Vremea, ianuarie-iunie 1943 (Anul 16, nr. 680-704)
1943-05-09 / nr. 697
K > - *v VRI MIA’ • MARIETTA ANCA visează să joace „Hedda Gabler" de Ibsin, cu același avânt idealist cu care visa, un Conservator, să joace ceea ce a jucat mai târziu. Ar fi o sugestie pentru direcția Naționalului, cu atât mai mult cu cât pretenția Marietta Anca este îndreptățită de.. statul de serviciu. Și doar nu este vorba despre — să zicem — Birlic visând să joace... „Hamlet”!.. « • La teatrul Maria Filotti, din Sărindar, deși „Sextet” își continuă seria de săli populare, s’a pus în repetiție comedia Teorema lui Pitagora” a italianului Caro Vereziani. In fruntea distribuției se află d-na Maria Filotti, alături de admirabilul ei partener și coleg Vladimir Maximilian, înconjurat de Nora Piacentini, Clody Bertela, Mircea Septilici și Virgil Vasilescu. „Teorema lui Pitagora”a urma pe afiș actualului spectacol — „Sextet” ■— a cărui distribuție -o descomplectează la 1 iunie prin plecarea în turneu (personal, deh !...)a lui Radu Beligan, Ninetta Tasti și Marcel Enescu, ale căror contracte expiră la acea dată.. La Teatrul Maria Filotti, din Sărindar, își continuă seria de spectacole, cu mult și neîntrerupt succes, comedia ,„Sextet” cu Radu Beligan și Nora Piacentini. În ultimul timp însă, s’a pus în discuție „paternitatea” piesei, deoarece se pare că autorul declarat pe afiș, Gregor Schmidt, este din aceeași categorie cu». Niculae Bucur al nostru, autorul „Călătoriei in întuneric” — cu alte cuvinte un personaj inexistent și... anonim(vorba vine !...). Și ne întrebăm — dacă ne este permis să ne amestecăm în această nouă afacere... defectivă — nu cumva acest „Sextet” este una și aceeași piesă ani de atunci, vreo 15... — la Josefstadttheater din Viena, sub același titlu și având ca autor pe Kaus Jaray, actor și autor vienez de mare succes pe vremea aceea ?... Aflăm "dintr’o gazetă de teatru că Ion Ianu&Vescu, actorul atât de drag tuturor și căruia atâtea i se iartă și i s’au iertat pentru că este... Iancovescu, a plecat în turneu. Știam, din reclamele care îi anunțau plecarea, dar nu știam — așa cum anunță gazeta — că Puiu Iancovescu este un „actor redutabil” (?!). Pe românește, asta ar veni „de temut”... Iancovescu de temut ?.. Adică cum ?... George Vraca nu va mai apare pe scenă în actuala stagiune. Convalescent — ca și Elvira Godeanu — interpretul lui „Oedip" simte nevoia unui repaus prelungit. Din această cauză, „„Oedip” nu se va mai reprezenta in actuala stagiune, rămânând să-și aibă premiera la toamnă. Tot pentru la toamnă s’a amânat și reprezentarea dramei lui Shakespeare „Regele Lear”, pusă în scenă de regizorul N. Șahighian. Motivele par să fie de ordin tehnic și, poate.... meteorologic, având în vedere că vara se apropie simțitor, cu căldurile ei și cu închiderea Stagiunii. Gurile rele spun că măsura a fost luată și pentru a evita o concurență la public și la critici între drama lui Shakespeare și „Mioara” d-lui Camil Petrescu. Dar, asta, ne face impresia că este pură bârfeală (pe socoteala autorului englez — bineînțeles). Pictorol I. Orlădescu EXPUNE in seia ziarului UNIVERSUL Sír. Brezoianu, 23-25 1—-51 MAI 1943 „DINCOLO DE ZARE“ dramă de Eugen O.Neffl In 1916 un grup de amatori fondă un mic teatru, de nici o sută de scaune, la Provincetown, jucând piese într’un act în așteptarea marei lovituri artistice care consta în „a descoperi lumii talentele nebănuite’’. Doi ani mai târziu se prezentă teatrului în calitate de autor un găligan stângaci, de origină irlandeză, d. O’Neill, cu lucrarea „In drum spre Cardif”. Tânărul autor, care acum are cincizeci și cinci de ani, era odrasla unuia dintre celebrii comedieni ai Americi.. Carte nu prea învățase, la douăzeci de ani era însurat, la douăzeci și unu divorțat și căutător de aur în Honduras, de unde nu aduse la întoarcere decât o puternică