Vremea, iulie-decembrie 1933 (Anul 6, nr. 294-318)
1933-09-10 / nr. 304
6 10 SEPTEMBRIE 1933 a st român! A nu a apărut, acum de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali și scriitori: a nu mai fi români, ,a regreta că sunt români, a pune la îndoială existența unui specific național și chiar posibilitatea inteligenței creatoare a elementului românesc. Să ne înțelegem bine: tinerii aceștia nu depășesc naționalul pentru a simți și gândi valorile universale ; ei nu spun : ,,nu mai sunt român pentru că sunt înainte de toate om, și cuget numai prin acest criteriu universal și etern“. Tinerii nu disprețuiesc românismul aceștia pentru că sunt comuniști, sau anarhiști, sau mai știu cu ce sectă social-universală. Nu. Ei, pur și simplu, regretă că sunt români, și ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă nație de pe lume, chinezi, unguri, nemți, scandinavi, ruși, spanioli, orice, numai români — nu. S’au săturat până în gât ,de destinul acesta de a fi și rămâne români. Și caută prin orice fel de argumentare (istorică, filozofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, incapabilă de eroism, de probleme filozofice, de creație artistică, și așa mai departe. Unul dintre ei se îndoiește atât de mult de realitatea unui neam românesc războinic, încât își propune să citească „Istoria Imperiului Otoman" a lui Hammer, ca să verifice dacă într’uadevăr s’au luptat vreodată Românii cu Turcii, și i-au învins! Altul crede că orice creer care contează în istoria și cultura „românească", nu e de origine română. Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Hasdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan, etc., etc. — toți, dar absolut toți, sunt streini. Sunt slavi, evrei, armeni, nemți, orice , dar nu pot fi români, românii nu pot creia, nu pot judeca; românii sunt deștepți, sunt șmecheri, dar nu sunt nici gânditori nici creiatori. Dacă se pronunți vreun nume despre care se știe sigur că e românesc, au alte argumente. Este din Oltenia ? Sânge sârbesc. Este din Moldova ? Moldova întreagă e slavizată. Din Transilvania ? Sânge unguresc. Cunosc câțiva moldoveni care spun cu mândrie : „am sânge grecesc!“ ; sau „strămoșul meu a fost rus". Singura lor șansă de a fi oameni adevărați este de a-și dovedi că originea lor nu este curat românească. Nu cred că se află țară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie rușine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-și bată joc de trecutul lui și să mărturisească, în gura mare, că ar prefera să aparțină, prin naștere, altei țări. Toți tinerii aceștia au de făcut obiecții neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deștepți și asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc , îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufletești, cine nu capătă insomnii din cauza meditațiilor și agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei și al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu urlă „Neant! Agonie! Zădărnicie!", cine nu se dă cu capul de pereți ca să afle „autenticitatea", „spiritualitatea" și „viața interioară“— acela nu poate fi om, nu poate cunoaște valorile vieții și ale culturii, nu poate creza nimic. Români sunt deștepți — ce oroare ! Unde poate duce deșteptăciunea ? La ceți folosește faptul că poți cunoaște, superficial, realitatea — când îți lipsește imagina probleme, facultatea de a îți lipsește boala prin care poți întrezări moartea și existența, îți lipsește însăși elementele dramei lăuntrice ? Tinerii aceștia sunt supărați pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte și nu se sinucid din desperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică și etică a desperării. Și pentru că desperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii și culturalizări, drept credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali dedus stupiditatea iremediabilă nu a acestui neam. Tot ce nu se găsește în Pascal, în Nietzsche, în Dostoevski și în Heidegger — și toate aceste genii au elaborat o gândire impenetrabilă structurii gândirii românești — tot ce nu se găsește în nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui rus și în meditațiile unui catolic în veșnică îndoială, nu înseamnă nimic, nu are o valoare filozofică, nu are valoare umană. Alimentați de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preț o spiritualitate care să semene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă — tinerii n’au înțeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuși cu o inteligență și o simțire proprie. Tinerii au reacționat împotriva curentului de acum zece-doisprezece ani, pornit de la „Gândirea" și „Ideea Europeană" (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic ; originile publicațiile sunt tot în cursurile și lui N. Iorga, care proclamase „autohtonismul", „specificul etnic" în artă și în gândire, și încercase cea dintâi filozofie ortodoxă prin creiarea tipologiei românești. Cauzele acestei reacțiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negație a istoriei, relativism în cultură, disoluția conceptelor critice, etc.) sunt mult prea interesante și prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. De altfel, nici n’am încercat aici să cercetăm întreg fenomenul „a nu mai fi român", ci numai să denunțăm câteva din aberațiile ultimei mode intelectuale. Acei care desperează de destinul de a se fi născut români, judecă strâmb meritele și defectele poporului. Ei vor problematici, îndoeli, eroism — iar poporului român îi e cu totul streină îndoiala și despre eroi are o concepție cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual credința și îndoiala au valoare filozofică, deschid căile meditației, pun probleme pentru un țăran român, nu există îndoială, el crede firesc („așa cum curg apele, cum cresc florile"), fără „probleme“ (țăranul român este realist; vezi: colecțiile de proverbe ca să înțelegi cum a reacționat el contra încercărilor de idealism, de criticism, aduse de popoarele cu care a intrat în lorătură). Intelectualii au despre eroi o concepție morală sau magică, și într’un caz și în altul, ei judecă individualist, iar la limită demoniac. Am arătat altădată ce cred românii despre eroii neamului, ceia ce cred și despre personagiile biblice și apostolice; că trăiesc într’un raiu ca un splaiu românesc, se gândesc la nevoile lor, familiare, ca și în viață, coboară pe pământ în ceasuri grele, stau de vorbă cu oamenii într-un limbaj familiar, etc. Eroii așa cum sunt înțeleși de popor, și eroii așa cum sunt închipuiți de intelectualii tineri — nu au nimic de a face între ei. Unii au un eroism pe care li-l dau viața asociată, ceilalți concep un eroism etic, de probleme, de drame și conflicte. Apoi, tinerii intelectuali judecă Întotdeauna un popor prin ce creiază, nu-1 judecă prin ceia ce este, prin supraviețuirea lui. A „creia" este o concepție individualistă ; a fi, așa cum a lăsat Dumnezeu, este adevărata axă a „spiritualității" poporului. In concepția poporului, nimic nu se creiază, nimic nu se face, lucrurile vin și pleacă, lucrurile se întâmplă. Dar aceasta este o problemă prea complicată pentru a o rezolvi aici. Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe — dar aceasta e condiția noastră umană, acestea sunt posibilitățile noastre de a atinge universalitatea.Putem pleca de la ele sau le putem ignora pur și simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace — să ne fie rușine că ne-am născut români, numai pentru simplul motiv că nu găsim în valențele românești ceia ce vrea Chestov sau Dostoevski. MIRCEA ELIADE mai întoarcerea in haos înapoi în spre haosul inițial, înspre haosul absolut! Să desfășurăm subiectiv un proces care să reprezinte intrarea în confuzia primordială, în vârtejul de început al lumii. In noi să crească un avânt în spre învolburarea cosmică, înainte de apariția formelor, înainte de individuație. Simțirea noastră să pâlpăe de acest efort și de această nebunie, de aceste văpăi și de aceste prăpăstii. In interiorul nostru să dispară legile lumii precum și toate consistențele ei, toate cristalizările și toate structurile, pentru ca în această topire și desechilibrare, accesul vârtejului absolut să fie deplin. Nemai existând legi și ființe individuale, putem reface subiectiv procesul de la cosmos înspre haos, de la natură înspre indiviziunea originară, de la formă înspre vârtej. Destrămarea lumii realizează un proces contrar evoluției cosmice, un proces invers și retrospectiv. Lin apocalips rost urmat, dar izvorît din aceiaș sensibilitate și aceleași aspirații. Căci nimeni nu poate dori întoarcerea în haos, fără să fi suferit toate amețelile apocalipsului. Câtă groază și câtă bucurie nu încerc la gândul că aș fi prins deodată în vârtejul haosului inițial, în confuzia și în paradoxala lui simetrie. Simetria cestui vârtej este singura simetrie haotică, lipsită de o excelență formală și de un sens geometric. Dar există în orice vârtej o posibilitate viitoare de formă, precum în haos este o posibilitate de cosmos. Aș vrea să trăesc la începutul lumii în vârtejurile demonice ale haosului originar. Să existe în mine posibilități de forme, dar nici una să fi realizată și efectivă. Totul să vibreze de o neliniște universală de început, ca o trezire din neant. Nu pot trăi decât la începutul ■ sau la sfârșitul acestei lumi. ES IRONIE ȘI AUTO-IRONIE. — Când ai negat totul cu frenezie și ai lichidat radical cu toate formele de existență, cînd nimic nu rezistat pornirii și excesului de negativitate, de cine te mai poți lega decât de tine însuți, de cine să mai râzi sau să plângi, afară de tine ? După ce întreaga lume a căzut în ochii tăi, c,azi în mod iremediabil și tu. Nelimitatul din ironie anulează toate din viață. Nu vorbim conținuturile de ironia elegantă, inteligentă și fină, născută dintr’un sentiment de superioritate sau orgoliu facil, de acea ironie prin care unii oameni își mărturisesc emfatic distanța lor de lume, ci de ironia tragică, de ironia infinit amară, de ironia din disperare. Singura ironie adevărată este aceia care suplinește o lacrimă sau o cispație, dacă nu un rânjet grotesc și criminal. Există o mare deosebire între ironia oamenilor care au suferit și ironia celor superficiali și comozi. Căci la întâii ea indică o imposibilitate de participare naivă la viață, legată de sentimentul unei pierderi definitive a valorilor vitale, pe când la ceilalți această imposibilitate de participare nu se reflectează dureros în conștiință, fiindcă sentimentul unei pierderi ireparabile nu există. Ironia indică o crispare internă, o adâncire de riduri, o lipsă de spontaneitate și iubire, de comuniune și înțelegere umană! Ea este un dispreț voalat, o transfigurare a unei răutăți și a unor deficiențe. Ironia disprețuește gestul naiv și spontan, fiindcă starea ironică este dincolo de irațional și naiv. Este însă în ironie multă invidie față de oamenii naivi. Ironicul, neputându-și manifesta admirația lui pentru simplicitate, din cauza enormului său orgoliu, invidiază și înveninează, disprețuește și se crispează. Din acest motiv îmi pare mult mai autentică ironia amară, ironia tragică și agonică, decât cea surâzătoare, ce izvorește dintr’un scepticism ușor, cu seninătăți vagi și echivoce, cu pretenții de lumină și bună-voință. Cât de caracteristic este