Adevěrul, iunie 1935 (Anul 49, nr. 15756-15780)

1935-06-10 / nr. 15764

ANUL 49­ No. 15.764 8 pagini Luni 10 Iunie 1935 FONdATflRT . 41. V. BELDIMAN 1888—1897 FUNDATURI I CONST. MILLE 1897—1926 I 330 lei pe b luni B * «v »■» | _ _ psnti'^i!) • ABONAMENTE 200 lei pe 3 luni df^ A X LEI BIROURILE I B|lCUr6311, Str. Const. Mille (Sărindar) Mo. 5—7—9 TELEFOANE: Provincia; 3­84-31. Mare luptă împotriva legii cumulului. Cum nu se plătesc salariile regulat­e slujbașii cumularzi vor să ia măcar dintr’o parte, leafa... | 750 lei pe un an |_________y’ * | jjj ^Strainatatea: 3-84-33. RESTAURAŢIA Ţara întreagă sărbătoreşte cu în­sufleţire împlinirea a cinci ani de la urcarea regelui Carol II pe tron. Restauraţia a fost — în spiritul public — o reintrare în normal. Re­luarea unui fir, care fusese brusc întrerupt. Scurta existenţă a regen­tei însemnase un provizorat, o aba­tere din linia normală, întreaga opi­nie publică o socotise ca atare. Oa­menii politici o mărturisiau în chip deschis. Un partid de întinsă popu­laritate — partidul naţionalără­­nesc — luase atitudine făţişă pentru Restauraţie. Opinia publică aştepta împlinirea faptului ca un lucru fi­resc. Ceea ce trebue subliniat mai ales astăzi, este că Restauraţia s’a făcut cu asentimentul întregii opinii pu­blice şi al tuturor factorilor poli­tici. De aceea, acest eveniment is­toric n’a adus nici o zguduire a aşe­zării noastre de stat, ci — dimpo­trivă— a însemnat o consolidare a acestei aşezări, începută în condiţiuni atât de prielnice, domnia regelui Carol II s’a putut desfăşura în liniişte şi cu rezultatele cele mai rodnice. Ataşat principiului sănătos al mo­narhiei constituţionale, suveranul a ţinut ca, de câte ori s’a ivit prilejul, să afirme credinţa sa în acest prin­cipiu. Amatorii de aventuri dicta­­toriale au fost, din acest punct de vedere, dezamăgiţi. Ţara însă, a putut străbate în linişte o epocă de criză acută. Aceasta se datoreşte tocmai faptului că s’au respectat aşezările constituţionale şi nu s’a pornit pe calea aventurilor. In aceşti cinci ani, în cadrul in­stituţiilor noastre de stat, s’au pu­tut înfăptui o sumă de lucruri îmbu­curătoare. In politica internaţională, prin­­tr’o acţiune fermă, am putut do­bândi un loc de frunte. Statul ro­mân ţine relaţiuni de bună vecină­tate cu popoarele înconjurătoare. O pânză de alianţe sprijină dreptatea cauzei româneşti. Chiar vietul re­vizionismului maghiar este astăzi mai slab decât acum câţiva ani. Inlăuntru, s’a purces la o vastă operă de înzestrare a oştirei — operă necesară, pentrucă trebue să constitue o chezăşie a păcii. Guvernele s’au succedat în linişte şi fiecare din ele a putut înfăptui câte ceva, luptând cu vremurile grele, dar bizuindu-se pe regimul parlamentar, singurul temei solid al unei sănătoase orânduiri politice. In domeniul cultural, iniţiativa regală a izbutit să anime şi să ducă la creaţiuni dintre cele mai utile. Toate acestea s’au făcut sub în­demnul suveranului, fără ca — pen­tru aceasta — să fie nevoe de răs­turnarea stărilor actuale şi de ex­perimentarea unor metode nouă pentru noi, dar falimentare acolo unde au fost încercate. E de ajuns să dăm un singur e­­xemplu : conversiunea datoriilor — cea mai mare reformă de la împro­prietărire încoace — a fost viguros sprijinită de rege, fără ca prin acea­­sta principiile constituţionale să fie ştirbite. Poporul a urmărit cu dragoste e­­forturile suveranului în aceşti cinci ani. Restauraţia are, prin aceasta, ca­racterul unei adevărate sărbători a mulţimii , a mulţimii, care a acla­mat acum cinci ani şi care, azi, a­­clamă cu acelaş entusiasm ca şi atunci. Ad. „Institutul Social­­ Român” — secţia urbanistică de sub conducerea rului arhitect Duiliu