Viitorul, noiembrie 1930 (Anul 22, nr. 6823-6848)

1930-11-26 / nr. 6844

IUI ~ Anul al douăzeci şi doilea No. 6844 4 PACINI ABONAMENTE REDACTA ==» ADMINISTRATIA ANUNCIURI COMERCIALE a Jila LEI IX in TARA IN TARA 6 LEI EX. în STRĂINTATE Un an------- 700 lei Şase luni------ 350 , Trei luni — — 200 „ In streinătate Un an------ 1400 lei BUCUREȘTI STRADA EDGAR QUINET Ho. 2 || STRADA R. POINCARE Ho. 17 Miercuri Noembrie 10 Se primesc direct la Administraţia ziarului, Strada R. Poincare 17 şi la toate Agenţiile de Publicitate^ LEI EX. In ŢARA Şase luni — — 700 , Trei luni------ 400 , Telefoanele: Direcţia 351/23, Rodaoflaşi Administraţia 349/23 şi 303/11 Manuscrisele nepublicate se distrug: 6 LEI EX. in STRĂINĂTATE Partidul naţional-ţărănesc şi viitoarele alegeri Partidul naţionalărănesc prin şantaj a venit la putere. După ce cu demagogia nesăbuită a furat sufletele credule ale bunilor ţărani roFâpi, a dat drumul la o serie de vii* * * uniri ca să demonstreze în faţa Coroanei că popularitatea i-a crescut până la pragul revoluţiei. D. Maniu şi sefii au inspirat o convingere că, dacă nu vor fi aduşi la putere vor fi nevoiţi ca pe umerii poporului devoiat să urce treptele tronului pentru depunerea jurământului. Şantajul i-a menţinut la guvern, după ce opinia publică de mult s’a desilusionat de ei. Voinicii, aceste cete de pretorieni, au constituit vecinica ameninţare pentru ordinea legală, dacă usurpatorii vor fi goniţi dela locurile unde s’au intrus. Cu şantaj vrea guvernul să-şi prelungească dăinuirea, nefastă , pentru ţară. Pe Suveran în loc să-L lumineze cu sinceritatea sfetnicilor loiali ai tronului, încearcă să-L înșele cu minciuna că eventualele alegeri ar da câștig de cauză curentelor extremiste. Or, atât timp cât rămân corpurile legiuitoare ale dimisiilor în alb guvernarea național-tărănistă este asigurată. * Meetingurile naţional-liberale, perindate în toate provinciile ţării, fac dovada deplină că poporul român nu înţelege să părăsească cadrele partidelor politice. Massele electorale, după ce şi-au pierdut toată încrederea în partidul de la guvern, aproape în unanimitate se orientează spre istoricul partid naţional-liberal. Sunt semne de adeziune spontană şi de însufleţire, cari nu mai lasă aici o îndoială de sinceritatea sentimentelor politice. Nicăeri ţărănimea nu s’a pretat la aventură politică. Conservaţionismul tradiţional niciodată nu i-a permis salturi în întuneric. Or, pentru ţărănime, a vota un curent care, la ea acasă, nu are cadre şi nu-i dă posibilitatea să întrezărească o soluţie imediată, ar însemna să urmeze calea necunoscutului. Experienţa din trecutul apropiat ne confirmă teza. In vechiul Regat, acţiunea de bolşevizare a Ruşilor niciodată nu putea găsi un teren sufletesc mai prielnic la ţăranul român, decât atunci când nici una din marile reforme democratice nu era tradusă în fapt, iar starea de spirit demonstra o desgustare complectă de disciplina ostăşească. Ţăranul a rămas pe loc, drumul i-a fost necunoscut. In părţile alipite, ţăranul român a trebuit să treacă prin revoluţia eliberatoare, care s’a făcut cu a VAIERIU ROMAN ---------------------------------------------------------------------— it Pr©wfi©raful dwreen D. KALIPPA — Finisi ministru fără portofoliu, sunt foarte mulțumit că din curgetul meu nu se va tăia nimic.. Galeria Cumularzilor In memoriami Ion I. C. Brătianu Publicăm aici interesanta conferinţă pe care d. George Fotino, doctor în drept, a rostit-o la Radio, cu prilejul împlinirei a trei ani de la