Viitorul, februarie 1938 (Anul 30, nr. 9019-9042)

1938-02-02 / nr. 9019

ANUL XXX No. 9019 6 pagini 2 lei 1 abonamente REDACTIA şi ADMINISTRATIA In TARA II In STREINATATE — BUCURESTI — 1 Un an . . • • • 600 Lei Un an . « • • • 1400 Lei Strada R. Poincaré 17 Şase luni « • • 300 M Şase luni • • • 700 m TELEFOANE Trei luni .... 150 „ 1| Trei luni .... 350 „ 1 3 79 12 Direcţia 3.79.80 — Redacţia şi Adminis. 1 Instituțiuni publice şi particulare Lei 1000 anual Director: N. MAXIM P. Miercuri 2 Februarie 1938 mam Taxa poştală plătită in numerr.r, conform aprobării Dir. G-rale a Poştelor No. 137.282/926 .10111 unii i. un pericol pentru liniştea şi siguranţa Statului Intr’o vreme de înălţare naţională în care visul milenar al întregirii româneşti s’a înfăptuit , într’o vreme când mai mult decât totdeauna, dela război încoace s'au pus temeliile prosperităţii noastre economice şi financiare într’o vreme de muncă spornică şi constructivă şi când ţara este păzită, apărată şi îndrumată spre cele mai fericite înfăptuiri de către Marele Rege ce ne stăpâneşte, a apărut o grupare care sub titulatura de creştină şi de naţională, nărite credinţa creştină şi scade prin procedeele ei, splendidul principiu al primatului naţional. E vorba de gruparea „Totul pentru ţară“ eşită din întuneric şi trăind din o mistică contra căreia trebue să se ridice orice conştiinţă luminată. Nu poate fi o politică inspirată de creştinism acea care-şi înscrie actul ei de botez în viaţa publică prin o crimă în care victima şi martirul era unul din românii cei mai curaţi şi cei mai devotaţi ţării sale. Nu este o politică creştină aceea care recurge la violenţă permanentă şi la răzbunare sângeroasă. Şi viaţa noastră politică oricât de agitată şi pasionată ar fi fost, nu a dat încă până la apariţiunea gărzei de fer pilda suprimărei prin sânge a adversarului şi nici nu a pedepsit sub furia răzbunărei pe aceia cari la un moment dat au putut fi adversarii unei idei sau unei credinţe. Nu poate fi nici naţional un partid care în faţa pericolului din afară pune în locul unei solidarităţi de apărare, războiul civil dintre fraţi şi creiază spionajul ca o instituţie şi o armă de teroare a celor slabi. Nici crima politică, nici terorismul conştiinţelor timorate, nici apelul la instinctele primare, nici sădirea unei veninoarii creştine, şi nu pot să se între fraţii aceleaşi fie atitudini naţionale la ţari, nu pot să fie atitudâneşti. Partidul naţional liberal a cărui lungă istorie politică dovedeşte că a ştiut să fie în toate momentele grele apărătorul moşiei strămoşeşti şi ocrotitorul năzuinţelor naţionale, îşi îndeplineşte şi astăzi o datorie ridicându-se cu putere contra unei politici care lăsată, prin indulgenţa unora sau ignoranţa altora, să se întindă ca o epidemie morbidă morală, ar duce ţara la peire. Partidul nostru va ştie să apere ceea ce s’a câştigat prin jertfa generaţiilor trecute şi să lumineze pe toţi bunii români de pericolul ce-l prezintă inconştienţa mistică a „Totidul pentru Ţară” cu tin haos de făgădueli şi cu practica metodelor teroriste şi de sugestie iraţională. Partidul liberal va duce astfel lupta de salvare a ţărei scutind-o de experienţele tuturor aventurilor şi tuturor demagogiilor isvorâte din neştiinţa trecutului şi fără gândul senin al marilor răspunderi de viitor. • N OT F ' am Un mare realizator S'a comemorat Doctorul Istrati — cea ce înseamnă că oamenii mari ai țărei nu sunt repede uitafi — cu prilejul a douăzeci de ani dela moartea sa. Ca om de ştiinţe a fost o somitate, ca profesor, o mândrie a şcoalei noui româneşti; ca român, un suflet din acelea ce sunt sortite a servi ca exemple luminoase. Dar aci nu râvnesc decât a mă opri la spiritul realist, la chipul cum acest savant de laborator ştia să îmbine speculaţia gândului cu