Vremea, ianuarie-iunie 1943 (Anul 16, nr. 680-704)

1943-05-09 / nr. 697

K > - *v V­R­I M­I­A’ • MARIETTA ANCA visează să joace „Hedda Gabler" de Ibsin, cu același avânt idealist cu care visa, un Conservator, să joace ceea ce a jucat mai târziu. Ar fi o sugestie pentru direcția Naționalului, cu atât mai mult cu cât pretenția Marietta Anca este îndreptățită de.. statul de serviciu. Și doar nu este vorba des­pre — să zicem — Birlic visând să joace... „Hamlet”!.. « • La teatrul Maria Filotti, din Sărindar, deși „Sextet” își continuă seria de săli populare, s’a pus în re­petiție comedia Teorema lui Pi­­tagora” a italianului Car­­o Vere­­ziani. In fruntea distribuției se află d-na Maria Filotti, alături de ad­­mirabilul ei partener și coleg Vla­dimir Maximilian, înconjura­­t de Nora Piacentini, Clody Bertel­a, Mircea Septilici și Virgil Vasilescu. „Teorema lui Pitagora”­­­a urma pe afiș actualului spectacol — „Sextet” ■— a cărui distribuție -o descom­­plectează la 1 iunie prin plecarea în turneu (personal, deh !...)­­a lui Radu Beligan, Ninetta Tasti și Mar­cel Enescu, ale căror contracte ex­piră la acea dată.. La Teatrul Maria Filotti, din Să­rindar, își continuă seria de specta­cole, cu mult și neîntrerupt succes, comedia ,„Sextet” cu Radu Beligan și Nora Piacentini. În ultimul timp însă, s’a pus în discuție „paternita­tea” piesei, deoarece se pare că au­torul declarat pe afiș, Gregor Schmidt, este din aceeași categorie cu». Niculae Bucur al nostru, auto­rul „Călătoriei in întuneric” — cu alte cuvinte un personaj inexistent și... anonim­­(vorba vine !...). Și ne întrebăm — dacă ne este permis să ne amestecăm în această nouă afa­cere... defectivă —­ nu cumva acest „Sextet” este una și aceeași piesă ani de atunci, vreo 15... — la Jo­sefs­tadttheater din Viena, sub ace­lași titlu și având ca autor pe Kaus Jaray, actor și autor vienez de mare succes pe vremea aceea ?... Aflăm "dintr’o gazetă de teatru că Ion Ianu­&Ves­cu, actorul atât de drag tuturor și­­ c­ăruia atâtea i se iartă și i s’au iertat pentru că este... Ian­­covescu, a plecat în turneu. Știam­, din reclamele care îi anunțau ple­carea, dar nu știam — așa cum a­­nunță gazeta — că Puiu Iancovescu este un „actor redutabil” (?!). Pe românește, asta ar veni „de te­mut”... Iancovescu de temut ?.. A­­dică cum ?... George Vraca nu va mai apare pe scenă în actuala stagiune. Con­valescent — ca și Elvira Godeanu — interpretul lui „Oedip" simte ne­voia unui repaus prelungit. Din a­­ceastă cauză, „„Oedip” nu se va mai reprezenta in actuala stagiune, ră­mânând să-și aibă premiera la toamnă. Tot pentru la toamnă s’a amânat și reprezentarea dramei lui Shakes­peare „Regele Lear”, pusă în scenă de regizorul N­. Șahighian. Motivele par să fie de ordin tehnic și, poa­te.... meteorologic, având în vedere că vara se apropie simțitor, cu căl­durile ei și cu închiderea Stagiunii. Gurile rele spun că măsura a fost luată și pentru a evita o concuren­ță la public și la critici între drama lui Shakespeare și „Mioara” d-lui Camil Petrescu. Dar, asta, ne face impresia că este pură bârfeală (pe socoteala autorului englez — bine­înțeles). Pictorol I. Orlădescu EXPUNE in seia ziarului UNIVERSUL Sír. Brezoianu, 23-25 1—-51 MAI 1943 „DINCOLO DE ZARE“ dramă de Eugen O.Neffl In 1916 un grup de amatori fondă un mic teatru, de nici o sută de scaune, la Provincetown, jucând piese într’un act în aștepta­rea marei lovituri artistice care consta în „a descoperi lumii talen­tele nebănuite’’. Doi ani mai târziu se prezentă teatrului în calitate de autor un găligan stângaci, de ori­gină irlandeză, d. O’Neill, cu lucra­rea „In drum spre Cardif”. Tână­rul autor, care acum are cincizeci și cinci de ani, era odrasla unuia dintre celebrii comedieni ai Ame­rici.. Carte nu prea învățase, la douăzeci de ani era însurat, la două­­zeci și unu divorțat și căutător de aur în Honduras, de unde nu aduse la întoarcere decât o