Adevěrul, august 1934 (Anul 48, nr. 15508-15534)
1934-08-02 / nr. 15508
Ml 48. No. 15508 a puţini Joi 2 August 1934 FONDATORI: CONSTRUETI ABONAMENT an net luni JOI pe 3 luni In străinătate dublu 3 LEI I BIROURILE: București, Str. Const. Miile ( Sărindar ) No. 5—7—9 TELEFOANE : Centrala: 3-84-30. Provincia: 3-84-31. Străinătatea: 3-84-33. Presa fascistă din Italia atacă violent regimul lui Adolf Hitler, pe care-l numeşte regim de asasini. Presa engleză — la fel ! Despre englezi, se ştia de mult că sunt... „vânduţi evreilor“. S’o fi vândut şi Mussolini ? Descompunerea regimurilor dictatoriale Procesul de degradare a stăpânirilor fasciste are loc sub ochii noştri. Nu este ziar independent în lume care să nu explice că vechiul Hitler şi vechiul nazism au murit şi că omul care se agită acum în fruntea Germaniei, în calitatea nominală de cancelar, nu mai are alt rel decât cel de a servi ca instrument de transiţie spre un alt sistem de guvernare. Situaţia din Austria este cunoscută. Cea din Italia, care, la prima vedere, apare ceva mai bună, este în fond foarte grea. D. Mussolini nu este în stare să echilibreze bugetul, să reducă şomajul şi să facă să revie prosperitatea. De asemenea, nu este în stare să obţie ceva în politica externă. Dimpotrivă, în domeniul acesta nu înregistrează decât eşecuri. Dacă un alt şef de guvern ar fi comis, în conducerea trebilor străine, greşelile enorme pe care le-a săvârşit dictatorul italian, ar fi căzut de mult, întreaga sa politică faţă de Germania şi de revizionism s-a dovedit a fi imposibilă şi absurdă. D. Mussolini a crezut că, încurajând Germania, va face presiune asupra Franţei şi că aceasta, intimidată, îi va acorda concesiuni de tot felul. Degeaba i s’a spus că întărirea celor din Berlin nu poate decât să ducă la o dublare de sforţări pentru realizarea mai rapidă a Anschlusului şi că Franţa are destule forţe pentru a rezista ameninţărilor. D. Mussolini n’a voit să înţeleagă. Acum vede rezultatul. Pentru a se opune Anschlussului, este silit să adune trupe la hotare, iar în ce priveşte Franţa, aceasta n’a ocupat niciodată un loc mai mare în politica europeană şi mondială ca acum. Poate nici sub Ludovic XlV-lea sau sub Napoleon I n’a jucat un rol mai hotărîtor ca în prezent. Experienţa a arătat că socotelile d-lui Mussolini nu erau întemeiate pe o apreciere exactă a stărilor europene şi că nimic din ce a prevăzut sau voit nu s’a întâmplat. Die statorul Italian n’a reuşit în nici o direcţie, nici în cea internă şi nici în cea externă. Regimul fascist este într’un impas şi, faţă de această lipsă vădită de rezultate, se pune întrebarea unde sunt realizările dictatoriale. Vreme de ani, partizanii fascismului n’au încetat să vorbească de geniul d-lui Mussolini şi să ovaţioneze „opera” acestuia. Dar unde este opera şi în ce conzistă? In înfrângerile pe toate terenurile? La un moment dat, s’a lăudat politica de prestigiu a d-lui Mussolini. In ziarele cari făceau propagandă pentru dictatură, se spunea că Ducele a ridicat Italia, în ochii lumii, la înălţimi vertiginoase şi că politica europeană se învârteşte în jurul Romei. Dar aceasta nu era decât propagandă. Cele două mari puteri apusene, Franţa şi Anglia, au continuat de fapt să conducă destinele continentului şi d. Mussolini nu a putut să se ridice până la nivelul lor. Politica de prestigiu nu i-a adus nici cel mai neînsemnat câştig. Franţa şi Anglia sunt unde sunt, cu toate, sau mai bine zis, fiindcă n’au trecut la fascism. Neputinţa regimurilor dictatoriale începe să apară în chip tot mai limpede şi să ducă, după cum am semnalat de curând, la tot mai multe conversiuni. Astfel, lordul Rothermere, care pusese „Daily Mail”, al cărui proprietar