faptul că în auto-ironie se întâlnește numai forma tragică de ironie, că ironicul este în asemenea caz, numai agonic! Nu se poate ajunge la auto-ironie prin zâmbete, ci numai prin suspine, cari sunt suspine chiar dacă sunt complect înăbușite. Căci auto-ironia este o expresie a disperării. Ai pierdut lumea asta, te-ai pierdut și pe tine. Și atunci un râs negru, înveninat și sinistru, însoțește toate gesturile tale, ca o mască hidoasă, distruge toate iluziile de elan și pe ruina tuturor surâsurilor naive, dulci și mângâetoare, apare surâsul agonic, mai crispat decât în măștile primitive și mai definitiv decât în cele egiptene. EI DESPRE MIZERIE. — Când mă gândesc la faptul că mizeria este strâns legată de existența omenească, nu mai pot adera la nici o teorie și la nici o doctrină de reformă socială. Toate îmi par egal de stupide și de inutile. Chiar și tăcerea îmi pare un urlet. Animalele care trăesc fiecare din silința lor, nu cunosc mizeria, fiindcă nu cunosc ierarhia și dependența unora de alții. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindcă numai el a putut să-și creieze din semen un supus. Niciun animal nu-și bate joc de altul asemănător până la identitate cu el. Numai omul este capabil de atât auto-dispreț. Toată calitatea din lume nu face decât să evidențieze și mai mult mizeria, arătând-o mai îngrozitoare și mai ininteligibilă decât în părăsirea absolută. Ca și în fața ruinelor, în mizerie te doare vidul de umanitate, regretul că oamenii nu schimbă esențial ceea ce este în putința lor de a schimba. De altă parte, acest sentiment se combină cu Unul al imanenții și eternității mizeriei, al caracterului ei ineluctabil și fatal, acolo unde există viață omenească. Deși știi că oamenii ar putea înlătura mizeria, îți dai totuși seamă de veșnicia ei, dând astfel naștere la un sentiment neobișnuit de neliniște amară, la o stare sufletească paradoxală și tulbure, în care omul apare în toată inconsistența și mizeria lui. Căci mizeria obiectivă din viața socială nu este decât un reflex palid al infinitei lui mizerii lăuntrice. Când mă gândesc la mizerie îmi trece orice poftă de a mai trăi. Ar trebui să arunc tocul din mână și să mă duc într’un bordei „unde sprijinul meu adus sărăciei ar însemna mai multă umanitate efectivă, decât o carte ce nu face altceva decât să otrăvească și mai mult această lume nenorocită și singură. Mă apucă o desnădejde mortală când mă gândesc la mizeria îngrozitoare a omului, la putregaiul și cangrena sa. Acest animal rațional, — n’ar mai fi! — se apucă de construcții, de teorii, se pasionează de ideologii în fața mizeriei, în loc să arunce tot ceea ce are pe el, într’un gest de înțelegere înaltă și de comuniune adâncă. Deși nu se poate interveni în existența nimănui, și deși nu poți scoate pe nimeni efectiv din singurătatea durerii, totuși pasivitatea criminală, precum criminală e și mila aproximativă, așa cum e mila tuturor oamenilor. Prezența mizeriei în lume compromite pe om mai mult decât orice și explică de ce grandomania acestui animal va trebui să aibă un sfârșit catastrofal. Când văd mizeria mi-e rușine până și de faptul că există muzică, devenită în asemenea cadru inexpresivă și rece. Esența vieții sociale este nedreptatea. Și atunci cum să mai aderi la o doctrină socială și politică ? Mizeria distruge din viață totul ; o face scârboasă, hidoasă, spectrală. Există valoarea aristocratică și valoarea mizeriei, întâia rezultă din rafinament și a doua din mumificare. Căci mizeria fantomatizează, creiază umbre de viață, apariții stranii asemănătoare unor forme crepusculare ce succed unui incendiu cosmic. Nu este în convulsiunile ei nici urmă de purificare, ci o ură, o amăreală, o înrăire carnală. Mizeria, ca și boala, nu duce la un suflet nevinovat și