realizarea efectivă a ideei. E de ajuns să ne gândim la ridicarea ca în basme a Expoziţiei de la Filaret, care a dat de lucru, într'o vreme de sărăcie la zeci de mii de lucrători, şi a fost prima întâlnire oficială a tuturor românilor într'un colţ de ţară liberă, pentru a reconstrui mental imagina ş unei opere îndrăsneţe în concepţii,nurajoase în execuţii, şi de rodnică construcţie bucureşteană. Căci parcul Carol I este una din cele mai frumoase realizări edilitare şi care a dat semnalul adevăratului Bucureşti modern, cu care azi ne place să ne mândrim. Dr. Istrati a tăiat, a nivelat, a secat băltoace, a făcut din o paragină imensă, aşa cum o ştiu bătrânii, sau o pot şti toţi din stampele sugestive ale lui Raffet — o frumuseţe de grădină, cu alee înflorite, cu lacuri-oglinzi, cu un Palat al Artelor, dominând o perspectivă magnifică. Expoziţia de altfel de atunci a avut o valoare educativă imensă. Ea a arătat tuturor puterile noastre producătoare, bogăţia ţărei, precum a înlesnit acele vizite de fraţi, cari au putut să aibă sentimentul înfrăţirei, care mai târziu era să vină, chemaţi şi prin glasul de animator al omului politic, rânduit de la Început în grupa celor ce înţelegeau că salvarea neamului stă alături de Franţa. Memoria d-rului Istrati, ne este astfel scumpă. Ea ne răscoleşte o admiraţie ce ne ridică pe noi înşine, la mai mult decât noi, pentru că simţim măreţia unei vieţi, închinată unui naţionalism de înfăptuiri, pe planuri felurite, pe planul ştiinţei, al îndrumărilor mari naţionale, ca şi pe acela al realizărilor edilitare. Un mare realist, a cărui viaţă e bine oricând să fie evocată cu pietate. PETRONIUS Stat ţărănescstat naţional-creştinlegionar! După două decenii de viaţă liniştită şi rodnică în România Mare, iată că statul românesc nu mai convine unora dintre acei cari socot că ...tot ce sboară, peste hotare, se mănâncă.... Şi tocmai aceştia se redică împotriva „formelor împrumutate“ şi cer respectarea „tradiţiilor“ şi „specificului românesc“. Azi se pretinde de către anumite grupări, guvernul, nu pentru împlinirea unui program în cadrul alcătuirei actuale a statului, ci pentru distrugerea acestui stat şi înlocuirea cu un altul de... fantezie. Aşa e ...moda! Partidul d-lor Maniu şi Mihalache, voeşte „stat ţărănesc“. Nu ştie nimeni ce este, nimeni nu şi-a dat consimţământul la această radicală schimbare, dar „statul ţărănesc“ apare ca firmă şi ca leit-motiv în toate tipăriturile şi discursurile şefilor mari şi mici. Partidul d-lor Goga-Cuza, voeşte însă un alt stat: cel naţionalcreştin. In toate discursurile miniştrilor şi guvernanţilor actuali este anunţat acest „stat“ ca o salvare naţională şi se pretinde că mergem cu paşi repezi spre înfăptuirea lui. Dar, după primii paşi, teamă ne este că şi noua căruţă se va împotmoli mai înainte de-a ferici poporul românesc cu o nouă formă de „stat“ ...la putere ! Ca ultimă inovaţie anunţată chiar ori într’o lungă circulară a gărzii de fier, o avem „statul legionar“. Aflăm din această circulară că s’au numit şi comisiile de studii pentru alcătuirea constituţiei acestui nou stat legionar. E vorba, natural, tot de această Românie pentru care au sângerat atâtea generaţii, spre a fi azi întinsă ca o bucată de cauciuc între amatorii de „state“. Nici vrăjmaşii din afară n’au uneltit atâtea împărţiri, câte au inventat prietenii ei dinlăuntru ! Statul legionar are însă un avantaj asupra celorlalte : n’are încă program. Intâiu se va realiza şi pe urmă......vom vedea ce realizăm. E o poliţă în alb pe care naţiunea trebue să o subscrie şi nu pe un an, doi, nu pe o legislatură ci ...pe vecii vecilor ! Recunoaştem, sistemul are avantagii: pune capăt acestui „infam politicianism“ care a realizat în şase decenii România Mare din două principate supuse turcilor. Pune capăt