Vremea, iulie-decembrie 1932 (Anul 5, nr. 244-268)
1932-09-04 / nr. 253
VREMEA Hașdeu și cultura românească f Intr’un itinerariu critic al culturii românești, Hașdeu își va afla locul pe linia marilor polihistori și enciclopediști cari, începând cu Dimitrie Cantemir, se sfârșește cu Nicolae Iorga. Poate această necesitate organică, de universalitate și poligrafie e o caracteristică a etapelor de luare de cunoștință și expansiune a sufletului românesc. Fiecăreia din ele îi corespunde un anumit geniu cu o activitate specifică , o admirabilă îmbinare de enciclopedism și profetism cultural (Heliade Rădulescu, N. Iorga) sau de universalism și filosofie (Cantemir, Hașdeu, Eminescu). De altfel, toate geniile incipiente ale culturii românești posedă într’un grad mai mult și au mai puțin dezvoltat-structura aceasta polivalentă, posibilități de activare în mai multe domenii. Noi n’aim cunoscut decât foarte târziu, și numai în domeniul științei ,pure, specialiști. Toți istoricii noștri însemnați (Xenopol, Pârvan, etc.) au fost în acelaș timp și gânditori, creere care au încercat să înțeleagă dincolo de documente, să urmărească viața în istorie, să și-o explice prin alte criterii decât cel al evenimentelor. E adevărat că n’am cunoscut experiența umanismului de rădăcină greco-latină, pentrucă singura dată când au pătruns și promovat studiile clasice la noi ele au fost orientate și valorificate numai ca un instrument filologic pentru cauze naționaliste (Școala latinistă), ca edificare și propagandă iar nu ca mijloc de umanizare universalizare a unei culturi indicate , dar lipsa aceasta de temelie a fost acoperită de neîncetata dorință de împlinire, de ieșire din specialitate, de participare la o viziune supranațională a istoriei — pe care o dovedește activitatea oricărui mare învățat român. E reconfortant pentru un nespecialist să vadă pe istorici întorcându-se la o privire de ansamblu și o interpretare sintetică a istoriei ; e însă o dovadă că disciplinele acestea, legate de destinele omului, nu-și au fost nici rod fără umanism. Ceia ce caracterizează dela început pe Hașdeu e vastitatea câmpului său de cercetări și curajul inițiativelor. Rareori veți întâlni în cariera unui savant atâtea inovații de metode care să se verifice de experiențe următoare, iar nu simple inovații fanteziste, romantice, individualiste) și atâta curaj în aplicarea lor. Faceți socotelile, între Hașdeu și contemporanii lui și veți înțelege cât de puțin a fost influențat de epocă și cât de mult a săvârșit muncă de pioner. Ceia ce datorează el epocii, și mai ales mediului românesc, e exterior și ocasional ; satira, ironia, zeflemeaua, pathosul, exuberanța geniului — sunt elementele cari au fost actualizate și premiate de epoca 1870 —1900. Dar precursorul și vizionarul precumpănește. Gândiți-vă numai cu câte decenii era el înaintea științei românești și, câteodată, chiar înaintea științei vremei ( fasciculele volumului II din Istoria critică). Intr’un timp când istoria se făcea la noi pe baza istoricilor clasici și a arhivelor occidentale, Hașdeu răscolește bibliotecile slave (misiunea în Polonia) și adună imense materiale documentare ; într’un timp când toți credeam că suntem latini pur sânge, el se întreabă :,Perit-au Dacii ? ; când istoria se făcea pătimaș"și naționalist, antisemitul și pătimașul Hașdeu scrie foarte obiectivă „Istorie a toleranții reoligioase „ în țările românești“ ; când istoria însemna numai documente și teorii, Hașdeu aplica nouă metode de intuire (portretul lui Vlad Țepeș, cu analiza fiziognomică) și căuta (în Istoria critică) o bază „universală“ istoriei unui popor, ocupându-se de mediul geografic și de integrarea lui în istoria naturală; când modelele dramaturgiei românești erau inevitabilele comedioare franceze, Hașdeu cercetează pe