Adevěrul, iunie 1935 (Anul 49, nr. 15756-15780)
1935-06-10 / nr. 15764
ANUL 49 No. 15.764 8 pagini Luni 10 Iunie 1935 FONdATflRT . 41. V. BELDIMAN 1888—1897 FUNDATURI I CONST. MILLE 1897—1926 I 330 lei pe b luni B * «v »■» | _ _ psnti'^i!) • ABONAMENTE 200 lei pe 3 luni df^ A X LEI BIROURILE I B|lCUr6311, Str. Const. Mille (Sărindar) Mo. 5—7—9 TELEFOANE: Provincia; 384-31. Mare luptă împotriva legii cumulului. Cum nu se plătesc salariile regulate slujbașii cumularzi vor să ia măcar dintr’o parte, leafa... | 750 lei pe un an |_________y’ * | jjj ^Strainatatea: 3-84-33. RESTAURAŢIA Ţara întreagă sărbătoreşte cu însufleţire împlinirea a cinci ani de la urcarea regelui Carol II pe tron. Restauraţia a fost — în spiritul public — o reintrare în normal. Reluarea unui fir, care fusese brusc întrerupt. Scurta existenţă a regentei însemnase un provizorat, o abatere din linia normală, întreaga opinie publică o socotise ca atare. Oamenii politici o mărturisiau în chip deschis. Un partid de întinsă popularitate — partidul naţionalărănesc — luase atitudine făţişă pentru Restauraţie. Opinia publică aştepta împlinirea faptului ca un lucru firesc. Ceea ce trebue subliniat mai ales astăzi, este că Restauraţia s’a făcut cu asentimentul întregii opinii publice şi al tuturor factorilor politici. De aceea, acest eveniment istoric n’a adus nici o zguduire a aşezării noastre de stat, ci — dimpotrivă— a însemnat o consolidare a acestei aşezări, începută în condiţiuni atât de prielnice, domnia regelui Carol II s’a putut desfăşura în liniişte şi cu rezultatele cele mai rodnice. Ataşat principiului sănătos al monarhiei constituţionale, suveranul a ţinut ca, de câte ori s’a ivit prilejul, să afirme credinţa sa în acest principiu. Amatorii de aventuri dictatoriale au fost, din acest punct de vedere, dezamăgiţi. Ţara însă, a putut străbate în linişte o epocă de criză acută. Aceasta se datoreşte tocmai faptului că s’au respectat aşezările constituţionale şi nu s’a pornit pe calea aventurilor. In aceşti cinci ani, în cadrul instituţiilor noastre de stat, s’au putut înfăptui o sumă de lucruri îmbucurătoare. In politica internaţională, printr’o acţiune fermă, am putut dobândi un loc de frunte. Statul român ţine relaţiuni de bună vecinătate cu popoarele înconjurătoare. O pânză de alianţe sprijină dreptatea cauzei româneşti. Chiar vietul revizionismului maghiar este astăzi mai slab decât acum câţiva ani. Inlăuntru, s’a purces la o vastă operă de înzestrare a oştirei — operă necesară, pentrucă trebue să constitue o chezăşie a păcii. Guvernele s’au succedat în linişte şi fiecare din ele a putut înfăptui câte ceva, luptând cu vremurile grele, dar bizuindu-se pe regimul parlamentar, singurul temei solid al unei sănătoase orânduiri politice. In domeniul cultural, iniţiativa regală a izbutit să anime şi să ducă la creaţiuni dintre cele mai utile. Toate acestea s’au făcut sub îndemnul suveranului, fără ca — pentru aceasta — să fie nevoe de răsturnarea stărilor actuale şi de experimentarea unor metode nouă pentru noi, dar falimentare acolo unde au fost încercate. E de ajuns să dăm un singur exemplu : conversiunea datoriilor — cea mai mare reformă de la împroprietărire încoace — a fost viguros sprijinită de rege, fără ca prin aceasta principiile constituţionale să fie ştirbite. Poporul a urmărit cu dragoste eforturile suveranului în aceşti cinci ani. Restauraţia are, prin aceasta, caracterul unei adevărate sărbători a mulţimii , a mulţimii, care a aclamat acum cinci ani şi care, azi, aclamă cu acelaş entusiasm ca şi atunci. Ad. „Institutul Social Român” — secţia urbanistică de sub conducerea rului arhitect Duiliu Marcu — a luat iniţiativa organizării unei serii de conferinţe asupra problemelor oraşului modern. Ultima conferinţă a fost ţinută deo. inginer Ştefan Mihăiescu, care a vorbit cu competinţă şi multă inimă despre „locuinţele populare”. Asupra acestui subiect este nevoie, desigur, în primul rând de inimă, de acea largă compasiune umană, de solidaritatea speţei. Păşind în locuinţele semenilor noştrii umili avem de multe ori impresia că ne aflămprintre troglodiţi, în cocine, în grajduri sau in alte soiuri de locuinţe destinate altor vietăţi, decât oamenilor . Se spune: locuinţa este oglinda omului. Dacă Adam a fost construit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, locuinţele populare din România reflectează imaginea diavolului. Locuinţă ieftină şi higienică este un deziderat nu numai pentru orăşeanul român, ci şi pentru ţăran.. Ţărănimea are imensul avantaj — care a salvat-o de la pieirea biologică! — în faptul mutării odată, cu revenirea primăverii in palatul naturii. Doarme pe sofaua minunată: căpiţa cu fân. Aprinde electrica, luna şi miile de becuri ale stelelor. Deschide Radio înainte de culcare: staţia privighetoarei, unda concertului cu brotacei... Dacă n’ar fi fost aceste „locuinţe ieftine”, ţărănimea ar fi dispărut. Debilitarea, iarna, a organismului, se vindecă, vara. Şi aşa mai departe intr’un ciclu regretabil. Viaţa citadinului in locuinţe nehigienice