acestor „hoţi de liberali“ cari, în şase decenii, n’au putut să aducă ţara la nivelul de civilizaţie al Angliei şi Franţei. E fără îndoială un mare câştig. Dar ...ce se pune în loc ? Ştim: un om nou. Dar cine garantează că va fi mai bun decât cel vechiu ? Deocamdată „omul nou“, care până ori învăţa imnuri şi marşuri de noapte, începe să înveţe administraţie, la o şcoală legionară. Dar cât îi va trebui până ce va învăţa în adevăr să administreze, — adică să recunoască şi să păstreze ceia ce au făcut alţii, complectând în măsura pe care propria experienţă o cere ? Nu ştim. Deocamdată ştim că statul legionar, cel ţărănesc şi cel naţional creştin, — sunt clădite pe nisipul iluziilor, după modelul unor state streine, care n’au nimic comun cu tradiţiile, aspiraţiile şi interesele superioare ale STATULUI ROMÂNESC. Pe acesta singur trebue să-l pomenim şi să-l întărim. El are o alcătuire de şapte decenii, ce şi-a trecut probele în vremuri bune ca şi în cele de restrişte. El are o constituţie ce-i garantează liniştea internă şi bune relaţiuni internaţionale. El dă putinţa unei convieţuiri armonice, înlătură ura, garantează progresul. Acest stat românesc trebue să-l consolidăm şi să-l facem respectat. Dacă, de dragul unor experienţe, oricât de ispititoare, ajungem la metode de războiu civil, nu vom avea decât un singur stat: Statul spaniol. Aceasta ca să se ştie. D. Corneliu Z. Codreanu şi calomniile Le condamnă la alţii, dar le practică singur într’o circulară dată de Cor- neliu Z. Codreanu, din care nu lipsesc obişnuitele ameninţări, desminte că la Dolj s’ar fi făcut o propagandă cu lozinca : „Omul şi pogonul“, şi numeşte această afirmaţie ca o calomnie. Dar deşi se ridică cu violenţă contra acestei pretinse calomnii, d. Corneliu Codreanu, se dovedeşte în chiar cuprinsul acestei circulări că este un calificat calomniator, pentru că reînoeşte iarăşi acuzaţiile aduse familiei Tătărescu, deşi ziarul care le-a lansat pentru întâia oară — şi care era atunci în lotul pactului de neagresiune cu d. Codreanu — a fost silit să publice desminţirile, pentru a evita un proces de calomnie. D. Corneliu Codreanu deşi trebue să ştie acest lucru, revine cu aceleaşi acuzaţii. Dar cu acest prilej d-sa, pentru a dovedi încă odată brutalitatea pe care a introdus-o în moravurile noastre politice, ameninţă cu confiscarea averilor ce aparţin acelora cu care „Totul pentru ţară“, ori d-sa personal ar avea motive de-a fi nesimpatizaţi. Cine va face această confiscare de averi ? Desigur nu tribunalele ordinare şi legiuite, ci tribunale revoluţionare ca pe vremea carnagiului marilor revoluţii ? Să fie aceasta un ideal politic ? Să însemne aceasta un regim de legalitate şi de ordine ? Lăsăm conştiinţelor luminate şi oamenilor cari nu se lasă intimidaţi ori ipnotisaţi, să judece unde ar ajunge o ţară liniştită ca a noastră, cu aceste procedee abusive, sanguinare şi dominate de ură ? TRADUCERILE şi specificul national Opiniile mai vechi ale d-lui A. C. Cuza. O întâmpinare a d-lui D. Cuclin de GR. TAUŞAN O problemă care nu’şi perde nici interesul, nici actualitatea, este acea a transpunerilor valabile din o limbă într’alta, — şi mai cu deosebire problema traducerilor lirice, unde creaţia spontană şi personală vine să adaoge o dificultate în plus la problema aci formulată. La rubrica „Note“ scriind despre noua traducere în englezeşte a lui Eminescu, datorită sârguinţei şi talentului d-lui D. Cuclin, arătam greutăţile aproape de neînvins întrucât sunt atâtea nuanţe, atâtea ecouri specifice naţionale, atât al nostru la Eminescu, încât greutatea unei valabile şi fidele traduceri pare evidentă, — şi aceste observaţiuni mărturisim că priveau nu traducerea aceasta, şi numai aceasta, ci era socotită pe planul general al oricărei traduceri, lirice cu