Marcu — a luat ini­ţiativa organizării unei serii de confe­rinţe asupra problemelor oraşului mo­dern. Ultima conferinţă a fost ţinută de­­o. inginer Ştefan Mihăiescu, care a vorbit cu competinţă şi multă inimă despre „locuinţele populare”. Asupra acestui subiect este nevoie, desigur, în primul rând de inimă, de acea largă compasiune umană, de solidaritatea speţei. Păşind în locuinţele semenilor noştrii umili avem de multe ori impre­­sia că ne aflăm­­printre troglodiţi, în cocine, în grajduri sau in alte­ soiuri de locuinţe­ destinate altor vietăţi, decât oamenilor . Se spune: locuinţa este oglinda o­­mului. Dacă Adam a fost construit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, locuinţele populare din România reflec­tează imaginea diavolului. Locuinţă ieftină şi higienică este un deziderat nu numai pentru orăşeanul român, ci şi pentru ţăran.. Ţărănimea are imensul avantaj — care a salvat-o de la pieirea biologică! — în faptul mutării odată, cu revenirea primăverii in palatul naturii. Doarme pe sofaua minunată: căpiţa cu fân. Aprinde electrica, luna şi miile de becuri ale stelelor. Deschide Radio îna­inte de culcare: staţia privighetoarei, unda concertului cu brotacei... Dacă n’ar fi fost aceste „locuinţe ieftine”, ţărănimea ar fi dispărut. De­bilitarea, iarna, a organismului, se vin­decă, vara. Şi aşa mai departe intr’un ciclu regretabil.­­ Viaţa citadinului in locuinţe nehigie­­nice echivalează cu suprimarea lui. Sta­tisticile arată de mult că, dacă n’ar fi rezervoriul mentalităţii rurale, orăşele ar fi sortite dispariţiei. Partidele mun­citoreşti si democratice au­ avut mereu grije de­­ locuinţele ieftine şi salubre. La Vienna, partidul social-democrat, in timpul de fericită şi apusă glorie, când obţinea majorităţi la alegerile munici­pale, a ştiut să construiască circa 50.000 până la 60.000 de apartamente pentru proletariat. Bestia fascistă a tras cu tunul în cartierele muncitoreşti, ca un simbol al indignării clasei suprapuse care nu îngăduie o viaţă omenească pentru cei de jos. Dintre partidele actuale europene, se cuvine să amintim de planul neo-so­­cialistului Marquet asupra periferiilor Parisului. Şi nu trebuie să uităm de eforturile gigantice săvârşite în domeniul urba­nistic de economia planificată a Sovie­telor. Guvernele române au acordat o scu­tire generală de impozite pe­­ timp de 10 ani pentru construcţiile noui. S-a re­tras această „favoare“. Scutirea a fost un imbold la construcţii. Retrăgându­­se, facem progresul racului. Noroc de o frică: frica valutară! Dar această frică n’a construit încă un apartament ieftin, accesibil pentru punga muncitorilor şi a săracilor. „Locuinţele populare” sunt un ideal îndepărtat pentru Bucureşti şi pe în­treaga ţară. Gaius Carnetul meu LOCUINŢELE POPULARE Glose politice... D. DELBOS D. Delbos este un eminent om politic francez. A fost ministru. Este şeful fracţiunei parlamen­tare a celui mai puternic partid. E de presupus că d. Delbos în­truneşte calităţi politice remar­cabile. Altfel n’ar fi putut ajun­ge la­ o situaţiune proeminentă, într’o ţară care dispune de atâ­ţia oameni talentaţi şi capabili. D. Delbos a primit propunerea de­ a forma guvernul. A refuzat. D. Delbos a expli­cat acea­stă atitudine , care va fi părut destul de stranie în lu­mea noastră politică. D-sa a declarat net: nu-şi re­cunoaşte competenţa financiară, necesară şi nici o suficientă expe­rienţă pentru a fi şef de guvern. Vă închipuiţi un om politic ro­mân declinând „onoarea” de a prezida un guvern... fiindcă n’ar poseda experienţa şi priceperea cerute pentru această grea misi­une ! Viaţa publică românească nu cunoaşte asemenea excese de scrupul. Am putut vedea politi­cieni de o