este, la dispoziţia lui sir Oswald Mosley, şeful fasciştilor englezi, a scris de curând acestuia că se desparte de dânsul şi că încetează de a-i mai da concurs. „Cum ştii, spune el lui sir Oswald Mosley, n’am crezut niciodată că un grup care îşi dă numele de fascist poate să aibe succes în Anglia. In conversaţiile noastre, am făcut să reiasă că nu voi putea sprijini o mişcare care are o bază antisemită, o mişcare al căreia unul din scopuri este dictatura şi care vrea să substituie instituţiilor parlamentare ale Angliei un stat corporativ”. In realitate „Daily Mail” a dus o bucată de timp campanie în favoarea lui sir Oswald Mosley. Dar lordul Rothermere, observând că vremea dictaturilor începe să treacă şi că regimurile fasciste sunt în descompunere, s’a grăbit să se retragă şi să denunţe pactul de amiciţie cu şeful fasciştilor englezi. Era firesc să se ajungă aci. Din capul locului ne-am silit să demonstrăm că fascismul, ca o expresie a reacţiunii, este contra timpului, că nu este posibil să ne întoarcem spre epocile de barbarie ale tiraniei şi ale înăbuşirii libertăţilor şi că regimurile dictatoriale sunt fatal menite să se prăbuşească. Evenimentele dovedesc că am avut dreptate. Ad. Glose politice SITUAŢIA FUNCŢIONARILOR Funcţionarii sânt iarăşi alarmaţi — şi cu drept cuvânt. Proectele pentru simplificarea administraţiei prevăd reduceri de slujbaşi. Asupra acestei probleme ne-am spus de mai multe ori cuvântul. Noi credem că noile necesităţi ale vieţii de stat — din ce în ce mai complicată — şi nu considerentele de club au determinat creşterea numărului funcţionarilor... Aceste considerente au indicat doar persoanele. Am vorbit deasemeni de nivelul cultural scăzut al populaţiei — ceia ce implică un personal mai numeros pentru conducerea cetăţeanului prin toată filiera formelor. Apoi ne-am ocupat şi de formalismul nostru, faţă de care avem uneori impresia că tot sânt prea puţini funcţionari... Totuşi, dacă guvernul îşi menţine hotărârea de a revizui numirile, ar fi de dorit ca cel mai strict spirit de echitate să prezideze lucrările. In acest sens „Viitorul” de ori spune că „guvernul nu se gândeşte a se atinge de drepturile câştigate ale funcţionarilor de carieră, numiţi pe baza legilor, ori înaintaţi legalmente”. Oficiosul guvernului făgădueşte că — cu prilejul simplificării administrative — „nu se va pune nici patimă politică, nici sectarism, nici abuz”. Dorim ca guvernul să ia toate garanţiile, pentru ca organele în subordine, comisiile, etc., să traducă reforma în fapt conform cu acest spirit. „SPRE AGRICULTURA ŞI MESERII“ La congresul Sfatului negustoresc din Ardeal şi Banat, ţinut deunăzi la Sibiu, d. prof. Nic. S. Penescu, preşedintele congresului, a susţinut un interesant punct de vedere. Pentru însănătoşirea comerţului nostru, d-sa a propus „orientarea negoţului îndărăt la agricultură şi meserii”. Fără a declara bineînţeles război a marii industrii, d. Penescu — constatând greutăţile de finanţare în această epocă de criză — recunoaşte un fapt cert: că meseriile, prin proporţiile lor modeste, se desvoltă şi se pot desvolta mai bine în actualele împrejurări. Cât priveşte agricultura, considerată ca bază a operaţiilor comerciale în ţara noastră agricolă — credem că nimeni n’o mai poate desconsidera, ca mai înainte. In orice caz, punctul de vedere al d-lui Penescu — aprobat de organizaţiile negustoreşti din Ardeal şi din Banat — merită toată atenţia opiniei publice şi a cercurilor conducătoare. Interim CARNETUL NOSTRU Ticuri Am asistat, cu ocazia ultimelor examene de bacalaureat, la interogarea elevilor de la mai multe şcoli. Cu această ocazie m‘a izbit un amănunt care mi s‘a părut caracteristic: ticurile. Elevii