deosebire. Mărturisim că făcând aceste rezerve şi indicând greutăţile ce le întâmpină un conştiincios traducător, cu suflet de artist, nu aveam prezentă în minte teoria mai veche a d-lui A. C. Cuza, dar care se integrează perfect de bine cu ipotesele noastre. D. Cuza vedea în greutatea traducerilor, influenţa specificului rasei în alcătuirea unei poesii, care cu cât este mai prinsă de geniul unei rase, şi cu cât reflectă mai credincios sufletul etnic, cu atât ea este mai greu de pus în portativul armoniei altei limbi. D. A. C. Cuza dă multe exemple — şi destul de limpezi — din care reese tocmai această putinţă a popoarelor culte, de a reda în limba lor naţională operele universale, fără a reuşi totuşi a găsi acea traducere a cărei perfecţiune să facă inutilă o alta nouă. Germanii — scrie d. Cuza în studiul său „Naţionalitatea în artă“ — au voit să posede poema lui Dante în limba lor. Dar în timp de 130 de ani, ei au 27 de traduceri, ceea ce arată că fiecare în parte era imperfectă. Şi d. Cuza conchide: „Altă explicaţie nu poate fi decât că , între naţionalitate, limbă şi poesie există o legătură organică. Limba şi poezia sunt deopotrivă creaţiuni ale geniului naţional: se nasc şi nu trăesc decât împreună. Fiecare popor vede şi simte lucrurile într’un chip anumit; fiecae îşi are felul său de a se exprima, şi fiecare limbă îşi are particularităţile ei, care nu-şi găsesc echivalentul în alte idiome Astfel , pe lângă greutăţile adesea ori de neînvins, ale versului, operele poetice opun oricărei încercări de-a le desbrăca de forma lor naţională, o întreită rezistenţă , a simţirei specifice, a modului de-a o manifesta, adică a stilului şi a idiotismelor limbei, care toate sunt producte naturale ale aceleaşi puteri a naţionalităţei“. Este interesant de-a reda aci felul cum d. Cuclin, reacţionează elegant şi original asupra celor scrise de noi şi implicit celor scrise mai de mult de d. Cuza Iată o parte din răspunsul d-lui Cuclin aşa cum îl găsim în , Patria“ : „D. Petronius relevă multiplele şi formidabilele calităţi ale poeziei eminesciane, atât de legate de specificul nostru etnic, încât „este de neînchipuit cum ar putea fi redate fidel într’o altă limbă decât aceea în care a scris Eminescu“. Rezultă dinexpunerea d-sale că, aşa fiind, chiar făcută de unul cu simţul artistic la adăpost, de o critică şi în perfectă cunoaştere a limbei engleze, traducerea — cea recentă, sau ieşind de pe planul, personal, a oricui, în condiţiuni similare — nu ar putea fi decât cel mult onorabilă şi prin urmare, din cauza acelor „limitaţii cari privesc principiile însăşi ale limbei, şi caracteristice speciale ale poesiei eminesciane“, nu va putea,,să dea toată splendoarea unei poesii lirice, în a cărei componenţă intră evocări de veacuri stinse, şi nuanţe de înţelegere cari stau legate de un temperament de rasă“. E cât nu se poate de frumos şi demn de toată admiraţia. Atunci, şi de nu ne-am găsi tot în prezenţa unor statuări a primi orice, întrebarea ar fi: ce-i de făcut ? Să se renunţe definitiv la orice traducere, în faţa unor asemenea imposibilităţi, magistral evidenţiate. Şi totuşi, spiritul intră în conflict cu inima şi pare a ceda. O traducere, va înfăţişa nu numai personalitatea originalului ci, în plus, şi pe aceea a traducătorului care, fie şi prin absurd, a fi presupus să-şi egaleze modelul, printr’o identificare de viaţă lăuntrică“. Dar seria interesantelor observaţiuni ale traducătorului în englezeşte a lui Eminescu confirmă nu numai greutăţile ce orice traducător le are de susţinut, dar mai este încă ceva nou şi anume că orice traducător îşi imprimă şi el personalitatea creatoare, din care nu este posibil a evada Şi cu cât un traducător este mai artist cu atât evadarea va fi mai dificilă. De unde reese tocmai veritatea tezei că o traducere ideală trăeşte în sfera desideratelor literare şi estetice cari rămân prin natura însăși, dincolo de posibilitățile realizărilor concrete. e telegramă a Ag. Rador, anunţă că soţia unui muncitor nevoiaş sârb, fiind pe patul de moarte, „a declarat“ soţului că are ascunse 7 -8 kgr. aur şi câteva mii de monete tot aur. Oare d-l Romulus Boilă, va găsi vreun moment în viaţă, ca după exemplul de mai sus „să se declare ?