notorie superficialita­te asumându-şi diferite însărci­nări cari reclamau o adâncă pri­cepere technică. Nici unul dintre aceştia n’a a­­vut francheţa să se declare i­­napt. Un asemenea gest ar fi fost întâmpinat cu sarcasm. In Franţa nimeni n’a fost mi­rat de ref­uzul d-lui Delbos. A fost găsit foarte natural. Explicaţia nu trebuie căutată în modestia deputatului radical-socialist. Ad­mirabila democraţie franceză a creiat o educaţie politică, în ca­re sentimentul de răspundere este adânc înrădăcinat. Ambiţiile personale sunt în­frânte. Un om politic nu-şi poa­te asuma o însărcinare la care nu putea răspunde. Fiindcă, ştie că va avea să dea imediat socoteală parlamentului — care exercită acolo un cotrol real şi efectiv — de activitatea şi priceperea sa. El preferă să decline o situa­ţiune decât să-şi dovedească in­capacitatea şi să fie expus de a se prăbuşi în ridicol. GRUPUL H. In organizaţia liberală din Ca­pitală frământările au luat o for­­­mă gravă. Divergenţele dintre cele două ramuri — mai bine zis, dintre cele două generaţii — au împins la atacuri publice. Tinerii au fost excluşi din organizaţie. Vom afla mâine că, la rândul lor, tinerii... au exclus pe bă­trâni! E greu de prevăzut care fracţiune a provocat acest con­flict care tinde să ia proporţii. Declaraţiile făcute la Ploeşti de reprezentanţii grupului H, arată numai că se porneşte o luptă foarte serioasă, poate preludiul acelei clarificări pe care unii i­­niţiaţi o anunţă mai de mult. Grupul H vrea ca situaţia să se limpezească mai repede. E do­rinţa câtorva fruntaşi ai tinere­tului? Sau­­ trebuie să conside­răm atitudinea grupului H, ca o indiscreţie a cercurilor apropia­te de primul ministru? Interim înfrumuseţarea Capitalei D. Al. G. Donescu, primarul general al municipiului Bucu­reşti, are motive să fie mulţu­mit de realizarea noului şi mi­nunatului parc, care, deşi pus la dispoziţia publicului, va conti­nua să poarte şi pe viitor nume­le de Grădina Botanică. Dar motive de mulţumire pen­tru frumoasa operă înfăptuită, are şi d. profesor N. Iorga In­­tr’adevăr nu se poate uita că pe când d-sa ocupa demnitatea de preşedinte al consiliului de miniştri şi ministru al instruc­ţiunii, a intervenit între acest minister şi primăria Capitalei în­ţelegerea prin care se stabilea ca Grădina Botanică să fie pre­făcută într’o grădină publică. D. profesor N. Iorga poate vedea a­­cum ce fericită înfăptuire s’a dat fericitului d-sale gând. Ascultând de datoria obiec­­tivităţii şi pentru a fi complecţi trebue să menţionăm că atunci când a intervenit înţelegerea, de care am pomenit, primar al Capitalei era d. Dem. Dobrescu, iar director al Grădinei Botanice era valorosul profesor şi fost rec­tor al Universităţii d. Mihail Vlă­­descu, ale cărui merite, atât la conducerea — timp de patruzeci de ani— a Grădinei Botanice — cât şi la transformarea ei actuala în grădină publică, sunt din cele mai mari şi mai incontestabile. Şi desigur, că d. profesor Vlă­­descu, pe care îl cunoaştem nu numai ca pe un savant de mare merit, ci şi ca un om cu suflet larg şi generos, ne va da toată aprobarea, când vom spune că de întemeerea Grădinei Botanice ca un institut de cercetări ştiin­ţifice, se leagă numele neuitatu­lui botanist, doctorul Dimitrie Brândză,­ căruia, sentimentul de preţuire şi de pioasă recunoştin­ţă i-a ridicat un bust chiar în cuprinsul Grădinei Botanice. In cuprinsul acestei grădini, căreia el îi dăduse toată priceperea u­­nei minţi luminate, toată mun­ca şi tot sufletul. Iar dacă ar fi să privească de sus din cer, sufletul meritos voevod, care a fost Şerban Can­­tacuzino, va zâmbi mulţumit, vă­­zând că parte din pădurea Cotro­­cenilor, care intra în cuprinsul moşiei