai înainte de toate să muncești, ca să pătrunzi nu în extensiune, ci în adâncime, nu numai pentru ziua de azi, ci mai cu seamă pentru ziua de mâine. Impresia ce-ți face un lucru, poate fi o iluzie trecătoare. Nu te lăsa robei. Repet-o, las-o să prindă rădăcină în suflet, controleaz-o. Când scrii sau vorbești ceva, pune-ți ordine în idei. Convingerea ce vrei să obții, n’o obține cu mijloace exterioare. Frumusețea glasului, vraja timbrului, suggestiunea accentului sunt lucruri prețioase, dar trecătoare, Știința pe care i-o pui să aibă un fundament obiectiv. Erudiția ce întrebuințezi să fie mistuită. Podoabele stilului tău > să nu te rătăcească din calea adevărului ce urmărești. Construește cumpănind și cumpănește construind. Ordine și echilibru mai nainte de toate, fiindcă numai când e ordine și echilibru în sufletele noastre tindem s’o stabilim și în lume. Infrățirea, pacea, fericirea la capătul ordinei se află, fiindcă ea e produsul înțelepciunii, suprema eflorescentei unei vieți cu adevărat omenești. Așa era pe vremea aceea. Dar acea vreme a trecut, și izbucnirea misticismului național, prin personalitatea d-lui N. Iorga, a sdruncinat multe suflete. Nici răposatul Titu Maiorescu, care deja 60 de ani încolo începuse să prețuiască mai mult tactul decât adevărul, n’a rămas îndemn în fața suflării viforoase a noului curent. De aproape 20 ani mișcarea culturală este frământată de acel spirit antilogic, și antirațional — și deci, într’o oarecare măsură,