“. Membrii de direcţie ai partidului poporului au fost convocaţi in vederea fuziunii cu partidul naţional-creştin. Mirosul fripturii a knoukoutat încă un „partid”. Ploaia torenţială de astănoapte a fost cu adevărat o mană cerească pentru edilii Capitalei. O hărnicie de care alegătorul va trebui să țină seamă. Săgeţi Guvernul anunţă o mare întrunire politică, cu participanţi plătiţi. Va fi o întrunire bine reuşită şi foarte populată. La Parid a fost numit un nou director. Primul lucru pus în practică de tânărul doctor în ştiinţe naturale de la Jena, a fost înfiinţarea unui oficiu de stare civilă piscicolă, ca să nu se mai fure. Reformă admirabilă. Zarurile măsluite D-l Armand Călinescu: Ne-am ars. Oricum, la urmă, tot două puncte es... ABUZUL de LEGIFERARE O gravă primejdie Unii dintre membrii cabinetului actual se lamentează adesea că sunt ignoraţi de publicitatea zilnică a ziarelor. Pornind de la această frământare provocată deinexistenţa lor într'un guvern de „revoluţie naţională", se burzuluiesc în cabinetele lor, şi pentru a apărea în aureola transformatorilor cu orice preţ, dau loc la acte a căror consecinţi se pot întoarce împotriva întregului guvern. Despre ce este vorba ? In vremea din urmă au fost publicate în Monitorul Oficial decrete-legi cu privire la viaţa administrativă a statului sau chiar numai cu pur caracter personal, cum ar fi cele privitoare la crearea de catedre universitare. Intrăm deci pe făgaşul abuzului de legiferare. Guvernul actual nu are împuternicirea parlamentului şi deci a naţiunei, de a legifera pe cale de decrete. Să presupunem însă că măsuri urgente de ordin economic şi financiar ar fi necesare, şi în acest caz, s-ar putea interpreta că deplinele puteri trecute guvernului anterior în această măsură ar fi valabile în astfel de împrejurări. Să mai presupunem că un pericol iminent, grav şi general ameninţă statul şi guvernul este silit deci să ia măsuri imediate pe cale de decrete legi. Dar care este pericolul grav, iminent şi general ce se ridică în contra ţării, pentru ca guvernul să aducă decrete legi pentru crearea unei catedre universitare, sporirea numărului de gradaţii sau înlocuirea vreunui slujbaş oarecare ? In toate împrejurările solemne se afirmă că se va respecta legalitatea fiindcă trebue să se ştie că numai într'un stat de drept nu se pot produce răsturnări şi prăbuşiri dela o zi la alta. Prin astfel de atitudini şi manifestări se calcă în mod flagrant principiul constituţional al separaţiunei puterilor. D. preşedinte al consiliului şi d. A. C. Cuza, preşedinte suprem al partidului au obligaţia de a împiedeca excesul de „revoluţionarism" ilegal şi abuziv al miniştrilor care încă dela început, se sbat să evadeze din legalitate. Cred că conducătorii au tot intersul ca acţiunea lor de guvern să fie desfăşurată într-un cadru de perfectă legalitate şi obiectivitate. Opinia publică nu va judeca abuzul ministrului, ci opera de guvern a d-lor Cuza şi Goga. Asemenea acte ce pornesc din ambiţii neserioase şi satisfac interese subiective nu pot rezista nici în faţa judecăţii morale de opinie publică şi nici în faţa principiilor de justiţie obiectivă fixate în legile noastre organice. Iată de ce se impune o mai atentă supraveghere a celor ce vor să treacă chiar din primele zile la gloria guvernărei, redactând cât mai multe decrete-legi. Deocamdată atât.