sale, este astăzi un parc frumos, un parc minunat, unde populaţia Capitalei — şi mai a­­les populaţia periferică — poate petrece ceasuri de odihnă sănă­toasă, poate respira un aer în­viorător şi poate admira frumu­seţile naturei şi hărnicia manei omeneşti. Am socotit că este bine să po­menim de cei cari au contribuit la realizarea noului parc, de care bătrânul Cişmigiu are motive să se simtă oarecum gelos. Este bi­ne, mai cu seamă din punctul de vedere al continuităţii la cele bu­ne şi pentru a ne obişnui cu i­­deea că o operă frumoasă este în cele mai multe cazuri pro­dusul muncii şi colaborării unei serii de oameni, ba deseori şi unei serii de generaţii. Dar în realizarea parcului nu­mit Grădina Botanică trebue să mai vedem şi altceva şi anume: începutul aplicării planului de sistematizare, privitor la înfru­museţarea Capitalei. Grădina Bo­tanică este prima tranşe, ca să intrebuinţă un termen financiar, din ceeace s’a admis a se numi zona verde, o zonă căreia în par­tea cealaltă a Bucureştilor ur­mează să i se opună zona lacuri­lor. Această din urmă zonă ur­mează să fie constituită prin a­­sanarea şi amenajarea lacurilor Băneasa, Herăstrău, Tei, Colen­­tina, Floreasca. Fireşte, asanare şi amenajare, complectate prin construirea de drumuri şi alei, prin parcelarea de terenuri pe care să se construiască vile în­­tr’un s­til adecvat şi prin alte lucrări de natură a contribui la ridicarea şi civilizarea sănătoasă a acelei părţi periferice şi a îm­prejurimilor imediate ale Capi­talei. Revenind la zona verde, men­ţionăm că, potrivit planului de­finitiv de sistematizare, aceas­ta, începând cu­ Grădina Botani­că, trebue să se întindă cuprin­zând o bună parte din grădina Azilului Elena Doamna, din dea­lurile în jurul Şoselei Panduri­lor şi să se continue prin Dealul Spirei până la Filaret. Proectul este perfect realiza­bil, necesitând, desigur, sume im­portante, fără să se urce însă la cifre, care ar depăşi orice posi­bilităţi financiare ale municipiu­lui şi’ ale sectoarelor respective. Iar dacă statul, reprezentat prin ministerul de finanţe, ar văr­sa la timp şi în mod integral su­mele ce încasează în contul mu­nicipiului şi dacă s’ar admite şi aplica principiul că la ridicarea Capitalei trebuie să contribue ţara întreagă, nu numai crearea celor două zone s’ar putea rea­liza, ci şi multe alte lucrări, care au devenit o necesitate impe­rioasă. Deschiderea­ noului bulevard, care urmează să fie o prelungire a bulevardului I. C. Brătianu, precum şi acoperirea Dâmboviţei sunt, de asemenea, două realizări edilitare din cele mai importan­­te. Ele vor contribui într’o lar­gă­­măsură la decongestionarea centrului Capitalei, la uşurarea circulaţiei, care la centru a a­­juns aproape imposibilă, iar din punct de vedere estetic vor ri­dica mult aspectul oraşului. Despre aceste două din urmă lucrări nu se mai poate vorbi ca despre un simplu deziderat sau despre proecte ale viitorului. Ele sunt actualmente în curs de înfăptuire. La acoperirea Dâm­boviţei se lucrează de mai multe luni de zile şi nu va trece mult, până ce porţiunea stabilită la început va fi terminată. Deasemenea s’a ajuns la în­ţelegere cu mai mulţi proprietari ale căror imobile urmează să fie expropriate în vederea deschide­­rei noului lovevard, ba chiar pentru unele proprietăţi , s’au şi făcut formele de expropriere. Şi aşa, cu lucrările realizate pâ­nă acum, cu cele care sunt în curs de realizare, precum şi cu cele, care, potrivit planului de siste­matizare, urmează să fie realiza­te treptat. Capitala noastră va putea ajunge să figureze cu cinste alături de capitalele state­lor din Europa centrală şi occi­dentală. Iar pe măsură ce se fac aceste realizări, dispare, ne