de la aceiaş şcoală aveau aceleaş ticuri la fiecare materie în parte. Iată câteva exemple. La istorie, mai mulţi elevi îşi începeau toate frazele cu: vedem că..., bunăoară, vedem că Ştefan cel Mare a purtat războie cu Turcii sau vedem că Traian intră cu armata în Dacia. La geografie, răspunsurile se începeau cu: când vorbim despre..., trebue să ne gândim la..., de exemplu: când vorbim despre climă, trebue să ne gândim la acţiunea vânturilor, sau când vorbim despre bogăţiile României, trebue să ne gândim la agricultură. La ştiinţele naturale, ticul unora era avem, la o întrebare ca : ce plante cunoşti din familia cutare? se răspundea inveriabil: avem păpădia sau avem dovleacul. La filozofie, elevi unei şcoli puneau regulat verbul a fi la condiţional; de exemplu, fiind întrebaţi dacă au auzit de vreun filozof din secolul al şaptesprezecelea, răspundeau: ar fi Descartes.E inutil să ne întrebăm care este originea acestor apucături comune , nu încape nici o îndoială că modelul inconştient l-au furnizat profesorii respectivi.Iată deci un motiv în plus ca să li se atragă atenţia membrilor corpului didactic asupra interesului pe care-l au de a evita pe cât posibil ticurile, ca să nu se pomenească imitaţi de clase întregi. Dar ce trebue să credem despre elevii care merg atât de departe cu învăţătura pe de rost, încât ajung să recite până şi ticurile profesorilor ? V. Badea Un milion de paludici în România Campaniile sanitare ale ministeruui sănătăţii De câteva luni se duce în Basarabia o campanie energică pentru stârpirea cu desăvârşire a tifosului exantematic din provincia de peste Prut. Cititorii „Adevărului”, în curent cu campania de presă ce o ducem de cincisprezece ani pentru scăparea României de ruşinea tifosului exantematic, care aşază ţara noastră pe harta ţărilor asiatice, vor recunoaşte desigur contribuţia noastră la marea campanie de asanare a Basarabiei — şi prin ea a ţării întregi — întreprinsă de guvernul de azi. Noi am arătat de repetate ori, că nu este de admis ca ceea ce noi medicii, care am luat parte la marele război, am isbutit să înfăptuim în ordine sanitară, când dintr'o armată decimată de tifos am dat țării legiunile sănătoase, care au opus eroica rezistentă la Mărășești, nu este admis ca azi, în timp de pace, să nu ştim a face acelaşi lucru în Basarabia. Doctorul Costinescu, cu vrednicul său ajutor, profesor Gane, s-au înhămat la această operă de civilizaţie pe care de ani o preconizăm noi. Bugetul ţării le-a pus la dispoziţie fondurile de care au nevoie, şi aflăm că sute de comune cu mii de locuinţe şi locutori au şi fost deparazitate şi prin aceasta comunele au scăpat de tifos. Cea mai puternică otravă cunoscută, acidul cianhidric, ni se spune că e întrebuinţată pentru această operă de deparazitare. O dată întreprinderea terminată, sperăm că tot d-rul Costinescu şi Gane vor începe a doua mare campanie sanitară pe care ţara o aşteaptă — am putea zice — de secole spre a o scăpa de alt flagel care degenerează şi decimează satele noastre, de paludism. * Ca cititorii noştri să afle ce gravitate are paludismul la noi, câtă suferinţă este îngrămădită în satele noastre pe urma paludismului în, raport cu alte ţări din Europa, s’ar putea consulta harta paludismului în Europa (după revista: Biologie medicale) în care se poate vedea, pe ţări, cifra paludicilor. Din legenda acestei cărţi, se vede că ţările care au peste un milion de paludici, autorul hărţiicare e directorul serviciilor municipale de higiena şi de Asistenţă socială din Clichy (Seine-Franţa) socoate că sunt numai trei: România, Rusia şi Grecia. Numai la aceste ţări figurează pe hartă un triunghiu negru care înseamnă mai mult de un milion de