îngeresc, la o umilință curată și pură, ci la o umilință veninoasă, rea și răzbunătoare, la un compromis ce ascunde răni și patimi chinuitoare. Aceia cari nu s’au născut în mizerie, ci au căzut în ea, nu se pot împăca absolut niciodată, fiindcă aceștia înțeleg mai bine decât ceilalți că în viața aceasta lucrurile ar putea sta și altcum. Nu admit o revoltă relativa, în fața nedreptăților, ci numai a» revoltă eternă, fiindcă eternă este mizeria în umanitate. EMIL CIORAN VREMEA Meieahna Coanei Dora (Continuare din pag. 5-a) Fetele fuseseră bine îngrijite de la începutul începutului. Cele mai măricele erau laolaltă, într’o gazdă bună din Iași, unde învățau carte și se desghețau. Cea mai răsărită Tincuța, o codană trasă la față, cu ochii verzi, mari și gură roșie, săltase mult peste frumusețea părinților, începuse să se pîrguiască a măritiș, iar cînd a venit în vacanță, și a strîns-o în brațe pe maică-sa, Coana Dora și-a simțit toată spinarea furnicată de o teamă fără sfârșit. O simțea că pleacă de lîngă ea, că e pe jumătate plecată, că i-o fură viața și că ea rămâne după dânsa îmbătrînită și singură. Atunci și-a încleștat mîiile de trupul zvelt și fraged cu sînii răsăriți necuviincioși din bluza școlii și a plîns liniștită, resemnată, înfrîntă, iar în ziua aceia cînd s’a întins masa mare, cu toate cele paisprezece fete, C’oana Dora și-a umplut paharul, s’a uitat în ochii Tiiicuței cum nu se uitase nici odată și dulce, ca dintr’un glas de altă făptură, i-a spus încet, ca la capăt de suflare și totuși zîmbind : —■ „Mireasă maică!". Și a ciocnit cu ea ca și cînd ar fi iscălit hîrtia de renunțare. De atunci, douăzeci de ani în șir, n’a fost masă și n’a fost pahar de vin în mîna Coanei Dora, să nu audă aceiaș șoaptă blândă, tot mai blîndă și mai înceată, cu cît mai împovărată era de ani. — „Mireasă maică!...“. Și douăzeci de ani Coana Dora a băut coclauri, a ademenit bieți buni, a zvîrlit nadă peste tot ,unde erau flăcăi vrednici de însurat și și-a căpătuit fetele pe rînd. Și pe Tincuța și Aglaia și Mărgărita și Ana, Maria, Smărăndița, Tudora, Amalia, Sanda, Cătinel, Puica, Veniuța, și Lucia. Mai rămăsese de măritat Sultana. Paharul de vin, se ridica acum la masă tremurînd și tremurînd suna glasul bătrînei cu ochii înlăcrămați. Ar fi zis că o roagă, sau se roagă: — „Mireasă maică!...“. Dar un avocat fercheș din Vaslui a tăiat și cel din urmă lăstar al casei acesteia rodnice, întinzînd în ea o ghitară voinică de om tînăr, aprins și bine socotit în alte privinți. Nunta aceia a fost cu adevărat o nuntă de povești. Coana Doranu sărbătoarea numai măritișul fetei, își sărbătorea biruința, marea ei biruință, înduioșătoarea cerere de eroare și vrednica mîntuire a sufletului ei de soață bună și înțelegătoare. C’onu Timofte a înțeles și n’a mai zis nimic. Ii era inima înfiorată gîndindu-se la ziua de mîine, la pustiirea care avea să se întindă în casa asta largă cu pridvorul fără capăt, în care au zbupăit atâtea piciorușe și s’au copt atîtea vieți. Și își dădea seama că bătrîna e prea înfierbântată azi în bucuria ei de biruitoare, ca să se mai poată gîndi la ce avea să vie după nuntă. Ii era frică mai ales pentru prăbușirea pe care simțea că o s’o aibă C’oana Dora, dar n’ar fi cutezat să-i spuie o vorbă. Noaptea, cînd au plecat mirii, bătrîna, dreaptă în capul scărilor, crescuse parcă tînără și înaltă ca în anii ei de tinere. Ii sclipea în ochi o luminiță ciudată bune, ca de mult, în ziua de mînaceia cînd, Hristache a Lupoaei scrîșnise : — „Fire-ai a dracului să fii! De ce n’ai ești băiat!