săvârşirea din viaţă a ilustrului om de stat care a fost Ion I. C. Brătianu. Sunt trei ani de când împărăţia eternei linişti s’a deschis pentru dânsul. Prea puţin, trei ani, pentru ca cei cari l’au apropiat să nu fie încă stăpâniţi — ca de un sentiment actual — de sentimentul întristat al despărţirii. De ajuns trei rânduri de frunze scuturate pe mormânt, pentru ca, având perspectivă, cronicarul să-şi poată rosti judecata. Să rechemi amintirea celor morţi e şi un act de pietate, e şi un act de inţelepciune, un act de integrare in mândria trecutului, un act de verificare pentru înfruntarea viitorului. Căci moartea nu pune capăt misiunei pe care muritorii au avut-o in viaţă; morţii rămân, şi dincolo de moarte, păzitorii cetăţii. Pe drumul cel nesigur al viitorului, nu le este celor vii tovarăş mai sigur, decât umbra celor morţi. Inţelepciunea noastră — această regină înlănţuită a fiinţei umane — ne cere să insiruim paşii pe urma lăsată de paşii celor cari, înaintea noastră, au bătut drumul. Zilei de mâine — care deschide orizont indefinit, — ziua de eri — care închide experienţă umană finită — îi colorează zorii. In faţa criptei Către cripta unde-şi doarme somnul cel fără sfârşit, lăsaţi-mă să îndrept omagiul postum cu care, nu un om sau un grup de oameni, dar ţara e datoare celui care i-a fost, in cel din urmă pătrar de veac, cel dintâi slujitor al ei, încercând —■ cu puteri de om, disproporţionat faţă de erou — să dau expresie recunoştinţei noastre postume, mă gândesc nu atât — cronicar — să-i aşez opera în filele cronicei cât — om — să-i rechem amintirea in amintirea oamenilor, înţelegeţi că poate e mai greu aceasta, căci omul politic rămâne adesea neînţeles chiar şi pentru contemporaneitate. Printre riturile solemne ale vieţii publice, personalitatea omului politic nu se produce decât parţial. Fără să vrea şi fără să ştie, un alt, om apare şi se mişcă printre riturile solemne ale acestei vieţi. Pentru omul politic, omul el însuşi, e, de atâtea ori, un străin. De atâtea ori, viaţa omului politic îi apare omului ca viaţa altuia pe lângă care el nu e decât un confident şi un sfătuitor. Ci opera căruia omul şi-a asociat numele, incetăţenindu-i In eternitate, se poate lesne defini şi cuprinde intr’un cadru, iar in măsura în care construim cadrul operei creşte silueta omului : intre Români, unitatea politică, prin chemarea tuturor la viaţa naţională de Stat; intre clase, solidarizarea socială, prin chemarea tuturor la viaţa politică şi economică a cetăţii; formele lui, dar unitar in fibrele lui intime, ii împăienjeni ochii, şi-l prinse un dor atavic de unire. „Acea primă călătorie in plaiurile Loviştei şi la Sibiu — scrie el undeva in memoriile sale — a întipărit in creerul meu tânăr... imaginea zbuciumatului nostru trecut şi din pildele lui bărbăteşti şi din vorbele morarului dela Tălmaci mi s’a lămurit mai limpede înţelegerea putinţelor noastre pentru viitor. Era un an după războiul independenţei in vacanţele de vară la Florica; ne aflam numai noi copiii, părin ii fiind la Paris unde tata fusese trimis de doctori, in urma unui atentat care-i sdruncinase grav sănătatea. Sfârşisem cele patru clase gimnaziale şi mă simţeam nerăbdător să inaugurez şi eu „independenţa“ ce, cu o mândrie lesne de înţeles, socoteam că se cuvine unui licean din cursul superior...; îndemnându-ne unii pe alţii, intr’o dimineaţă de sărbătoare, pornirăm câteşi trei pe bidiviii noştri cu calabalâcul şi cu merinde în desagi“... Şi povestind de drumul printre munţi, băieţandrul