Shakespeare, pe Schiller pe Terentin, le analizează tehnica și încearcă să împrumute ceea ce se poate împrumuta , într’o vreme când toți căutau urmele Romei — și în limbă, și în moravuri, și în folclor — Hașdeu caută influențe subterane, necunoscute, caută urmele sectelor religioase balcanice și legăturile lor cu literatura poporană (Cuvenite den Bătrâni) ; când singurele izvoare erau din Apus și din antichitate, el cercetează cronicile persane și turcești; când un dicționar însemna o simplă îndeletnicire academică, el concepe planul magnificului Etymologicum, pe care niciun titan nu l-ar fi putut sfârși, dar care cuprinde biografia fiecărui cuvânt pronunțat vreodată în ținuturile românești. Lista ar putea fi continuată : munca lui de zece ani pentru editarea lui Coressi, într'o epocă a tuturor improvizațiilor," Arhiva istorică, preocupările de filologie comparată pe scară întinsă, folosirea relațiunilor călătorilor streini în țările românești, etc... Ceia ce dă de gândit și atrage în studiul operelor lui Hașdeu e metoda sa de lucru , și aici e într’adevăr precursor. Gând orice savant rîu nu se străduie decât pentru încheierea operii sale, pentru a închega ceva definitiv și complect — Hașdeu are geniala intuiție (mărturisită în prefața unui volum din Etymologicum) că adevărul nu implică numaidecât complectitudine și perfecțiune, că un lueru bun rămâne bun chiar dacă nu e sfârșit, și că perfecțiunea nu înseamnă ceva definitiv nici total. Adevărul înseamnă intuiția unei metode, adică realitatea și autenticitatea ei verificată pe fapte', dar nu pe toate ■ faptele cunoscute. Căci — fapte noi descoperindu-se a fi după an, și raporturile dintre ele nerămânând niciodată aceleași — ipoteza ar fi atunci perfectă pentru un foarte scurt timp, și apoi inutilă. O metodă perfectă nu exclude mari greșeli și mari lipsuri (prof. Bogdanok îmi spunea odată că în cea mai bună gramatică persană existentă, chiar la pagina 1 se găsește o greșeală grosolană, pentru care un student de anul I ar fi pierdut examenul, și tot de la el știu că Nicholson, cea mai mare autoritate europeană asupra sufismului, face enorm de multe greșeli în traducerile lui, clasice, din misticii persani). Hașdeu a înțeles că aplicațiile metodei vor fi întotdeauna insuficiente (în epoca experimentării) iar rezultatele cercetărilor nesigure și instabile — dar că experiențele de perfecționare și continuă adaptare a metodei sunt singurele care colaborează la creiarea unei științe și la justificarea ei. Că n’a sfârșit mai nimic din cele începute, nu dovedește— cum au crezut unii — ineficiența muncii lui de titan poligraf. Tocilescu și Ureche și-au sfârșit operele. Fiecare erudit universitar își sfârșește îmbâcsită lui monografie, cu toate izvoarele citate, toate citațiile corecte, indice pus la punct și prefață. Și cum, o sfârșește — așa moare. Definitivul și perfectul, în istorie, e cel mai sigur semn de prematură decrepitudine. Sunt numai marile intuiții și revoluțiile metodologice — cu inevitabilele lor devieri, exagerări, lipsuri și greșeli — cari depășesc veacul și fecundează o cultură..Hașdeu le-a avut din plin. MIRCEA ELIADE DIN OPERELE Ursita, roman în Buciumul românu pe 1864 și Rev. lit. și științifică pe 1876 , în volum, București 1910. Studii critice asupra istoriei române, Luca Stroici, București, 1864. Filozofia portretului lui Țepeș, București, 186. Studii critice asupra istoriei române, Buc., 186. Domnița Ruxandra, dramă în 4 acte, în Familia din 1868. Ion Vodă cel Cumplit, Buc., 1865 ; ed. II, Buc., 1894. Studii asupra iudaismului, Buc. 1866. Industria națională, Buc. 1866 ; ed. II, Buc. 1901. Istoria toleranței religioase în România, ed. I, 1865 ; ed. II, 1868 ; trad. franceză, 1876. Răzvan Vodă și Vidra, dramă istorică în 5 acte, ed. II, Buc., 1876; idem, 