malarie. Câteva luni de întremare, îi siliră să citească: Jack London, Conrad și Kipling. După desintoxicarea malarică și intoxicarea literară, se îmbarcă spre Buenos Aires și intră, cum spune însuși „în perioada de decădere completă”. Mișcat de mizeria fiului, tatăl îl ia actor în trupă, dar mirajul vieții aventuroase cuprinde iarăși pe fiul rătăcitor întră reporter la Telegraph, scrie poeme, e atras de mișcările sociale și viața trece până în 1912 când plămânii obosiți de atâtea încercări îl silesc la cinci luni de sanatoriu, timp în care ,,se apucă să reflecteze asupra vieții, trecutului și viitorului lui". Piesele primei perioade, scrise sub influența lui Conrad, cincisprezece la număr, sunt caracterizate printr-un stil romanțios și puțin melodramatic, desfășurându-se toate în decor marin sau marinăresc, cu personagii de inteligență simplă și instincte violente. O primă mare etapă o înscrie cu împăratul Jones. Eroul, Jones, este un negru, autor a multe crime, care, eșuat pe o insulă, reușește să treacă drept ființă divină în fața tribului care îl proclamă împărat. Tiran, imperatorul își împinge supușii la răscoală apoi, silit să fugă de vindictă, ca să se afunde în jungla pe care o cunoaște și din care odată ieșit să ia drumul Americii unde va trăi liber și bogat. Intră în junglă plin de siguranța reușitei dar sgomotul tamtamului, obscuritatea și singurătatea îl macină. Acțiunea se rezumă în lupta omului cu bestia morăvidă din fundul sufletului lui; instinctele ereditare ale rasei se deșteaptă sub presiunea panicei care distruge clipă cu clipă personalitatea lui Jones, până la destrămarea completă. O’Neill reușește aci pentru prima dată să atingă o amploare dramatică de foarte rară intensitate servindu-se cu ingeniozitate de procedeele teatrului de păpuși, pantomimă și „tabloul vivant”, împăratului Jones îi urmează dramă a cărei originalitate a desoorientat critica, silind pe autor să-i vină în ajutor, proclamând supernaturalismul teatrului său: „Numai cu ajutorul unei anume ne mai par decât o șotie. Am sufeforme de supernaturalism putem fii prea mul de banalitatea saexprima în teatru acea obsesiune prafețai”, care este lotul umanității modern. Acesta este programul lui O’Neill și pe care intuitiv o simțim cu to- părăsirea „suprafeței” printr’esenții. Bătrânul „naturalism” sau, da dare a străfundurilor; renunțarea vieți, „realismul” (când va veni, la efectele facile, analiza sentimen- Doamne sfinte, acel om de giganticelor complexe cari svâriesc din geniu care va fi în stare să ne explice lămurit, odată pentrudeauna, diferențele care există totîntre aceste două noțiuni !), ei bine, realismul nu mai ajunge. El reprezintă efortul pe care tații noștri l-au dat pentru a se cunoaște pe ei înșiși, fixându-și vechile lor kosubconștient și își scufundă rădăcinile în instinctele primare. Am insistat poate puțin și mai mult decât este obișnuit asupra autorului și operei sale, deoarece O’Neill este cu totul necunoscut la noi în afară de excelentul film Ana Cristie în interpretarea stradaliuri de familie asupra urîțenilor mei și fermecătoarei Greta Garbo, existentei. Dar îndrăznelile lorrii Inițiativei Teatrului Nostru s’ar puersul vremurilor a readus lumea la teatru și literatură. Simte omul nevoia evadării în visare, iar cei care conduc teatre și edituri ar trebui să-și dea seama că au norocul de a găsi publicul la una dintre marile și rarele răscruci de îndrumare. Cumintea zicală zaminițească cerea „un car de minte și un dram de noroc“. De data aceasta norocul este cu carul, dar este oare și dramul de minte, care să Re în stare să rețină spectatorul de azi și pentru mâine, stiindu-l să rămână credincios teatrului și să nu se întoarcă la distracțiile prea ușoare de el! ? Cu toate imensele cheltueU pe care le are de suportat un teatru, nu numai că niciuna dintre scenele bucureștene