de 13 ani mărturiseşte cum „se trezeau pe acest drum amintirile mai depărtate sau mai apropiate, mai casnice sau mai de seamă. Pe drumul acesta, ca o sărbătoare, trecuse mândrul alai al nunţii, când Albu Vistieru peţise in numele lui Radu Vodă la Sibiu; pe dânsul călărise el în fruntea falnicului escadron trimes in solie la Buda şi tot pe dânsul alergase fugărit de urgia feciorului lui Ţepeş. Nu se încheiase anul şi pe acelaş drum pribegia, la rândul său, feciorul lui Mihnea, pribeag şi dânsul, când scăpase dela Cotmeana, noaptea pe fereastră, desculţ şi descins şi fără işlic... şi câte alte icoane ale trecutului nu trezeşte calea dintre Topolog şi Câineni, părtaşii pururea ai măririlor şi ai durerilor neamului, pe care s’au scurs in veacuri atâta tropot şi atâta viet de epopee şi dramă... Ajungând la vamă, fără paşapoarte , ascunzându-mi numele, imi aminteam cu oarecare fată copilărească, că tot astfel cu nume străin trecuse şi tata la vama Râul Vadului, în toamna anului 1865. El plecase la Paris ca să vestească lui Napoleon al III-lea intenţia de a răsturna pe Cuza şi ca să dobândească sprijinul împărătesc pentru viitorul domnitor Carol de Hohenzollern. Eu fusesem scutit de emoţiunile conspiratorului, dar totuşi inima imi zvâcnea când păştrăm peste hotar spre Turnul Roşu. Conştiente şineconştiente, gânduri şi simţiri se ridicau şi clocoteau in mintea şi sufletul meu; şi peste roşul Turn de cetate, în dosul văiei şi al dealurilor prin care treceam, imi apărea întregul Ardeal, cu tot ce înseamnă el în dorul şi în nădejdea noastră*. Când, băieţandru de 17 ani, întovărăşi pe tatăl său la cancelarul imperiului german, la Bismark, el avea să se iniţieze în arta de a apăra, in afară, un drept al ţării sale şi avea, mai ales, să înveţe că nu este artă care să primeze dreptul insuşi al ţării tale. Amintirea silinţelor de atunci ale tatălui său avea să-l facă, zeci de ani mai târziu, în conferinţa de pace din 1919, să răspundă celor cari făceau rezerve asupra politicei româneşti de acum câteva decenii, din vremea bătrânului Brătianu: „Ce puteţi şti dv. de suferinţele unui om care vorbeşte în numele unui stat considerat ca neexistent" ? şi poate, pe loc, întinderea acestui mai mult decât un adevăr, nu a putut fi măsurată de alţii. Dar câteva zile mai apoi, când trimişii poloni şi cehoslovaci la masa verde se confruntară cu marile greutăţi iscodite în drum, aveau să-l înţeleagă şi, ridicându-se, aveau să spună, pironindu-şi privirile asupra figurei grave a plenipotenţiarului român: „Ce puteţi şti dv. de suferinţele unor oameni cari vorbesc in numele unor state considerate ca neexistente“ ? ION B. C. BRATSANU jutorul ideii extremiste. Totuş, la pruna, chemarea stăpânirii româneşti, s’a întors la matcă. Şi doisprezece ani dearândul în zadar au lucrat Ruşii, Ungurii şi Bulgarii, ţăranul român a rămas la partidele cunoscute. Şi antisemitismul a cunoscut, deslănţue o fiscalitate sălbateca după războiu, momente de înflorire, dar s-a năruit prin propria sa slăbiciune, fără să primească vreo lovitură din afară. Ţăranul român a refuzat să ridice antisemitismul la rangul de dogmă de guvernare. Şi atunci când massele electorale, prin experienţa făcută, au criteriile de selecţionare între partidele cari îi cer voturile, este o insultă gratuită, a le crede capabile să pună în joc însăşi existenţa României întregite. Mizeria de azi, şi greşelile guvernării naţional-ţărăniste nu i-au slăbit Românului bunul simţ tradiţiona . Suveranul poate avea toată încrederea