1883 ; ed. III, 1869 ; ed. IV, 1895; idem, „Biblioteca pentru toți”, No. 449 ; idem 1909. Odă la boem, B 1C. 1869. Orto-nerozie, comedie în Traian din 18/1. Poezii, Buc., 1873. Istoria critică a Românilor; t. T. Buc., 1873; ed. II, 1874; vol. II, 1875 (determinată) ; trad. franceză, Buc. 1878. Principii de filologie comparată arie europee, 1875. LUI HAȘDEU Obiceiurile juridice ale poporului român, Buc., 1878; idem, 1882. Cuvente den bătrâni, t. I., Buc., 1876; t. II, Buc., 1879; supliment la t. I, Buc., 1880; t. III, Buc., 1881. Originele Craiovei, Buc., 1878. Trei crai dela Răsărit, comedie în 2 acte, Buc. 1878. Din istoria limbei române, Buc., 1883. Cronica lui Zilot Românul, 1884. Psaltirea diaconului Corset, ed. Acad.; t. I, Buc., 1885. Dicționar și dicționare (Atuli. Acad. Rom. SCS, 1886—87). Etymologicum magnum, t. I. (a—amuri), București, 1887; t. II. (atus ! firi) ; t. III (—bărbat), București 1893; t. IV. Introducere, Buc. 1898. Strat și substrat, Buc., 1892; Sic Cogito, Buc., 1892; ed. II, 1893; ed. III, 1895; ed. IV, 1907; idem B. p. toți. No. 389. Bine Trilogie. O istorie germană a literaturei române (cu Șăineanu, Ionescu-Gion), Buc., 1893. Femeia, schiță dramatică în 5 acte, în Revista Nouă din 1894—95. Basarabii. Cine ? de "unde ? de" când? Buc. 1894. Cine sunt Albanezii, în ’Lît. și alta rom. din 1900—1901. Wk 4 SEPTEMBRIE 1932 , HAȘDEU, P O S P. P. Carp — care în traducerile sale poetice din Shakespeare utiliza de multe ori o formă ciudată de vers alb, un fel de proză nu pretutindeni ritmată, dar despărțită în rânduri ce încep cu Majuscule și cari dau numai iluzia unor versuri — îl învinuia pe Hașdeu că jertfește mereu ritmul, pe Hașdeu care care încă de prin 1861 (când dedica Clarei Weinberg, strofe lirice), se înfățișa ca cel mai mare mânuitor de ritmuri din poeții români de pe atunci! Virtuozitatea metrică a lui Bogdan Petriceicu Hșdeul se poate vedea nu numai în poemele cu strofe regulate de felul acesta : In jos atârnă ’n greutate lutul, In sus Se ’nalță al însufării foc... Se rupe inima la tot minutul, Vrăjmașii și-au ales loc, și nu numai în stanțele ’n cari versurile scurte se strecoară printre cele lungi la distanțe bine calculate (ori bine găsite de inspirație) . De unde până unde vine un boier Zanea Vistier Aducând cu sine un vizir sau pașă, „Doamne", — către Vodă zice umilit, „Focul-i potolii" „Să deschidem dară punga cea „vrăjmașă". Dar mai ales în versurile poliritmice (unde ușoara cronică ritmată, cupletul și satira se împlinesc ca să alcătue câte o savuroasă fabulă), se poate vedea abilitatea lui Flașdeu în folosirea ritmurilor, când voește și unde credea el că trebue. Iată în întregime o bucată tipărită în „Din Moldova" dela 1862, pag. 27—28 și semnată B. P. Hu. Era Bahluiul mare. Pe țărm șezând In gând Pe rând Treceam neajunsurile vieții solitare — „D’ași fi căsătorit!" Spusei atunci destul de tare „Ce trai „Să tot iubești și tot să fii iubit „Neadormit! „Ce dulce armonie ! „De-acuma, dar oricum să fie, „îmi trebui mie „O soție „Nurlie. „Durdulie, „Hazlie, „Vie, „In scurt, cu merite — o mie „Să mor de bucurie!" D’o dată fată C aleargă înspre mal Un oarecine, La față — om, la fugă— cal. Dând busna peste mine : Altminteri nătărău! — Bre, ce-ai pățit, vecine ? Pesemne doagele nu ți-s depline ? — Rău și rău (Răspunde călătorul meu) Nevasta mi-a luat’o drăguțul de pârâu . S’a dus! tot mări — dus ! Și-i caut trupul eu ! — Ți-a fi, prietene, cam greu! Căci trebuia s’apuci la valea cursului bătută cale. Iar nu pe-aici în sus! — învață alții, măi! Doar pe flăcăi Ca tine! Femeea mi-o cunosc pre bine! Ziceam că „sânt" , țipa că „mei". Mergeam spre răsărit, striga că „spre Apus". L’amiazi se părea că-i noapte; Și astfel pentru toate ! Deci Să ’nțelegi Că ea pe veci Nu poate un chip obicinuit