puternică ma­larie. Câteva luni de întremare, îi siliră să citească: Jack London, Conrad și Kipling. După des­intoxi­carea malarică și intoxicarea lite­rară, se îmbarcă spre Buenos­ Aires și intră, cum spune însuși „în pe­rioada de decădere completă”. Miș­cat de mizeria fiului, tatăl îl ia ac­tor în trupă, dar mirajul vieții a­­venturoase­­ cuprinde iarăși pe fiul rătăcitor întră reporter la Tele­graph, scrie poeme, e atras de miș­cările sociale și viața trece până­ în 1912 când plămânii obosiți de a­­tâtea încercări îl silesc la cinci luni de sanatoriu, timp în care ,,se a­­pucă să reflecteze asupra vieții, tre­cutului și viitorului lui". Piesele primei perioade, scrise sub influența lui Conrad, cincispre­zece la număr, sunt caracterizate printr-un stil romanțios și puțin me­lodramatic, desfășurându-se toate în decor marin sau marinăresc, cu personagii de inteligență simplă și instincte violente. O primă mare e­­tapă o înscrie cu împăratul Jones. Eroul, Jones, este un negru, autor a multe crime, care, eșuat pe o in­sulă, reușește să treacă drept ființă divină în fața tribului care îl pro­clamă împărat. Tiran, imperatorul își împinge supușii la răscoală apoi, silit să fugă de vindictă, ca să se afunde în jungla pe care o cu­noaște și din care odată ieșit să ia drumul Americii unde va trăi liber și bogat. Intră în junglă plin de siguranța reușitei dar sgomotul tam­­tamului, obscuritatea și singurăta­tea îl macină. Acțiunea se rezumă în lupta omului cu bestia morăvi­­dă din fundul sufletului lui; instinc­tele ereditare ale rasei se deșteaptă sub presiunea panicei care distruge clipă cu clipă personalitatea lui Jo­nes, până la destrămarea completă. O’Neill reușește aci pentru prima dată să atingă o amploare drama­tică de foarte rară intensitate ser­­vindu-se cu ingeniozitate de pro­cedeele teatrului de păpuși, panto­­mimă și „tabloul vivant”, împăratului Jones îi urmează dramă a cărei originalitate a deso­­o­rientat critica, silind pe autor să-i vină în ajutor, proclamând super­­naturalismul teatrului său: „Numai cu ajutorul unei anume ne mai par decât o șotie. Am sufe­­forme de super­naturalism putem fii prea mul de banalitatea sa­­exprima în teatru acea obsesiune prafețai”, care este lotul umanității modern. Acesta este programul lui O’Neill și pe care intuitiv o simțim cu to- părăsirea „suprafeței” printr’e­sen­­ții. Bătrânul „naturalism” sau, da dare a străfundurilor; renunțarea vieți, „realismul” (când va veni, la efectele facile, analiza sentim­en- Doamne sfinte, acel om de gigantic­­elor complexe cari svâriesc din geniu care va fi în stare să ne ex­plice lămurit, odată pentru­deauna, diferențele care există tot­în­tre aceste două noțiuni !), ei bine, realismul nu mai ajunge. El repre­zintă efortul pe care tații noștri l-au dat pentru a se cunoaște pe ei înșiși, fixându-și vechile lor ko­subconștient și își scufundă rădăci­nile în instinctele primare. Am insistat poate puțin și mai mult decât este obișnuit asupra au­torului și operei sale, deoarece O’Neill este cu totul necunoscut la noi în afară de excelentul film Ana Cristie în interpretarea stra­daliuri de familie asupra urîțenilor m­ei și fermecătoarei Greta Garbo, existentei. Dar îndrăznelile lor­rii Inițiativei Teatrului Nostru s’ar pu­ersul vremurilor a readus lumea la teatru și literatură. Simte­­ omul nevoia evadării în visare, iar cei care conduc teatre și edituri ar trebui să-și dea seama că au norocul de­ a găsi publicul la una dintre marile și rarele răscruci de îndrumare. Cumintea zicală zamin­ițească cerea „un car de minte și un dram de noroc“. De data aceasta norocul este cu carul, dar este oare și dramul de minte, care să Re în stare să rețină spectatorul de azi și pentru mâine, stiindu-l să­ rămână credincios teatrului și să nu se întoarcă la distracțiile prea ușoare de el! ? Cu toate imensele cheltueU pe care le are de suportat un teatru, nu numai că niciuna