mai avându-se rostul, ideea de o mu­tare a Capitalei într-o altă re­giune a ţării. Oraşul Bucureşti, în poziţia lui geografică de as­tăzi, este şi va fi pentru totdea­una Capitala României. N. Batzaria NOTE D. DINU BRATIANU a plecat la Vâlcov. Să vadă ce-a pescuit d. Tătă­­rescu — în apă tulbure? D. MADGEARU, fiind foarte o­­cupat, va renunţa la conducerea judeţului Ilfov, în favoarea d-lui Mihalache... ...Care-i însă şi mai ocupat. # LA Viena nu mai există cen­zură preventivă. Şi doar acolo a fost războiu ci­­vil... S’a dus o puternică acţiune pentru amnistierea deţinuţilor politici. Rezultatul ? Ertarea tuturor deţinuţilor — afară de cei poli­tici... "­­ O mare solemnitate la desve­­lirea bustului lui Haret, omul şcolii... Acum, când Universităţile s’au transformat în stadioane de luptă corp la corp. # INTRAM în „săptămâna radi­cală Balcanică”. Ne-ar trebui și câte o să­ptă­­mână apuseană la întâmplare! * EDILII bucureșteni s’au dus la Sofia. Ca să ia material plastic do­cumentar pentru Bucureștii de altădată?­­#• Pentru democraţie şi împotriva extremismului A avut loc deunăzi o manifestaţie liberală la Ploeşti — cu ocazia săr­bătoririi d-lui subsecretar de stat ing. P. Bejan — manifestaţie care, atât prin forţele prezente cât şi prin ideile ce s’au manifestat în asenti­mentul asistenţei, merită să oprea­scă atenţia lumii politice. Grupate, la un loc, elementele lo­calnice şi din alte judeţe, — fără deosebire de culoare, —­ s’au pro­nunţat pentru democraţie şi împo­triva extremismului de dreapta. Purtătorul de cuvânt al acestui crez a fost d. deputat P. Ghiaţă, care a proclamat această atitudine — ca rost al partidului liberal. Intr’adevăr, partidul liberal poate să ocupe un loc de frunte în arena politică — numai prin democraţie şi prin puterea de rezistenţă împotriva anarhiei reacţionare. Partidul liberal a trăit printr’o ideologie de stânga — reîmprospă­tată din răstimp în răstimp. Astăzi, această formaţiune politică simte nevoia unei noui transfuzii ideolo­gice. Misiunea elementelor tinere este de a imprima un dinamism în­tregului partid în sensul vederilor democratice. Oricând, această atitudine este utilă partidelor şi ţării, dar în spe­cial acum — când puterile întuneri­cului s’au răsvrătit şi ameninţă nu numai regimul, dar însuşi statul ro­mân. . Mişcarea întreprinsă de grupul d­­in sânul partidului liberal şi în opi­nia publică poate să aibă o impor­tanţă istorică. Cu o condiţie numai­ ca ea să fie urmată sincer, hotărât, fără compromisuri — antrenând toa­te forţele partidului. Astăzi nu-i timp de abilităţi poli­tice. Deo parte pândeşte anarhia evului mediu; de alta stă democraţia care poate salva cultura şi civilizaţia. De partea cui va fi izbânda ? De partea celui decis, îndrăzneţ şi impetuos la luptă. Unii sceptici privesc cu neîncrede­re bătrâna democraţie europeană a statică, îndestulată, lipsită de spiri­tul jertfei şi al riscului. Alţii însă au încredere în triumful democraţiei. Din rândul acestora sântem şi noi, care vedem în fiecare manifestare pentru ideile de stânga un aport adus taberei de rezistenţă. Un partid, mai multe partide — la nevoe chiar un front al tuturor partidelor — ar fi în stare, credem, să oprească valul de reacţionarism. Dar pentru aceasta se cere con­vingere şi curaj. La Ploeşti, am asistat la o mani­festare bărbătească. Elementele de stânga din parti­dul liberal vor persevera? Vor duce lupta cu orice risc? Până la extrema limită? Ziua de mâine ne va da dovada. M. Sevastos NĂZBÂTII BANI ALBI... O amendă s-a aplicat — pe „spir­tul negru“ — în valoare de 961 mi­lioane. Bani albi de pe spirt negru... Kix CELIBATUL IN ANTICHITATE ide Dr. P. ROBESCU Chestiunea celibatului a preo­cupat