în corpul electoral al României. In vreme ce se anunţă reduceri de salarii şi de funcţionari, iar fiscul scoate în vânzare şi obiectele casnice ale cetăţenilor, o serie întreagă de politiciani naţional-ieraulii încasează sute de mii de lei lunar din diferite slujbe şi însărcinări date de guvern. Vom da azi, câteva nume de „iluştri“ tovarăşi politici ai d-lui Maniu, pentru ca opinia publică să poată vedea pentru cine se în ţara istovită de sărăcie . Dr. VALER MOLDOVAN, director ministerial al Ardealului, membru în consiliul de administraţie al Casei Drumurilor, membru în consiliul de administraţie al regiei autonome R. M. S„ profesor la universitatea din Cluj, membru în consiliul de administraţie la trustul chibriturilor, senator, preşedinte al camerei de agricultură din Turda şi membru în consiliile de administraţie a fabricilor şi băncilor din Turda. Dr. EMIL HAŢIEGAN, profesor universitar, ministru al mancei, deputat, preşedintele consiliului judeţean Cluj, membru în consiliul municipal Cluj, membru în consiliul fabricei Rener, membru în consiliul de administratie a Băncei Agrare şi membru al Icomisiei provizorie de conducere a societatei de gaz metan din Ardeal. Dr. IULIU MOLDOVAN, profesor universitar, directorul institutului de sănătate şi igienă, deputat, subsecretar de stat până la 5 octombrie şi locuinţă grati• JJ Ini • ita ia rjluj. Dr. MANUILA, director general la ministerul sănătăte, director general al Casei Sănătătei, comisar general al recensământului, etc. Prof. AL. BORZA, profesor universitar, profesor la seminarul pedagogie, secretar general al ministerului de instrucţie, directorul grădinei botanice şi membru în toate comisiunile ministerului de instrucţie. Dr. ROMULUS BOILA, nepot al d-lui Maniu (desigur că şi aceasta e o calitate interesantă), profesor universitar, prodecan al facultăţei de drept, vice-preşedinte al Senatului, preşedinte al consiliului de administraţie a casei de pensii şi autorul legei de pensionare a foştilor funcţionari maghiari. Tată dijava cumularzi ardeleni. Dar nu simt numai aceştia ci seria va continua pe măsură ce îi vom descoperi pe aceşti „moralizatori“ de ,eră nouă“ a vieţei noastre publice. Concluziile ? Le va trage opinia publică adusă în situația de mizerie de azi, datorită guvernărei exemplarelor de mai sus. Politica Externă — Presa cehoslovacă şi iredentismul la Ungaria, din motive economice. Cine şi-ar închipui că contele Bethlen priveşte prin o prismă atât de falsă. Slovacia, care după eliberare a înflorit din punct de vedere naţional şi economic într'atăt ar fi suficientă o mică plimbare prin Slovacia spre a vedea cât, de fantastic e contele Bethlen şi afirmaţiile sale să, se hotărească prin un vot liber, pentru mizeria ungară ? Fără a se mai vorbi că nici o putere din lume nu ne poate sili ca să permitem cuiva a, juca, cu poporul nostru slovac, comedia unui plebiscit. Ziarul incude prin următoarele cuvinte: „Guvernul cehoslovac, Adunarea Naţională, şi poporul cehoslovac nu se vor lăsa deloc înfricoşaţi de propaganda revizionistă maghiară. Ei sunt hotărâţi a apăra până la, ultimele consecinţe, principiul intangibilităţi graniţelor statului“. In altă ordine de idei şi în legătură cu conferinţa internaţională a zahărului care va avea loc, la sfârşitul acestei luni, şi care va căuta o eşire din criza prin care trece industria zahărului din întreaga lume, a avut, loc la Fraga, o conferinţă a unuia din cei mai cunoscuţi specialişti în acest domeniu, L. Hartman. Conferinţa internaţională, care