dintre scenele bucureștene nu a tras cortina, dar șantanele își evacuează domnișoarele, jazurile și chelnerii, fă­când loc teatrului Succesul teatrului este azi atât de mare încât au succes până și piesele foarte bune, dar conducătorii unora dintre În­treprinderile de teatru nu au fost atenți la acest amănunt și au con­tinuat să dea fie un repertoriu desuet, fie altul de calitate hotărît ne­artistică. Lipsește azi teatrulul românesc un animator­in care să se închine deopotrivă agerimea lui Davila și măsura lui Pompiliu Elade. Lipsește azi cum a lipsit și e­l, dar azi teatrul ar avea nevoie de acest animator mai mult ca oricând, pentru că biruința de azi a teatrului este accidentală, dar nu datorită unei străduinți organizate care să știe exploata această pleașcă a victoriei. Lipsa animatorului unic s-ar putea suplini, poate în bună parte, de un grup de oameni care să supravegheze toate întreprinderile teatrale nedând pas decât repertoriului de calitate artistică și în ra­port cu componența ansamblului. Ideia poate părea temerară și este antipatică pentru că constrânge libertatea de gândire a conducătorilor de teatru, dar când vezi ce efecte are gândirea liberă a acestor înjghe­­bători, ea se arată absolut necesară. Ion Anestin O scenă din „La Reine Morte“ de Henry de Montherlant la Comedia Franceză ^tn Unică 9 Mai 1943 CINCI MINUTE CU MARCEL ANGHELESCU Antract din „Regele Valsului”. — Se vorbește mult și cu interes despre asociația teatrală Angheles­­cu-Beligan. Câteva minute, te rog... — Aveți stabilit vreun repertoriu? Piese originale, traduceri ?... — Așa și­ așa... Și de-astea și de­­alea... — Păi, ce să fie !... Am înche­at, — Aveți de gând să jucați, a­­amândoi, un contract pe un an de mândoi — și tu și Beligan — roluri zise — deocamdată, începem — in comice, sau o să vă aranjați în așa turneu — cu comedia — admirabilă — „Amorul e un copil pribeag”, pe care a scris-o Tudorică Mușatescu inspirat de bucuria și fericirea pe care a simțit-o când a început să-i vorbească... băiețelul — un adevărat îngeraș — în Primăvara asta.. Și a ieșit ceva minunat 5.. — Și cum de v’a dat-o vouă ? — Pentru că — așa spune el și așa credem noi — a scris-o gândin­­du-se la mine și la Beligan ca in­terpreți. — O piesă, deci, scrisă pentru vei doi... — Da. Și își mai găsesc loc în ea și nevestele noastre, Fifi și Ni­netta (N. R. Fifi Harand și Ninetta Gusty), Ecaterina Maican și bunii noștri prieteni Marcel Enescu și N Tomazoglu. — Bravo, Marcel !.... Când ple­cați și cât... colindați ? — Plecăm la... stai să văd­, la 2 Iunie și... stăm — vorba Vine — aproape două luni. — Și după aia ?... — Am făcut câteva oferte pentru închiriere de săli și ni s’au făcut și nouă câteva. Să vedem... Fără sală nu rămânem noi !. UN BUST PENTRU TONY BULANDRA APEL CATfil CITITORI AM așteptat o lună pe cel care se cuvenea poate să lan­seze ideia ridicării unui monu­ment lui Tony Bulandra și să ia această inițiativă, dar cum nici una nici alta nu au fost formu­late, ne asumăm noi această datorie, rugând cetitori să subscrie prisosul acestor zile, grele pentru eternizarea în bronz a marelui artist. Subscripția se va trimite la „Vremea“ Str. Carol 10 cu mențiunea pentru bustul lui Tony Bulandra. Lista va fi deschisă cu începere de la 15 Mai, închizându-se la 15 Iulie Numele subscriitorilor va fi pu­­bliat dimpreună cu suma la fiecare număr al gazetei. Odată subscripția închisă, (15 iulie) se vor invita sculptorii de seamă ai țarii pentru facerea unei fel ca tu să fi „comicul” iar Radu să ia roluri mai... serioase... — ...mai omenești, mai aproape de dramă, de suflet și de... destin. Cam așa... Dar astea sunt „chestii­’ intime pe care le va rezolva comi­tetul machete­i monumentului In li­mita sumei adunate. Macheta aleasă va trebui executată in maximum trei luni. Dacă suma subscrisă ar de­păși costul statuiei, diferența va constitui un premiu anual, purtând numele artistului, de­­cernabil calificatului prim al A­­cademiei de Artă Dramatică. Pe măsura încasării, sumele vor fi depuse la CEC subt men­țiunea „Fond pentru monumen­tul Tonți Bulandra“. — Ge e­ala ??... Care comitet? — Comitetul nostru de lectură și direcțiune artistică. Avem 2-3 oa­meni „dintr’o bucată”, pricepuți și de gust: Mircea Ștefănescu, Tudori­că Mușatescu, Sachelarescu... Noi suntem, amândoi — și eu și Radu — cam tineri și cam... prea „genii” ca să nu dăm în gropi. Și ne-am gândit că nu strică să avem pe cine asculta și cui cere un sfat sau o părere. — I !