paludici. Nu ştiu întru cât această cifră corespunde realităţii. D. dr. Costinescu şi d. dr. Gane ar putea să ne-o spuie. Au şi mijloace de investigaţii ştiinţifice ca s’o afle. De sigur însă că autorul hărţii care a încorporat-o într’un studiu de ansamblu asupra problemelor paludismului în lume, a luat-o de la vreo autoritate oficială de la noi. Este posibil iarăşi ca să fi luat cifra, de la „Comisia Paludismului, de pe lângă organizaţia de igienă Societăţii Naţiunilor”. In orice caz, acest milion de paludici români nu ne crează un , prea frumos prestigiu de ţară civilizată. Aflată această ştire de către streini, ei vor şti că trebue, când ne vizitează, să-şi ia măsuri de profilaxie analoage cu acelea pe care şi le ia cineva, cu destulă ne- ] plăcere, când pleeacă într’o ţară , miasmatică din centrul Africei. Căci să vedeţi ce înseamnă a te expune paludismului. Un colaborator al nostru a plecat să-şi petreacă luna de concediu la Agigea, pe malul Mării Negre. Ce poziţie minunată, ce peisaj giu splendid, ce aer ozonificat, şi ce apă tonifiată! In a doua săptămână soţia lui s’a îmbolnăvit cu simptome grave, şi temperatură mare. A plecat la Bucureşti şi analizându-i-se sângele s’a găsit că e plin de... hematozoari (paraziţii paludismului). Nu e de mirare. Pe tot litoralul Mării Negre vin copii din toate regiunile ţării. Vin copiii anemici din ţinuturile dunărene. Mulţi din ei sunt purtători de hematozoari. Pe malul mării, trăesc ca şi în Cişmigiul nostru atât de mult cântat de naturile poetice, numeroase colonii de... anofeli, ţînţari pe care copiii impaludaţi îi infecteză. Şi aceşti anofeli la rândul lor îi transmit eleganţilor vizitatori de pe plajă. # Desigur că toată lumea cunoaşte azi metodele de combatere a paludismului. „Societatea Naţiunilor” ne-a dat şi o călăuză cu „Principii şi metode de luptă antipaludică în Europa’’. Ministerul sănătăţii de la noi şi-a dat silinţa, prin „Institutul de Igienă” condus de prof. Mezincescu să prepare o elită medicală care să se puie în serviciul luptei antipaludice. Ştim că ici-colea s’au creat, prin bugetul Statului, campanii şi centre de asanare. Statul nostru a cheltuit de zeci de ani, sute şi mii de milioane pentru chinină. Cum se face atunci că figurăm şi azi cu un milion de paludici alăturea de ţinuturile mlăştinoase ale Volgei ruseşti? Nu cumva ne-a lipsit până azi lupta energică şi METODICĂ, aşa cum o cere orice campanie antipaludică? Autorului studiului despre care am vorbit mai sus într’una dii concluziile sale, afirmă că „paludismul se menţine şi se desvoltă graţie pământului, solului, RĂMAS ÎN STARE PRIMITIVĂ”. Nu cumva f aci e cheia enigmei paludismului nostru? In adevăr, nu există de cât două feluri de mijloace de a face să dispară paludismul dintr’o ţară, să omori hematozoarul (parazitul din sângele omului) din om şi din corpul ţânţarului, dar cu alte vorbe: să tratezi pe om şi să omori ţintarul (ţintarul ca adult şi ca larvă). Să-l urmăreşti pe ţintar nu numai în bălţi şi în locurile mlăştinoase ci şi în locuinţe unde ani de zile în şir trăieşte şi se prăseşte. Dar măsura care a dat cele mai bune roade este aşa numita „bonificară”, adică un ansamblu de lucrării agronomice având ca scop de a asana şi a reda agriculturii regiunile care totdeauna sau periodic sunt mlăştinoase. Această „bonificare” nu numai că distruge cuiburile de larve, dar înfăptuieşte şi un mare progres social şi economic, creind organisme omeneşti sănătoase mai rezistente faţă de parazitismul paludic. Iată marea operă pe care trebue s’o realizeze înainte de toate Statul nostru, ca să dea vlagă populaţiei şi s-o ferească de degenerare. Nu numai distribuire de chinină pe care ţăranii neştiutori o