nu a tras cortina, dar șantanele își evacuează domnișoarele, jazurile și chelnerii, făcând loc teatrului Succesul teatrului este azi atât de mare încât au succes până și piesele foarte bune, dar conducătorii unora dintre Întreprinderile de teatru nu au fost atenți la acest amănunt și au continuat să dea fie un repertoriu desuet, fie altul de calitate hotărît neartistică. Lipsește azi teatrulul românesc un animatorin care să se închine deopotrivă agerimea lui Davila și măsura lui Pompiliu Elade. Lipsește azi cum a lipsit și el, dar azi teatrul ar avea nevoie de acest animator mai mult ca oricând, pentru că biruința de azi a teatrului este accidentală, dar nu datorită unei străduinți organizate care să știe exploata această pleașcă a victoriei. Lipsa animatorului unic s-ar putea suplini, poate în bună parte, de un grup de oameni care să supravegheze toate întreprinderile teatrale nedând pas decât repertoriului de calitate artistică și în raport cu componența ansamblului. Ideia poate părea temerară și este antipatică pentru că constrânge libertatea de gândire a conducătorilor de teatru, dar când vezi ce efecte are gândirea liberă a acestor înjghebători, ea se arată absolut necesară. Ion Anestin O scenă din „La Reine Morte“ de Henry de Montherlant la Comedia Franceză ^tn Unică 9 Mai 1943 CINCI MINUTE CU MARCEL ANGHELESCU Antract din „Regele Valsului”. — Se vorbește mult și cu interes despre asociația teatrală Anghelescu-Beligan. Câteva minute, te rog... — Aveți stabilit vreun repertoriu? Piese originale, traduceri ?... — Așa și așa... Și de-astea și dealea... — Păi, ce să fie !... Am încheat, — Aveți de gând să jucați, aamândoi, un contract pe un an de mândoi — și tu și Beligan — roluri zise — deocamdată, începem — in comice, sau o să vă aranjați în așa turneu — cu comedia — admirabilă — „Amorul e un copil pribeag”, pe care a scris-o Tudorică Mușatescu inspirat de bucuria și fericirea pe care a simțit-o când a început să-i vorbească... băiețelul — un adevărat îngeraș — în Primăvara asta.. Și a ieșit ceva minunat 5.. — Și cum de v’a dat-o vouă ? — Pentru că — așa spune el și așa credem noi — a scris-o gândindu-se la mine și la Beligan ca interpreți. — O piesă, deci, scrisă pentru vei doi... — Da. Și își mai găsesc loc în ea și nevestele noastre, Fifi și Ninetta (N. R. Fifi Harand și Ninetta Gusty), Ecaterina Maican și bunii noștri prieteni Marcel Enescu și N Tomazoglu. — Bravo, Marcel !.... Când plecați și cât... colindați ? — Plecăm la... stai să văd, la 2 Iunie și... stăm — vorba Vine — aproape două luni. — Și după aia ?... — Am făcut câteva oferte pentru închiriere de săli și ni s’au făcut și nouă câteva. Să vedem... Fără sală nu rămânem noi !. UN BUST PENTRU TONY BULANDRA APEL CATfil CITITORI AM așteptat o lună pe cel care se cuvenea poate să lanseze ideia ridicării unui monument lui Tony Bulandra și să ia această inițiativă, dar cum nici una nici alta nu au fost formulate, ne asumăm noi această datorie, rugând cetitori să subscrie prisosul acestor zile, grele pentru eternizarea în bronz a marelui artist. Subscripția se va trimite la „Vremea“ Str. Carol 10 cu mențiunea pentru bustul lui Tony Bulandra. Lista va fi deschisă cu începere de la 15 Mai, închizându-se la 15 Iulie Numele subscriitorilor va fi publiat dimpreună cu suma la fiecare număr al gazetei. Odată subscripția închisă, (15 iulie) se vor invita sculptorii de seamă ai țarii pentru facerea unei fel ca tu să fi „comicul” iar Radu să ia roluri mai... serioase... — ...mai omenești, mai aproape de dramă, de suflet și de... destin. Cam așa... Dar astea sunt „chestii’ intime pe care le va rezolva comitetul machetei monumentului In limita sumei adunate. Macheta aleasă va trebui executată in maximum trei luni. Dacă suma subscrisă ar depăși costul statuiei, diferența va constitui un premiu anual, purtând numele