­1.TM — Asta e !... Cred că o să mear­gă. Eu, unul, abia aștept să văd treaba pornită din loc. — Cum stați cu actualele anga­jamente ?... — Le-am lichidat, amândoi. Am avut parte — ce-i drept — de oa­meni înțelegători, care nu s’au su­părat și nici nu ne-au prea pus bețe’n roate, dar care — totuși — au căutat să ne schimbe gândul, altfel... — Este adevărat, ce scrie la ga­zetă, că ți s’a oferit, la Alhambra, 300.000 lunar și că ai refuzat ? — Am citit și eu. E adevărat că... am refuzat, dar numai vreo­, două sute și ceva de mii pe lună, împreu­nă cu nevastă-mea. Da’ mai dă-i... păcatelor de bani ! Ce !... Am să-l ajung din urmă pe Leonard, cu ope­reta mea ?... Nu ! Uite că mă și sună !... La revedere !.... — Noroc, Marcel !... ar.. Mugur Marțian Primele sume subscrise sunt: Vladimir Donescu Ion Anestin I. Pas G. Ivașcu Mircea Ștefănescu 5.000 Lei 5.000 Lei 500 Lei 1.000 Lei 1.000 Lei —n ica aütura și alte «cane — ne gân­dim int­erebire la Studio, din pri­cină fenMandlului bun pe care B »»te avea — pentru a reprezenta în* Împăratul Jones, fie acea capo­­i’operei teatrală care este Mourning becomes Electro (Electrei li șad« bine semită) în care O’Neill se ri­­dică la marele suflu tragic al anti­cis#. „Dincolo de zare” după cum pre­cizează atât de bine d. Petru Co­m­­arnescu — care a tradus excelenta piesă Straniu Interludiu încă de a­­cum patru ani, fără a tenta însă nioi un „animator” de teatru bucureș­­tean — face trecerea între cele două epoci și stiluri din activitatea dra­maturgului, ajungându-se la formu­la naturalistă, la conștiința tragică a destinului omenesc, la acel hu­manism de înaltă poesie și de tra­gică moralitate, care-l apropie pe genialul nostru contemporan de marii antici”. Cei trei eroi al piesei, Ruth, Ro­bert și Andrew, duc cu ei povara nerealizării actului de voință. Ruth și Robert, omul depărtărilor visate cred că se pot uni și împing spre reveria de dincolo de zare pe An­drew, omul pământului, plugului. Robert rămâne sclavul gliei pentru care nu simte nimic, iar celait stră­bate zadarnic întinderile mirilor Destinul îi duce în jocul lui pe căile pe care firea le este protivnică toată această ratare vine dintr’o vorbă de dragoste șoptită de Ruth care trăia doar o părere de iubire. Scrisă cu un rar nerv dramatic, personagiile trasate cu o expresivi­tate impresionantă, piesa te prinde până la subjugare. Teatrul Nostru pornit încă de la început pe o linie de artă, înscrie prin alegere și chi­ar prin prezentare, treapta primă de spectacol pe care teatrul bucureș­­tean o oferă azi Regizorul Ion Șa­highian a izbândit, odată mai mult dar de data aceasta într’o lucra­re dramatică de deplină artă — să creieze atmosfera plină de pătrun­dere a m­esei în ingenioasa și fru­­moase decoruri de St. Norris. In Ruth d-na Tan­ți Cocea, a că­rei evoluție este remarcabilă, înce­pând din fetișcana din Maya, a do­vedit o putere de transfigurare dem­nă de marile și reputatele actrițe Ini Robert, omul care își încătușea­ză elanurile, d. Fory Etterle a rea­lizat o foarte reușită compoziție iar în Andrew d. N. Speteanu a ilustrat cald pe omul pământului. In roluri secunde re­­’avin înscrise în frunte cu atât de dăruitul Ce­zar Rovințescu pe care până acum ne mirăm cum nu și l-a disputat Na­ționalul, d-nele Ecaterina Nițulescu, Șahighian, Getta Kembach, ă. C. Duțulescu, Emilian, Georg