aruncă în şanţurile şoselelor, ci mari lucrări de „bonificare” agricolă, şi ridicarea nivelului cultural. E însă nevoie şi la noi de o cruciadă antipaludică la care să fie atraşi oamenii de valoare din toate domeniile, căci e vorba de interesul şi viaţa tuturora. E nevoie şi de mari resurse financiare. S’au găsit pentru lupta contra sifilisului şi tifosului. Vor trebui găsite şi pentru campania antimalarică. Castorul Ygrec In colecţia istorică pe care o conduce — şi din care au apărut până acum trei volume (asupra lui Napoleon, a câtorva femei istorice şi a Parisului de odinioară) — d. Q. Lenotre face „la petite histoire”, cercetează, adică, amănuntele domestice şi inedite lăsate în umbră de portretiştii figurilor şi epocelor glorioase. O sumă de documente încă neutilizate şi de lucrări de ceea ce s’ar putea numi microscopie istorică îl călăuzesc şi-i furnizează material. Aşa apar la lumină nenumărate adevăruri mărunte care co* Grasset, Paris, boară uneori de pe piedestal o figură sau o epocă, dar care, pe de altă parte, o animă şi o colorează. lată-l, de pildă, pe solemnul regesoare, pietrificat în ţinuta marţială în care l-au pironit arta şi istoria oficială. Nici o buclă din fastuoasa-i perucă nu se mişcă, nici o dantelă nu flutură. In fund, drept cadru geometric şi regal, palatul de la Versailles îşi desfăşoară somptuos colonadele. Frumos, nimic de zis, dar rece şi static. Când afli, de la d. Lenotre, că ilustrul monarh era atacat noaptea de ploşniţe şi că iarna îngheţat la Versailles, căci căminurile artistic sculptate dădeau mai mult fum decât căldură, — când mai afli, tot pe aceeaşi cale, că Ludovic al XV-lea se scula deseori noaptea şi-şi făcea singur focul, iar că Ludovic al XVI-lea, urmând probabil tradiţia de rigoare, nu făcea baie decât când era bolnav, ai impresia că figurile regale s’au desprins din ramele lor de aur şi că te bat pe umăr jovial: „necazuri, — nene, ce să-i faci!’’. Lipsa de confort şi de igienă de la Versailles, a omorît poate înainte de vreme pe locatarii lui îndantelaţi, dar iată că e în stare să-i şi învie. Bineînţeles, cu ajutorul priceperii de povestitor a d-lui Lenotre. De unde îi veneram, îi compătimim, — de unde îi contemplam, îi pipăim. Sântem în tot cazul mult mai aproape de ei decât înainte de a le cunoaște scăderile și mizeriile. Mai mult decât orice, ne înfiora — la propriu și la figurat — curentele toamna prin saloanele pictate şi aurite ale Versilles-ului. Cum se apărau de ele prinţii cu peruci? Regele-soare — poate în virtutea proprietăţilor calorice în strictă legătură cu porecla lui — rezista, ni se spune, fără să arate nici o încruntare, celor mai joase temperaturi. Ceilalţi făceau ce puteau, mai cu paravane, mai cu calote, mai cu sticle calde. Marchiza de Rambouillet își cosea de corp o blană de urs. Mareșala de Luxembourg petrecea iarna într’o lectică printre rechaud-uri de tot felul. Altă nobilă doamnă intra toată într’un butoi pus pe jăratec ( asta pe jăratec nu era, așadar, pe vremea aceea, o simplă metaforă). Cât despre doctorul Delorme, om friguros din cale afară, el nu dormea decât în cuptor, cu opt bonete în cap, iar în picioare cu tot atâtea perechi de ciorapi și cu cisme blănite pe deasupra. Toate astea nu erau însă decât slabe paliative. Pe masa regelui, sosurile soseau îngheţate, iar apa se făcea sloi în carafe. Se trudeau ce-i drept „inventatorii ’ să găsească un sistem practic de încălzire, dar în zadar. Coşurile palatului trăgeau aşa de prost că nu te vedeai de fum la un melcu. Mirosul de funingine ţinea până vara târziu. Un inginer făcuse un proect de aparat capne-i balic şi capnetalic care să absoarbă fumul. Dar, pus în practică, aparatul scârţâia aşa