a fost convocată, naşte un mare interes în industria zaharieră cehoslovacă. O interesează în special regularea chestiunilor în legătură Presa cehoslovacă a reacţionat prin numeroase articole, la declaraţiile lui Bethlen făcute ziarului „New-York Times“. Ziarul „Venkov“ organ apropiat de primul ministru Udrzal a scris intre altele: Premierul maghiar vorbeşte reprezentantului lui „New-Yor Times“ ca un iredentist şi tin agitator. In aceasta se oglindeşte creşterea îndrăzneţei guvernului ungar, întărită, desigur de succesul hitleriştilor germani. Nu se mai mulţumeşte nici cu graniţa lui Rothermere, ci tinde şi asupra poporului slovac. Este cu totul comic a afirma că slovacii ar dori să se întoarcă la Ungaria din motive economice, când însăşi Ungaria se zbate hit.ro situaţie economică deplorabilă şi trebue să astâmpere cu plumb foamea muncitorilor unguri“. Oficiosul partidului populist cehoslovac ,,Lidove Listy“ scrie între altele: ,,Trebue să fim, recunoscători contelui Bethlen pentru sinceritatea sa. Stim acum toţi precis ce scop urmăreşte Ungaria. Simulând interesul pentru connaţionalii săi dincolo de graniţă, vrea să înlăture Cehoslovacia de la Dunăre, reducându-ne la rangul, unui stat central-european secundar, rupt economiceşte de cea, mai importantă cale spre Orient. Bethlen nu vrea să ştie, bineînţeles, că majoritatea „connaţionalilor“ săi nu doresc deloc raiul ungar al mizeriei şi apăsării. Primul ministru ungar îndrăzneşte chiar sa afirme că partea slovacă a po-1 cu criza mondială pe pieţele de zăvorului cehoslovac se va hotărî hăr. ]n nici un caz însă, industria printr’un fel de plebiscit pentru'zaharieră cehoslovacă nu poate fi *, pentru un ac o îngrădire oed. care să-i impună roducţiei sale, actuale. Pricina N-d nu se poată admite o însemnată îngrădire a producţiei constă în aceia că semănătura sfeclei are pentru Cehoslovacia o importanţă economico-agricolă cu, totul excepţională. In acelaş timp numai 50% din producţia zaharieră constitue consumul intern şi 60% merg pentru export. Orice acord care ar îngrădi exportul, ar duce în primul rând la îngrădirea producţiei, adică la o reducere a semănăturilor de sfeclă. Consumul intern de zahăr este desvoltat în cel mai înalt grad şi a se gândi la 0autal mare ridicare a consumului este imposibil. Toate acestea silesc Cehoslovacia ca, să urmărească cu viu interes politica regularii internaţionale a chestiunilor producţiei şi comerţului de zahăr şi să ceară în acelaş timp ca să nu se reducă Cehoslovaciei contingentul de export depănă acum. Numai în aceste condiţiuni Cehoslovacia poate menţine semănăturile ei de sfeclă şi să nu treacă, la reducerea producţiei industriale, cari ar însemna mari daune pentru întreaga economie naţională. Chestiunile comerţului extern atrag o atenţie tot mai mare în toate cercurile cehoslovace, căci in legătură cu criza economică şi reducere rulementului comercial extern, rolul comerţului cu străinătatea devine tot mai, clar. Datele, recente asupra balanţei de plăţi dovedesc că activul acestei balanţe trebue pus în contul comerţului extern. Acest activ a contribuit la aducerea îndărăt hi tară a imensei cantităţi de acţiuni ai întreprinderilor industriale şi financiare, cari s’au aflat până şi prezent hin străinătate. In primele 10 luni din anul trecut, comerţul extern a avut un pasiv de 30 milioane. La sfârşitul anului echilibrul a fost restabilit. In anul acesta situaţia s’a schimbat. Deşi rulementul a scăzut considerabil, importul a înregistrat o mult mai