Comă­­nescu și mica Ica Munteanu. „Dincolo de zare” prin valoarea indiscutabilă a textului, prin efortul încununat de succes al regiei și in­terpretării este unul dintre cele mai bune spectacole ce s’au oferit Capi­talei Interim Salvați sufletul unei tinere actrița! A­șa după cum unii fac negoț cu alimente, stofe sau cosei»« go, se găsesc printre noi oameni cari fac comerț cu talentul seme­nilor lor. Cu alte cuvinte, aceștia se străduesc cu drăcească stăruin­ță — și trebue să recunoaștem că de cele mai multe ori isbutesc din plin — să transforme în arginți sunători harul divin cu care Dumnezeu a înzestrat pe unii dintre muritori. Liber est­e oricine să-și aleagă meseria care îi place, dar nu îi este nimănui îngăduit să se che­me artist, când e negustor și nici să abată de la drumul drept niște ființe cari se închină artei, pentru a-și spori lor câștigul du­pă care aleargă ahtiați . Deja o vreme, acest lucru se întâmplă tot mai des în lumea teatrală și tot mai des auzim de salarii astronomice cu care unii directori de teatre momesc ac­tori tineri sau bătrâni, ca să dea naștere unor efemere teatrale, cari prea puțin alcătuiri servesc teatrul și mult prea des se abat de la bunul gust și de la linia etică a ceia ce știm că se numește teatru. Dacă aceste apucături sunt în­găduite în alte ramuri de activi­tate, ele sunt dea dreptul condam­nabile în viața actoricească, unde, pe lângă că se primejduește des­­voltarea normală a unui talent, se aduc serioase prejudicii Însăși ideii de teatru. Pentru ilustrarea acestei stări de lucruri, iată un exemplu luat la întâmplare. O tânără elevă de conservator este remarcată de ochiul ager al d-lui Victor Ion Popa, om care întrunind tripla calitate de autor dramatic, regizor și director de teatru, poate să-și dea fără greș seama de cutimea harului și tem­peramentului cu care a fost în­zestrat un viitor actor. D-sa angajează eleva la tea­trul pe care îl conduc, o pune să joace, îi dă astfel putința să-și verifice calitățile în lumina sce­nei, îi caută roluri pe măsura resurselor ei actoricești, îi îndru­­mează primii pași după o meto­dă proprie, și începe o muncă di­gigală de creștere și privire a a­­cestei plante tinere, care se va desvolta și-și va căli mai târziu talentul în văpaia rampei ce o va consacra în viitor ca pe­ o adevă­rată actriță. Desigur, că tot timpul rămâne elementul hotărâtor în procesul de desvoltare și cristalizare a a­­cestui talent în formație, iar mun­ca temeinică și sistematică nu-și va arăta roadele decât după o anu­mită perioadă de timp, măcar că aplauzele publicului și critica ziarelor subliniază mereu progre­sele și succesele micei actrițe. Dar intervine ochiul neguțăto­rului din teatru. Acela care ur­mărind anumite socoteli, are ne­­voe de marfă nouă în dugheana sa teatrală, și nu se dă în lături dela nici un „sacrificiu”, începe momeala. Oferă bani mulți, svârlă sub ochii uimiți ai bietei fete cifre cu multe zecimi în coadă. Până când amețită, aiurită, ca în fața unui șarpe cobra, aceasta părăsește scena pe care deprinsese primele buchii ale alfabetului teatral, ca să urmeze pe negustorul abil și inconștient în acelaș timp. Dela un repertoriu cu mulți migală întocmit, de la roluri de ta­lia „Brândușei” lui Brieux, refu­zat într-un moment de rătăcire, tânăra actriță în devenire, s’a pomenit, coborând treaptă după treaptă, până a ajuns pe parchetul unui cabaret. Și, ceia ce e mai dureros, întoc­mai ca în piesa mai sus amintită, copila coboară, convinsă totuși că urcă, se depărtează de rostul și de chemarea ei, cu conștiința că ace­sta e drumul cel bun, pe care tre­bue să pășească un talent ade­vărat. Pentru acei care o vor putea identifica și-i vor putea întinde o mână de ajutor, lansez aci ome­nescul semnal de alarmă: S. O. S !... Salvați sufletul unei actrițe ce rătăcește fără țel, depar­te de lumina cea adevărată !... Marin Iorda I­ ­. O. S. I

Next