să’noate; Și râul să fi fost oricât de furios. Săracul val Fu nevoit s’o tragă nu în jos, Ci tot la deal, Să scape bucuros. Cât despre rimă, el a inventat rimele eminesciene cu cel puțin cinci ani înainte de apariția poeziei lui Eminescu în „Convorbiri literare“ și cu cel puțin un deceniu și jumătate înaintea ivirii poeziilor epocale într adevăr ale acestuia. In anul 1862 B. P. Hașdeu împerechea sonurile a câte două cuvinte cu finalul unui singur cuvânt (Suceavaînvăța-va), îngemăna nume proprii exotice cu vorbe comune indigene ( Râfaele mele). In „La deschiderea Reuniunei de lectură de la Cernăuți“ o aprigă poezie plină de avânt epic și de intoleranță șovină — el avea îndrăzneli1) Și invocările lui lasă în urmă — o cu mult în urmă ! — invocațiunile din legendele lui Bolintineanu și pe cele din Un răsunet („Marșul anului 1848“), al lui Andrei Mureșeanu. Iată chemările către umbre, făurite de B. P. Hașdeu: Am vitejit făr’seamăn, care nu bătaie Frânt-au vrășihășia’n număr înzecit Ștefanei! Asânel Iancule! Mihaie ! A seminței mele scuturi de granit! ... Zota, Zbierea, Rene, Caline inc, Costine... Tinerii, bătrânii, vă virez pe toți. Cânte-vă’n tot unghiul, Cânte-vă cu mine Ai bunicei Rome împrăștiați nepoți. Și pe un asemenea poet, al cărui stil era rând pe rând academic și burlesc, exuberant și lapidar, a cărui proză — epică, familiară, didactică, pitorească, multicoloră — putea în răstimpuri fi scandată, ale cărui dialoage se schimbau de la sine în mimodrame, și care (în viață și în scris) știa cum, se țese o intrigă : pe acesta în 1867, Petre Carp îl declara fără stil, fără acțiune, fără caractere, fără ritm — și ni-l trimitea la Aghiuță ! I Din câte păcăleli a scornit în semiseculara-i carieră literară și polemistică, cea mai strașnică păcăleală a lui Hașdeu a fost aceea de a face pe oameni să nu-i ia în serios ca poet, să-l creadă cel mult un cronicar dubliu, sau un erudit care dă unele amănunte interesate și în versuri. Om rebarbativ, cu o veșnică grijă parcă de a speria și deconcentra pe cei mai ademenibili cititori de versuri. O poezie de concepție ori de puternică inspirațiune, el găsește mijlocul de a o zbârli cu adnotații cum notis variacum, cu motto-uri. Balada „Conjurațiunea leproșilor“ (medievală prin cuprins și pri intenții) se deschide cu un foarte lung motto în italienește, asupra buboșilor anului una mie trei sute unsprezece. Hașdeu e act de o preciziune pe care n’ai dorit-o. Citează pe autor: Cibrario; uvrajul : Economia politica del medio evo , cartea : III, capitolul :2... Iar în prima strofă se dedă unei foarte ingenioase operațiuni de aritmetică. Balada a apărut la sfârșitul lui 1869 și începutul anului 1870; ea tratează un subiect de la 1311. Hașdeu vrea să ne dea exact anul leprozităților acute. Iată la ce mijloc recurge: O cronică scrisă de mână Pe tin petic de piele bătrână Ne spune un lucru ciudat Cinci veacuri și șease decade Din care un an se mai scade Cu’ncetul de-atunci au zburat. Operația e — cum vedem — mai complicată decât aceea pe care ne-o va oferi Vasile Alecsandri în „Peneș Curcanul“ când va zice : Plecat-am nouă din Vaslui Și cu sergentul zece, Linde avem de făcut o simplă adițiune: 9+1=10. In poezia lui Hașdeu pentru verificarea rezultatului, suntem nevoiți să !) Mai târziu, mult mai târziu, — în poemul „Dumnezeu“, — Hașdeu, arătând că socoate rima drept o copilărească întorzonare, va spune : Artistic e terțul poemelor dantesce, Nu-i însă pentru Dante, gigant cu zurgălăi ! Divina-i Comedie ar fi și mai divină De i-ar lipsi aceste broboade pământești. Shakespeare, Shakespeare cel mare, Shakespeare cel fără seamăn, Al cărui geniu soarbe tot neamul omenesc Precum cristalul prismei îl vezi sorbind lumina, Shakespeare, când cată rínia, vai ! nu mai e Shakespeare!' Și, adresându-se deadreptul