pe sociologi,­ în toate tim­purile şi în toate­­vremile. ‘Or şi cât de puţin înaintat a fost stu­diul acestei­­ chestiuni, totuşi,­ în cadrul destul de­­strâmt al epoci­lor antice, înlăturarea celibatu­lui din viaţă, a avut, ca efect e­­laborarea unor­ legi, prin cari, căsătoria era socotită ca un­ act aproape divin. Astfel, în secolul al XII-lea, înainte de Cristos, în codul Ma­nu, care este cea mai veche car­te de legislatură indiană, căsă­toria era socotită inelul de le­gătură între om şi divinitate. Zoroastru, ca să facă poporul ,să contracteze căsătorii, în Zeud Avesta, zice că numai prin că­sătorie, părinţii pot să ajungă în împărăţia cerurilor, pe, când cel ■ce nu se căsătoreşte este ursit să ajungă în împărăţia lui Ahri­man, zeul răului. Şi ca să aducă un element mai mult, tot în Zend Avesta se spu­ne că, ziua în care se naşte un fiu, era socotită zi sfântă. . Ideia­ combaterii celibatului, la Egiptul antic, era poate mai puternică decât la Perşi şi la Hinduşi. Aşa, era socotit bleste­mat cine murea fără copii. Din cauza acestui principiu, se legi­timase poligamia, precum şi ofi­ciul de a se adopta copilul altuia. La Ebrei, sterilitatea era con­siderată ca o nenorocire şi ca o dezonoare. Importanţa pe care o puneau Ebreii în faptul că murind, să rămână cel puţin un urmaş, pur­tător al numelui familiei, o de­monstrează legea mosaică a le­­viratului, care, când un bărbat murea fără urmaș, obliga pe fra­tele acestuia să ia în căsătorie pe văduva, iar primul copil din această căsătorie, oricât de târ­ziu ar fi venit pe lume, era con­siderat ca fiu al defunctului, că­ruia îi urma în toate drepturile. In caz dacă defunctul nu a­­vea nici un frate, sau în caz când fratele refuza — ceea ce se în­tâmpla extrem de rar, fiind a­­cest refuz o mare dezonoare — datina era, ca ruda cea mai a­­propiată a defunctului să se că­sătorească cu văduva, cum s’a petrecut cu virtuoasa Ruth, fru­moasă moabită. La popoarele idolatre şi păgâ­ne, căsătoria nu avea nici o va­loare, iar la multe din ele, ne­vestele se cumpărau din târg, ca sclavele. De altfel, nevasta nici nu era considerată mai mult ca o sclavă. In Grecia antică, scopul căsă­toriei era ca să dea fii pentru patrie, în faţa căreia, indivizii încetau să mai existe ca fiinţe de sine stătătoare. Istoricii spun de premiile cari se dau părinţilor cu mulţi copii, precum şi de pe­depsele ce se aplicau celibatari­lor, dar nu precizează nici pe unele nici pe altele. Fii mulţi, cât de mulţi, pen­tru Patrie. In Atena antică, un celibatar nu putea să fie nici martor, nici nu avea voie să peroreze de la tribună, nici nu putea să fie co­mandant de soldaţi. Licurg a mers şi mai departe, a exclus pe celibatari din toate funcţiile militare şi civile, iar soţului care era slab... fiziceşte, nevasta trebuia să i-o însărcine­ze alt bărbat. Măsura acasta a dat urmare la o serie de întâmplări, asupra că­rora nu mai insistăm, fiind de alt domeniu. In Antica Roma, căsătoria era socotită ca un lucru de foarte mare importanţă, pentru că era temelia familiei şi baza statu­lui. Procreearea de fii era scopul său final pentru că numai pro­genitura menţine continuitatea­­ familiei şi întăreşte societatea civilă In timpul lui Romulus, funda­torul Romei, pare că ar fi fost o lege matrimonială care ar coin­cide cu Răpirea Sabinelor. Legea jus­tinum liberorum, adică, drepturile acordate părin­ţilor cari au cel puţin trei copii, se pare că a fost dată de al doi­lea rege al Romei, Numa Pompi­­lius, care a trăit între anii 715—­ 773 înainte de Crist. In anul 400 a. C., Consulii P. Albinius şi F. Camillus puseră o taxă pe celibatari, care se vărsa tesaurului, iar Scipione Africa­nul (234—183 a. C.) institui