de lugubru şi de insistent încât, nimeni nu mai putea dormi în palat şi s’a renunţat la el. Alt inventator propunea o maşină care „să aducă în apartamentele majestăţii sale aerul de afară, încălzit în prealabil şi neîncetat reînoit şi curăţit de orice calitate proastă” (sic). Era de-a dreptul principiul caloriferului. Decât că inginerul voia să-şi instaleze cazanele pe acoperişul palatului şi nu era tocmai sigur că aerul cald avea să condescindă.a descinde în apartamentele regale. In jurul palatului, Versailles-ul nu desfăşura străzile armonioase şi castelele seniorale pe care ni le închipuim. Iată cum ni-l descrie un istoric specialist: „gropi şi lacuri de noroi, servesc de receptacule pentru depozite de gunoaie, şi păsările se sbântuie în libertate prin ele... Nici o poliție în acest cartier pierdut, fără apă, aproape fără lanterne; când se lasă noaptea, tâlharii se ascund pe după scări, şi va CĂRŢI-STREINE CULISELE VERSAILLES-ULUI de D. FAUR G. Lenotre (de l’Acad. francaise): Versailles au temps des rois (t. IV din colecţia „La Petite Histoire“) *) * Ţările baltice şi pactul oriental Ministrul de externe al Poloniei, d. Beck, a făcut de curând două călătorii diplomatice, amândouă servind acelaş scop. Polonia vrea să se afirme ca mare putere în Orientul Europei, ca o mare putere care reprezintă o forţă suficientă pentru a putea face o politică externă proprie a sa şi la care să se asocieze şi ţările baltice: Estonia, Letonia şi Lituania. Deşi ministrul de externe din Varşovia s’a arătat excepţional de riguros în aplicarea protocolului, totuşi d. Beck a făcut călătoriile în Letonia şi Estonia, fără să aştepte întâi vizita celor doi miniştri de externe la Varşovia. Ceea ce înseamnă că a făcut un sacrificiu, jertfind prerogativele protocolare, la cari, după concepţiile manifestate până acuma, avea dreptul. Acest sacrificiu a fost făcut pentru ca să determine statele baltice de a se alătura Poloniei, în atitudinea potrivnică pactului oriental. Polonia nu aprobă realizarea acestui admirabil instrument internaţional pentru garantarea prin obligaţiuni definitive ale semnatarilor de a ataca împreună pe un eventual agresor, pentrucă astfel s’ar abate dela principiile ce stau la baza pactului bilateral dintre Polonia şi Germania. Argumentele cele mai clare şi cele mai obiective, formulate în Camera Comunelor de către ministrul de externe al Angliei, s-au lovit de atitudinea negativă a Poloniei, care se pare că doreşte să menţie în Orientul Europei o situaţie de aşa natură, încât să-şi poată păstra în împrejurările viitoare un fel de situaţie de arbitru în această jumătate a continentului european. După vizita d-lui Beck în Estonia şi Letonia şi după ce se publicaseră la Varşovia comunicate ale ministrului de externe polonez, afirmând că a câştigat guvernele celor două ţări pentru punctul de vedere reprezentat de Polonia, miniştrii de externe ai celor două ţări baltice au fost la Moscova. Şi ca rezultat al convorbirilor avute cu acest prilej, oficiosul sovietic „Isvestia" „îşi exprimă satisfacţia pentru atitudinea adoptată de Estonia şi Letonia, care înseamnă un nou succes al pactului oriental". Cu alte cuvinte se pare că d. colonel Beck s’a grăbit cu comunicările sale în ce priveşte atitudinea ţărilor baltice faţă de pactul oriental. Şi pe cât se pare acordul dintre Rusia Sovietică, Estonia şi Letonia este atât de perfect, încât oficiosul sovietic îşi permite să ajungă la concluzia că „este greu de presupus că Germania şi Polonia s’ar putea hotărî să rămână în afară de această mare operă, care singură poate preveni astăzi orice război”. Ne găsim deci în mod evident, în faţa unui eşec diplomatic al Poloniei. Iar faptul acesta