mare micșorare decât exportul. Deaceia în anul acesta comerțul este activ. Până în prezent activul a ajuns la 1552 milioane cor. ceh. * Vizita misiunii militare a Poloniei Răspunzând vizitei făcută de ofiţerii români la Varşovia, o misiune militară polonă a sosit în Capitală având în frunte pe d. general Fiskor, şeful marelui stat major al armatei polone. Această delegaţiune reprezintă tradiţionalul eroism polon şi marea bravură a armatei vecine. Vizita aceasta reaminteşte vechile legături dintre cele două ţări, a căror menire a fost să apere civilizaţia în acest colţ al Europei veşnic ameninţat şi frământat. Ea cimentează legăturile şi încrederea reciprocă dintre două ţări vecine având acea misiune de îndeplinit în răsăritul european. Ofiţerimea şi societatea Românească a primit pe aceşti distinşi oaspeţi cu toată simpatia. Din copilărie.— Ion I. C. Brătianu fi tatăl său Dela vârsta, când copilul leagă primele cuvinte, până la vârsta când adolescentul Îşi leagă viaţa de viaţa cetăţei, dela ingăimările copilului până la afirmările omului, viaţa lui s’a Împărtăşit, zi de zi, in strâmtoarea aceleeaşi odăi, din viaţa tatălui său, a cărui cugetare intimă, in timpul vieţii, a avut-o întreagă,, a cărui ultimă voinţă, în ceasul morţii, a respirat-o cu pietate de pe buze, al cărui cult sfios i-a fost, până in clipa când el insuşi s’a iniţiat in taina morţii, un sprijin statornic şi un spornic izvor de inspiraţie. La căpătâiul primului realizator al speranţelor române, cel de al doilea avea să inveţe primele sale lecţiuni. Omul avea să păstreze toată viaţa şi amintirea şi morala acestor iniţieri. In sfioasa, in sărăcăcioasa odaie a tatălui său, păstrată şi astăzi la Florica aşa cum fost atunci, s’a depănat, sub ochii copilului, firul istoriei celor din urmă ani ai României atârnătoare de împărăţia osmanlâbor şi firul istoriei celor dintâi ani ai României stătătoare de sine. Un moment crucial al unui capitol istoric, copilul l’a trăit, astfel, la vârsta când, in formaţiunea spirituală a omului, noţiunile se conturează şi când, in formaţiunea lui sufletească, sentimentele se nuanţează. Ce înviorare, ce fecundare de vechiu patriotism românesc avea să se producă in sufletul copilului când, in ziua de 10 Mai 1877, spun la Florica, printre copiii zburdând in jocuri asupra cărora veghea o mamă iubitoare, depeşa tatălui lor prin care se vestea că, in ziua aceia, ţara se proclama independentă! Ce sentiment de mândrie a răscolit sufletele copiilor la vestea pe care nu altul decât tatăl lor le-o vestea! Şi în fiecare dintre ei noutatea cea bună a avut aceeaşi rezonanţă şi a trezit acelaş sentiment. Numai exprimarea aceluiaşi sentiment a diferit de la copil la copil, şi tocmai aceasta dă caracter şi duioşie întâmplării. „De astăzi, mamă, nu vom mai vedea pe pajura noastră semi-luna otomană“ — avea să exclame băiatul cel mare, Ionel. „Şi de astăzi incolo, nu vom mai trimite tribut Turcilor“ — adause un alt copil, in exclamarea căruia, d-voastră veţi recunoaşte pe fratele mai mic, pe viitorul ministrude finanţe. . . .Scenă copilărească, dar plină de caracter şi duioşie. Când, copil de 13 ani, intovărăşia, la 1877, pe tatăl său la cartierul general al armatelor ruso-române, el avea să se împărtăşească de fiorii primelor biruinţe ale dorobanţilor naţionali. Şi în mintea lui de copil, proporţiile creşteau, parapetele turceşti se înălţau, luau forme uriaşe, luau forme, de munţi înalţi şi frumoşi, ca munţii Carpaţi, pe crestele cărora el avu, printre genele tremurând