o de­coraţie, premiu patrum, pentru părinţii cu copii mulţi. După căderea oraşului etrusc Vejo (395 a. C.) Camil, îmbrăcat în togă de dictator, a obligat pe celibatari să se căsătorească cu văduvele soldaţilor căzuţi în luptă. Q. Metellus, censor foarte se­ver, în anul 622 al Romei, a ţinut poporului un discurs, îndemnând pe cei necăsătoriţi să se însoare. (Citi­ți continuarea în pag. II-a) CHESTIA ZILEI Muzică şi fiscalitate ------Cu toba nu mai plăteşte nimeni!, Acum, început cu trâmbiţa... Cabinetul Laval în faţa Camerei Noul guvern francez s-a prezen­tat Camerei în şedinţa de Vineri seara. Şedinţa a fost aşteptată cu cel mai viu interes: două guverne fuseseră puse în minoritate pe che­stiunea puterilor discreţionare, o chestiune de principiu, radical-socia­­liştii voind să apere prestigiul şi drepturile Corpurilor legiuitoare de orice atingere. Probabil ca o consecinţă a nego­cierilor, cari au precedat formarea guvernului de largă uniune naţio­nală al d-lui Lava­, declaraţia mi­nisterială a formulat un program mai de stânga, decât al d-lor Flan­­din sau Bouisson. D. Laval a cerut Camerei mijloacele de a putea lu­cra în chip rodnic pentru apărarea francului şi mai ales pentru reface­rea economică a Franţei. Campania de apărare a francului şi măsurile de combatere a speculei nu consti­tuie deci pentru cabinetul Laval decât etape pregătitoare. Noul gu­vern consideră ca o misiune esen­ţială a sa, ca adevărat scop: refa­cerea economică. Şi această refa­­cere urmează să se facă potrivit celor mai democratice principii: a­­părarea intereselor muncitoreşti, crearea pentru oricine a posibilităţii de a munci cu asigurarea unei juste remunerări într’un sistem economic reînoit. Un sistem economic care să dea Franţei noui debuşeuri pentru produsele sale şi o intensificare a schimbului internaţional de mărfuri. La acest program, care în chip evident formează cadrul în care gu­vernul poate să exercite puterile discreţionare cerute, se adaugă precizarea formulată în expunerea de motive a proectului, că aceste puteri nu vor fi acordate guvernu­lui decât „pentru o durată limitată, FĂRĂ A ADUCE VREO ATIN­GERE PREROGATIVELOR ESEN­ŢIALE ALE PARLAMENTULUI. Iar însuşi proectul prin care „se acordă guvernului puteri excepţio­nale pentru a asigura apărarea francului şi a combate specula” se prevede că durata lor va fi numai până la 1 Octombrie 1935 şi nu vor putea avea ca obiect decât mijloace „pentru a lupta contra speculaţiei şi pentru apărarea francului”. Decre­tele-legi nu vor putea fi ho­tărîte decât în consiliul de miniştri, unde cinci membri sunt delegaţi ai partidului radical-socialist, între cari şi titularul ministerului de interne şi vor trebui să fie supuse ratificării Camerei şi Senatului inainte de 1 ianuarie 1936. Cu aceste concesii decisive, pe care d. Laval le-a făcut principiilor parlamentare și democratice, ni­ este de mirare că programul guver­nului a fost primit de Cameră cu un vot de încredere de 412 contra 137. Și de asemenea este logic că în co­­misiunea financiară proectul deplin D. LAVAL nelor puteri a fost votat cu 19 vo­turi contra 14. Necesitatea de a se alege un pre­şedinte al Camerei, întrucât d. Bouisson a trecut din fotoliul prezi­denţial direct la preşedinţia de con­siliu unde n’a stat însă decât 3 zile, a pricinuit o prelungire a şedinţei şi a împiedicat adunarea deputaţilor să se pronunţe imediat asupra proectului, pentru care au căzut în patru zile două guverne. Camera a votat cu 324 voturi contra 160 proectul deplinelor pu­teri, dând astfel posibilitatea gu­vernului Laval să înceapă, un mo­ment mai devreme, acţiunea pentru salvarea francului şi de asanare e­­conomică a Franţei. L. P. Nasta

Next