“ Și C’onu Timofte a crezut că nu mai înțelege nimic cînd a văzut că bătrîna nu are măcar o lacrimă în ochii plinii de lumină. Iar cînd trăsurile s’au depărtat și nu s’au mai văzut, departe spre valea Fălciului, C’oana Dora s’a întors senină spre colțul dumisale și i-a mîngîiat încet obrazul. C’onu Timofte i-a simțit mîna fierbinte și inima i-a tremurat ușurel în tăcerea imensă și goală care se prăvălise peste tot. A auzit’o ca în vis șoptind: — „M’aiertat ?". Și n’a putut să-i răspundă. I-ar fi spus așa de multe încât cuvintele îngrămădite în buza minții lui s’au înțepenit tremurînd acolo și au murit înăbușite. I-a doar mîna și i-a frămîntat’a luat puțintel cu degetele lui pufoase. Era un fel de a i-o săruta.Peste noapte, bătrânul n’a putut să închidă ochii și cu adevărat n’a mai înțeles nimic cînd a auzit răsuflarea așa de liniștită a nevestei. Dormea adînc și neîntoarsă ca un copil. A doua zi ca și cînd nu s’ar fi întâmplat nimic, casa urla de goliciune și C’oana Dora nu băga de seamă. Dar la masă, cînd și-a turnat paharul de vin, l’a luat între degete, și fără să vrea, fără să știe l’a ridicat și zîmbind a deschis gura să înceapă ca și până acum. —• „Mireasă... ma...“. Ochii țintiți pe locul gol s’au făcut o clipă fierbinți apoi au înghețat. T Qt a stat așa, n’a știut nici ea nici bietul bătrân care-i tremura de milă. Apoi, deodată, paharul a plesnit de masă, scăpat dintre degetenesc de plîns a și un hohot nebufărîmițat încăperea. S’a stăpânit apoi cît a putut. Și-a dat seama că-și sperie bărbatul și și-a ferit lacrimile de ochii lui. Dar din ziua aceia, viața i s’a făcut un chin. Dorea să moară fiindcă intrase moartea în ea , i se împlinise rostul... Bătrânul nu mai avea curaj să-i spuie nimic. O vedea topindu-se, o vedea la masă, cînd pune mîna pe pahar, cum aruncă ochii la locul cel gol dar nu mai avea curaj să se uite mai departe. Știa că plînge ferită și o lăsa să-și șteargă pe furiș lacrimile. Ii lăsa iluzia că n’o vede. Ii erta și cea din urmă meteahnă, cea din urmă serie, care era ursită să fie a lacrimilor și a morții, fiindcă e a tuturor și e o copilărie să mai lupte cineva cu ceia ce intră în inima inimei rostului de răpitură omenească. Dar într’o zi, un hîrît de trăsură a rupt liniștea cârsei în scări de clopoței. Tudora, cocoțată între bagaje și între cele patru fete ale ei și-a făcut vînt pe ceardac și nici nu le-a dat timp bătrînilor să răsufle: — M’am întors acasă. L’am lăsat. Să nu-mi faceți morală că nu primesc. Mai bine mă înec cu fete cu tot în baltă...“. C’oana Dora a crescut dreaptă, ca un mîndru semn de poruncă : — „Nici nu te întreb ce-a făcut. De vreme ce 1 ’ai lăsat, ați știut tu bine ce faci. Te desparți de el și stai aici. Iar fetele... Și n’a mai avut nevoe să spue gândul tot. Soare nebun de vară și căldură și inimă de sărbătoare, toate au chiuit în ziua aceia prin golul casei gospodărești. Nenorocirea din tîrgul Bîrladului — căci nenorocire se chiamă o despărțire — era fericirea desăvârșită și reînvierea unor suflete în prag de moarte. Iar la masă, Coana Dora și-a umflat pieptul, a luat paharul în mină, a zâmbit dulce, sfâșietor de dulce fetei ei, și din afunduri de inimă care se prăfuiseră și erau gata de moarte, a scos cele mai înduioșătoare vorbe pe care a putut să le spuie în viață, o mamă bună, către fata ei: — Mireasă maică...". Apoi mai blând, mai dulce și mai îndepărtat, s’a întors spre fetițele Tudorei, care se făceau tot mai mici în dosul mesei, ca și cînd era acolo ascuns un șir nesfârșit, și pentru toate cîte erau și pentru toate cîte erau să mai ifie, a închinat zîmbind: — „Mirese bunică...“. VICTOR ION POPA prezintă pe d-nii: Dr. C. Angelescu, C. Argetoianu, Armand Călinescu, Dem. Dobrescu, I. G. Duca, Gr. Filipescu, M. Ghelmegeanu, N. Iorga, Dr. N. Lupu, Virgil Madgearu, Iuliu Maniu, G. G. Mironescu, V. V. Tilea, Al. Vaida-Voevod „UN HALAT ȘI PAPUCI“ Un elegant volum de peste 200 pagini ilustrat de A. DRAGO.1? și I. ANESTIN trei 3 O Editura VREMEA București. Str. Carol. 10