ca de o teamă superstiţioasă, viziunea aceluiaş dorobanţ naţional. I» Ardeal. Din amintirile şi visurile copilâriei Când, copilandru de 15 ani, el hoinărea prin munţi, împreună cu alţi doi copii ca şi dânsul, paşii lui alunecară, prima oară, in vacanţele anului 1879, pe văile munţilor până in Ardeal, viziunea răscolitoare a unu. •veam fricâ in două ş in trei in (Continuarea în pan. 2-e) 1 Intuiţia zilelor ce aveau si mie Ingăduiţi-mi încă un popas, sau două, în dreptul altor cotituri din drumul lui: când, sunt aproape 30 ani de atunci, om matur acum, el porni pe drumul pe care îl cunoscuse, copil, să cerceteze plaiurile Ardealului, ideea sacrificiului de mâine în slujba acestui Ardeal prinse consistenţă. Oprindu-se în satul Albac, unde bisericuţa de lemn a lui Horia se ruina, şi se risipea, bucată cu bucată, la toate vânturile, se gândişi veţi înţelege că în gândul acesta el a fost un precursor al cultului de mai târziu,al eroului necunoscut — se gândi să nu lase peiril bisericuţa de lemn din Albacul-lui Horia; o aduse în ţară, bucată cu bucată, şi a reînălţat-o pe o muchie de pe Dealul "Floricăi. Voia să fie târnosită această biserică, de lemn şi deasupra pridvorului ei sa fie aşezată, pizania care să aducă aminte credinciosului că bisericuţa aceasta de lemn e închinată tuturor acelor martiri, cunoscuţi sau necunoscuţi, care,au căzut vreo-, dată pentru neamul acesta; şi în bisericuţaaceasta, sfioasă, închinată în gândul, şi în intenţiile sale, cultului sacrificiului anonim, să-şi plece genunchii urmaşii în smerenia înaintaşilor-eroi/ necunoscuţi. Şi tot atunci, "sunt iată aproape 30 de ani, problemele esenţiale ale poporului acestuia" aveau să ia for-' me' concrete şi să capete actualitate în mintea lui. Căci le înţelesese cu o rarăintuiţie a zilelor ce aveau să vie.«*,,Nu «ne putem gândi — scria el cuiva din călătoria aceasta — să avem Transilvania fără, o largă expropriere la noi în Regat. Ziua unirei va trebui să ne găsească cu exproprierea şi cu toată opera de dreptate împlinită la noi acasă“. Căci, etapă a fost un ora care nu a ştiut să facă, pentru ţara sa, politica improvizării, dacă a fost un om pentru care, a luat o hotărâre, în slujba ţării, însemna a-ţi mobiliza amintirile, a le confrunta cu actualitatea, a scruta zarea, a-ţi încorda tot ce e cugetare, a te crispa, uitând ce e trecător în om, pentru a nu cunoaşte decât ideea însăşi care, ea, e eternă, a fost dânsul. La mormântul tatălui său care îi spusese: „în marile hotărâri să judeci cu inima; ea nu te înşeală acolo unde mintea poate să se întunece", el s’a dus în ajutorul războiului pentru a-şi găsi supremul reconfort: „viu de la mormântul tatălui meu — el ar fi făcut ca mine“. in vremea neutralităţii ■ ag~a războiului Priviţi-l în zilele de înfiorare, din anii neutralităţii noastre, din anii aşteptări imperii noastre prin văile Jiului şi ale Oltului, peste munţii „Muscelului şi ai Vrancei, prin văile Oituzului şi ale Trotuşului, *; peste munţii Neamţului şi ai Dornei, priviti-1 pe Ion I. C. Brătianu — Atlas ’ purtând pe umeri pământul ţării sale — priviţi-1 în cei doi ani ai aşteptării noastre ! Şi când în filele cronicei se va scrie, cu simţul dreptăţii şi cu voluptatea, epopeei, povestea anilor, cei doi de aşteptare, gloria postumă a omului va rămânea eternă şi, trecând fără ştirbire dincolo de perioada anoseozei, va rămânea întreagă.V . Priviţi, în Moldova crucificării noastre, în mijlocul unor vremi aspre şi a multor frunţi plecate, spectacolul frumos al unei frunţi