rimei : „Tu fugi de mine ? Fie ? Iți mulțumesc. Odată Fugit-ai și de Milton cel orb și prigonit, Ș’atunci din neputință croindu’și o putere, A scris el fără rimă sublimul Paradis. Da, tu’mi plăceai și mie în vremile trecute Când te-acățam la versuri, cum fetele din sat Acață la cosițe câte-un boboc de floare. Măcar că fără brenghiuri frumosu-i mai frumos". ETUL_ facem două înmulțiri, o adunare și două scăderi , precum arată tabloul următor : 5 veacuri = 100 ani X 5 = 500 500+ 6 decade1 = 10 ani X 6 = 60 60 560 Paș’de te mai împărtășește, după un asemenea exercițiu, din frumusețea diabolică, din sublimul strofelor ce urmează : Era într’o veche pădure, De unde vrășmașa secure Nu smulse-o creangă de brad, Pe-o stâncă de fulger crăpată, Pe-o râpă de șerpi îmbăiată, Pe-o beznă cu fundul în iad, In cuibul acel neferice — Precum cronicarul îi zice Ba leatul mai sus arătat — A fost o petrecere mare: Leproșii din patru 1 hotare Veniră în cârduri la sfat. Vedeai o icoană grozavă, Tot bube pocnind de otravă Pe brațe, pe coapse, pe frunți; strepuri, de mult închegate, Lipite pe răni destupate, Ca niște oribile punți!’ Obrajii lor — cronica spune — Părea ca lin foc de tăciune Cu spuză ’nvălit împrejur, Când negrul cu roșul s’alungă, Trecând printre ele în dungă Alb, vânăt, și galben, și sur! In poezia „Vornicul Ion Moțoc“, nu-i ajunge lui Hașdeu un Subtitlu care datează faptul, arătând că acesta se petrece în secolul XVI . iată că un motto explicativ vine să se întindă, la rândul lui,— bibliografic și cu fire lungi de cașcaval grecesc la capac —în cuprinderea următoare : „Răsunător în curs de douăzeci de ani, vornicul Iancu Moțoc alungă pe Alexandru-Vodă și aduce în locu-i pe un străin din Germania, dar mai la urmă dând jos și pe acesta, pentru pune pe tron o nouă creatură, poporul a nu-l mai asculta, ci primește înapoi pe Alexandru. Vornicul fuge în Polonia, unde însă, după stăruința Porței Otomane, piere decapitat în capitala Galiției. Testamentul acestei triste celebrități se oferă până astăzi la Lemberg, în Tabula Municipală, Liber Testamentorum, t.2 ab anno 1544 ad 1578, p. 223“. Mai poate atunci umanitatea lectrice să se apropie de poezia propriu zisă, unde sunt strofe la cari, în danu sinduit a muza epică a scriitorilor români, nu numai a celor din perioada bolintineană dar și muza poeților ,mai aproape de vremea noastră ? Iată trei strofe dela început: La cetatea Leov, în Țara Leșească, Va tăia călăul pettu Român fugar Curge tot poporul, lacom s’o privească Lacom s’o privească că-i un lucru rar. Solul din Moldova, trimis ca să ceară Marfa cumpărată, capul cel tăiat, Stă cu nerăbdare, mai curând să peară, Mai curând să piară omul vinovat. Mii și mii de glasuri se pornesc deodată. Ca și când isbucnia de foc , Vine ! vine ! vine! și’n sfârșit s’arată — Și’n sfârșit s’arată vornicul Moțoc. Astfel că avem un Hașdeu într adevăr inedit, un Hașdeu necunoscut. Un extraordinar poet (cum se va arăta, cu deosebire, în ciclul ce poartă supraul „Așteptând” din epoca de după moartea Iuliei Hașdeu). Avem un Hașdeu poet în versuri rimate (Sărăcia, Vorniul Moțoc, Odă la doiari,Ștefan și Radu, Muntele și valea, După bătălie, Magda lui Arbure, Viersuri, Bradul, Matei Doloroza, Din iarnă, La casă de nebuni, Gaudeamus, Pe clavir, Multiplicamini și altele) poet în versuri rimate numai („Dumnezeu“) și poet într’o proză ritmică. BARBU LAZAREANU 2) O mică nedumerire. Prin decadă noi eram obișnuiți să înțelegem zece zile. Vezi în această privință concendarul republican în care săptămâna este înlocuită prin decadă, iar numele zilelor sunt următoarele: primidi, duodi, tridi, quartidi, quintidi, sextidi, septitidi, actidi, nonidi, decadi. Hașdeu însă prin decadă, înțelege deceniu. '"?• 560-1 "ökT 1870-559 1311 adică exact una mie trei sute unsprezece.