nu poate in definitiv decât să întărească şi mai mult legăturile de alianţă şi de prietenie cari au existat şi există intre noi şi Varşovia. L. P. Nasta MUTE FOŞTII combatanţi sânt convocaţi în congres. Până acum astfel de manifestaţii aveau în vedere numai războiul trecut. Astăzi ele privesc mai mult războiul care va veni... * „CE legătură este, — se întreabă un ziar, — între comerţul de cereale şi biurocraţia română?” Ceia ce produce unul... cealaltă consumă. IN consiliul de miniştri din tren, s’a hotărât ţinerea unui consiliu de miniştri pe Marţi. Pe când consilii şi pentru amânarea consiliilor? * S’a făptuit o crimă pentru un pui de găină. De când s’au scumpit găinile şi s’a ieftenit carnea de om... # CHESTIA ZILEI ETERNII CALOMNIATL. „Naţional-socialismul nu este un partid, ci o bandă de asasini“. OSSERVATORE ROMANO, oficiosul Vaticanului GOEBBELS. — Cică toţi naţional - socialiştii suntem nişte asasini... GOER IMG. — Presa evreiască ! GOEBBELS. — Nu, Ziarul Papii... „Pan Tadeusz“ de VICTOR EFTIMIU Vivigricit popor care-a isbutit sa implânte fulgerul unui gând de bronz, în inima Parisului! Coloana încoronată de statuie, îmbrăţişată de falduri şi chipuri alegorice, a poetului naţional polon Adam Mickiewicz, se ridică în Place d’Alma, operă a lui Antoine Bourdelle. Un mare poet, şi un statuar de geniu. Solul redeşteptării unui întreg popor, interpretat de un sculptor care va domina veacurile, îşi aveau locul amândoi, în această piaţă nobilă, înconjurată de perspective miraculoase, pe malul drept al Seinei, în Parisul etern. Bourdelle a desăvârşit monumentul lui Mickiewicz cu puţini ani înainte de a muri. Era obsedat de el, chiar după ce-l desrobise din inima lui. îmi vorbea de el cu afecţiune specială, ca de odrasla cea mai dragă. Lucrării de artă el adaugă prestigiul tulburător al vieţii însăşi a lui Mickiewicz, poetul imortalizat sub chip de pelerin, cu toiagul în mâna dreaptă, cu mâna stângă ridicată, adulmecând infinitul, cu ochii limpezind orizonturile. Când, strălucitoare ca aurul nou, această coloană s’a aprins în sgura Parisului, n’a plăcut, n’a trebuit să placă. Estetica veacului nostru se desvoltă în semnul funinginei. Până când o operă de artă nu se’nveleşte în cenuşiul mohorât al epocei, nu-i dăm drept de cetăţenie în patrimoniul universal. Marmora albă şi strălucitoare, metalul nou, templul cu pietre de toate culorile, aurit, argintat, cu coloane de jad şi de porfir, statuia pictată, mineralul pur, — pot lumina în voie sub cerul Athénei virginal, dar nu în cettăţile noastre de brumă şi de ploaie neagră. Noi ne închipuim templele antichităţii sumbre ca biserica Sfintei Magdalena din Paris, sau ca faţada lui Britisch Muzeum din Londra sau ca parlamentul din Viena — şi nu le putem evoca aşa cum erau, surâzătoare de strălucire albă, cu toate jocurile solare în florile de aur şi de mărgean, cari le împodobeau. S’a înegrit astăzi şi fulgerul de foc al lui Adam Mickiewicz. Monumentul graţios şi puternic al lui Bourdelle a primit botezul de cenuşă. Estetica funinginei e satisfăcută. Asemeni faţadei catedralei Notre Dame, asemeni colonadei Luvrului, despre care Bourdelle îmi spunea că e tot ce s’a făcut mai frumos în arhitectură dela Grecii vechi — asemeni Marseillezei lui Rude, încremenită dinamic pe Arcul de triumf, — statuia lui Adam Mickiewicz va reprezenta, în viitor, unul din momentele de artă cele mai re Citiţi continuarea în pagina II-a)N A ZBAŢII ÎNTREBĂRI Ziarul hitlerist din Bucureşti, care lăsa să se înţeleagă că Papa a trecut la iudaism, nu mai pomeneşte nimic de acest mare eveniment. Faptul n’o fi exact? Sau e exact numai pe... jumătate? Ca să ştim şi noi! Kix (Citiți continuarea în pagina II-a)