artistului, decernabil calificatului prim al Academiei de Artă Dramatică. Pe măsura încasării, sumele vor fi depuse la CEC subt mențiunea „Fond pentru monumentul Tonți Bulandra“. — Ge eala ??... Care comitet? — Comitetul nostru de lectură și direcțiune artistică. Avem 2-3 oameni „dintr’o bucată”, pricepuți și de gust: Mircea Ștefănescu, Tudorică Mușatescu, Sachelarescu... Noi suntem, amândoi — și eu și Radu — cam tineri și cam... prea „genii” ca să nu dăm în gropi. Și ne-am gândit că nu strică să avem pe cine asculta și cui cere un sfat sau o părere. — I !1.TM — Asta e !... Cred că o să meargă. Eu, unul, abia aștept să văd treaba pornită din loc. — Cum stați cu actualele angajamente ?... — Le-am lichidat, amândoi. Am avut parte — ce-i drept — de oameni înțelegători, care nu s’au supărat și nici nu ne-au prea pus bețe’n roate, dar care — totuși — au căutat să ne schimbe gândul, altfel... — Este adevărat, ce scrie la gazetă, că ți s’a oferit, la Alhambra, 300.000 lunar și că ai refuzat ? — Am citit și eu. E adevărat că... am refuzat, dar numai vreo, două sute și ceva de mii pe lună, împreună cu nevastă-mea. Da’ mai dă-i... păcatelor de bani ! Ce !... Am să-l ajung din urmă pe Leonard, cu opereta mea ?... Nu ! Uite că mă și sună !... La revedere !.... — Noroc, Marcel !... ar.. Mugur Marțian Primele sume subscrise sunt: Vladimir Donescu Ion Anestin I. Pas G. Ivașcu Mircea Ștefănescu 5.000 Lei 5.000 Lei 500 Lei 1.000 Lei 1.000 Lei —n ica aütura și alte «cane — ne gândim interebire la Studio, din pricină fenMandlului bun pe care B »»te avea — pentru a reprezenta în* Împăratul Jones, fie acea capoi’operei teatrală care este Mourning becomes Electro (Electrei li șad« bine semită) în care O’Neill se ridică la marele suflu tragic al anticis#. „Dincolo de zare” după cum precizează atât de bine d. Petru Comarnescu — care a tradus excelenta piesă Straniu Interludiu încă de acum patru ani, fără a tenta însă nioi un „animator” de teatru bucureștean — face trecerea între cele două epoci și stiluri din activitatea dramaturgului, ajungându-se la formula naturalistă, la conștiința tragică a destinului omenesc, la acel humanism de înaltă poesie și de tragică moralitate, care-l apropie pe genialul nostru contemporan de marii antici”. Cei trei eroi al piesei, Ruth, Robert și Andrew, duc cu ei povara nerealizării actului de voință. Ruth și Robert, omul depărtărilor visate cred că se pot uni și împing spre reveria de dincolo de zare pe Andrew, omul pământului, plugului. Robert rămâne sclavul gliei pentru care nu simte nimic, iar celait străbate zadarnic întinderile mirilor Destinul îi duce în jocul lui pe căile pe care firea le este protivnică toată această ratare vine dintr’o vorbă de dragoste șoptită de Ruth care trăia doar o părere de iubire. Scrisă cu un rar nerv dramatic, personagiile trasate cu o expresivitate impresionantă, piesa te prinde până la subjugare. Teatrul Nostru pornit încă de la început pe o linie de artă, înscrie prin alegere și chiar prin prezentare, treapta primă de spectacol pe care teatrul bucureștean o oferă azi Regizorul Ion Șahighian a izbândit, odată mai mult dar de data aceasta într’o lucrare dramatică de deplină artă — să creieze atmosfera plină de pătrundere a mesei în ingenioasa și frumoase decoruri de St. Norris. In Ruth d-na Tanți Cocea, a cărei evoluție este remarcabilă, începând din fetișcana din Maya, a dovedit o putere de transfigurare demnă de marile și reputatele actrițe Ini Robert, omul care își încătușează elanurile, d. Fory Etterle a realizat o foarte reușită compoziție iar în Andrew d. N. Speteanu a ilustrat cald pe omul pământului. In roluri secunde re’avin înscrise în frunte cu atât de dăruitul Cezar Rovințescu pe care până acum ne mirăm cum nu și l-a disputat Naționalul, d-nele Ecaterina Nițulescu, Șahighian, Getta Kembach, ă. C. Duțulescu, Emilian, Georg Comănescu și mica Ica Munteanu. „Dincolo de zare” prin valoarea indiscutabilă a textului, prin efortul încununat de succes al regiei și interpretării este unul dintre cele mai bune spectacole ce s’au oferit Capitalei Interim Salvați sufletul unei tinere actrița! Așa după cum unii fac negoț cu alimente, stofe sau cosei»« go, se găsesc printre noi oameni cari fac comerț cu talentul semenilor lor. Cu alte cuvinte, aceștia se străduesc cu drăcească stăruință — și trebue să recunoaștem că de cele mai multe ori isbutesc din plin — să transforme în arginți sunători harul divin cu care Dumnezeu a înzestrat pe unii dintre muritori. Liber este oricine să-și aleagă meseria care îi place, dar nu îi este nimănui îngăduit să se cheme artist, când e negustor și nici să abată de la drumul drept niște ființe cari se închină artei, pentru a-și spori lor câștigul după care aleargă ahtiați . Deja o vreme, acest lucru se întâmplă tot mai des în lumea teatrală și tot mai des auzim de salarii astronomice cu care unii directori de teatre momesc actori tineri sau bătrâni, ca să dea naștere unor efemere teatrale, cari prea puțin alcătuiri servesc teatrul și mult prea des se abat de la bunul gust și de la linia etică a ceia ce știm că se numește teatru. Dacă aceste apucături sunt îngăduite în alte ramuri de activitate, ele sunt dea dreptul condamnabile în viața actoricească, unde, pe lângă că se primejduește desvoltarea normală a unui talent, se aduc serioase prejudicii Însăși ideii de teatru. Pentru ilustrarea acestei stări de lucruri, iată un exemplu luat la întâmplare. O tânără elevă de conservator este remarcată de ochiul ager al d-lui Victor Ion Popa, om care întrunind tripla calitate de autor dramatic, regizor și director de teatru, poate să-și dea fără greș seama de cutimea harului și temperamentului cu care a fost înzestrat un viitor actor. D-sa angajează eleva la teatrul pe care îl conduc, o pune să joace, îi dă astfel putința să-și verifice calitățile în lumina scenei, îi caută roluri pe măsura resurselor ei actoricești, îi îndrumează primii pași după o metodă proprie, și începe o muncă digigală de creștere și privire a acestei plante tinere, care se va desvolta și-și va căli mai târziu talentul în văpaia rampei ce o va consacra în viitor ca pe o adevărată actriță. Desigur, că tot timpul rămâne elementul hotărâtor în procesul de desvoltare și cristalizare a acestui talent în formație, iar munca temeinică și sistematică nu-și va arăta roadele decât după o anumită perioadă de timp, măcar că aplauzele publicului și critica ziarelor subliniază mereu progresele și succesele micei actrițe. Dar intervine ochiul neguțătorului din teatru. Acela care urmărind anumite socoteli, are nevoe de marfă nouă în dugheana sa teatrală, și nu se dă în lături dela nici un „sacrificiu”, începe momeala. Oferă bani mulți, svârlă sub ochii uimiți ai bietei fete cifre cu multe zecimi în coadă. Până când amețită, aiurită, ca în fața unui șarpe cobra, aceasta părăsește scena pe care deprinsese primele buchii ale alfabetului teatral, ca să urmeze pe negustorul abil și inconștient în acelaș timp. Dela un repertoriu cu mulți migală întocmit, de la roluri de talia „Brândușei” lui Brieux, refuzat într-un moment de rătăcire, tânăra actriță în devenire, s’a pomenit, coborând treaptă după treaptă, până a ajuns pe parchetul unui cabaret. Și, ceia ce e mai dureros, întocmai ca în piesa mai sus amintită, copila coboară, convinsă totuși că urcă, se depărtează de rostul și de chemarea ei, cu conștiința că acesta e drumul cel bun, pe care trebue să pășească un talent adevărat. Pentru acei care o vor putea identifica și-i vor putea întinde o mână de ajutor, lansez aci omenescul semnal de alarmă: S. O. S !... Salvați sufletul unei actrițe ce rătăcește fără țel, departe de lumina cea adevărată !... Marin Iorda I . O. S. I