echivalează cu suprimarea lui. Statisticile arată de mult că, dacă n’ar fi rezervoriul mentalităţii rurale, orăşele ar fi sortite dispariţiei. Partidele muncitoreşti si democratice au avut mereu grije de locuinţele ieftine şi salubre. La Vienna, partidul social-democrat, in timpul de fericită şi apusă glorie, când obţinea majorităţi la alegerile municipale, a ştiut să construiască circa 50.000 până la 60.000 de apartamente pentru proletariat. Bestia fascistă a tras cu tunul în cartierele muncitoreşti, ca un simbol al indignării clasei suprapuse care nu îngăduie o viaţă omenească pentru cei de jos. Dintre partidele actuale europene, se cuvine să amintim de planul neo-socialistului Marquet asupra periferiilor Parisului. Şi nu trebuie să uităm de eforturile gigantice săvârşite în domeniul urbanistic de economia planificată a Sovietelor. Guvernele române au acordat o scutire generală de impozite pe timp de 10 ani pentru construcţiile noui. S-a retras această „favoare“. Scutirea a fost un imbold la construcţii. Retrăgânduse, facem progresul racului. Noroc de o frică: frica valutară! Dar această frică n’a construit încă un apartament ieftin, accesibil pentru punga muncitorilor şi a săracilor. „Locuinţele populare” sunt un ideal îndepărtat pentru Bucureşti şi pe întreaga ţară. Gaius Carnetul meu LOCUINŢELE POPULARE Glose politice... D. DELBOS D. Delbos este un eminent om politic francez. A fost ministru. Este şeful fracţiunei parlamentare a celui mai puternic partid. E de presupus că d. Delbos întruneşte calităţi politice remarcabile. Altfel n’ar fi putut ajunge la o situaţiune proeminentă, într’o ţară care dispune de atâţia oameni talentaţi şi capabili. D. Delbos a primit propunerea de a forma guvernul. A refuzat. D. Delbos a explicat această atitudine , care va fi părut destul de stranie în lumea noastră politică. D-sa a declarat net: nu-şi recunoaşte competenţa financiară, necesară şi nici o suficientă experienţă pentru a fi şef de guvern. Vă închipuiţi un om politic român declinând „onoarea” de a prezida un guvern... fiindcă n’ar poseda experienţa şi priceperea cerute pentru această grea misiune ! Viaţa publică românească nu cunoaşte asemenea excese de scrupul. Am putut vedea politicieni de o notorie superficialitate asumându-şi diferite însărcinări cari reclamau o adâncă pricepere technică. Nici unul dintre aceştia n’a avut francheţa să se declare inapt. Un asemenea gest ar fi fost întâmpinat cu sarcasm. In Franţa nimeni n’a fost mirat de refuzul d-lui Delbos. A fost găsit foarte natural. Explicaţia nu trebuie căutată în modestia deputatului radical-socialist. Admirabila democraţie franceză a creiat o educaţie politică, în care sentimentul de răspundere este adânc înrădăcinat. Ambiţiile personale sunt înfrânte. Un om politic nu-şi poate asuma o însărcinare la care nu putea răspunde. Fiindcă, ştie că va avea să dea imediat socoteală parlamentului — care exercită acolo un cotrol real şi efectiv — de activitatea şi priceperea sa. El preferă să decline o situaţiune decât să-şi dovedească incapacitatea şi să fie expus de a se prăbuşi în ridicol. GRUPUL H. In organizaţia liberală din Capitală frământările au luat o formă gravă. Divergenţele dintre cele două ramuri — mai bine zis, dintre cele două generaţii — au împins la atacuri publice. Tinerii au fost excluşi din organizaţie. Vom afla mâine că, la rândul lor, tinerii... au exclus pe bătrâni! E greu de prevăzut care fracţiune a provocat acest conflict care tinde să ia proporţii. Declaraţiile făcute la Ploeşti de reprezentanţii grupului H, arată numai că se porneşte o luptă foarte serioasă, poate preludiul acelei clarificări pe care unii iniţiaţi o anunţă mai de mult. Grupul H vrea ca situaţia să se limpezească mai repede. E dorinţa câtorva fruntaşi ai tineretului? Sau trebuie să considerăm atitudinea grupului H, ca o indiscreţie a cercurilor apropiate de primul ministru? Interim înfrumuseţarea Capitalei D. Al. G. Donescu, primarul general al municipiului Bucureşti, are motive să fie mulţumit de realizarea noului şi minunatului parc, care, deşi pus la dispoziţia publicului, va continua să poarte şi pe viitor numele de Grădina Botanică. Dar motive de mulţumire pentru frumoasa operă înfăptuită, are şi d. profesor N. Iorga Intr’adevăr nu se poate uita că pe când d-sa ocupa demnitatea de preşedinte al consiliului de miniştri şi ministru al instrucţiunii, a intervenit între acest minister şi primăria Capitalei înţelegerea prin care se stabilea ca Grădina Botanică să fie prefăcută într’o grădină publică. D. profesor N. Iorga poate vedea acum ce fericită înfăptuire s’a dat fericitului d-sale gând. Ascultând de datoria obiectivităţii şi pentru a fi complecţi trebue să menţionăm că atunci când a intervenit înţelegerea, de care am pomenit, primar al Capitalei era d. Dem. Dobrescu, iar director al Grădinei Botanice era valorosul profesor şi fost rector al Universităţii d. Mihail Vlădescu, ale cărui merite, atât la conducerea — timp de patruzeci de ani— a Grădinei Botanice — cât şi la transformarea ei actuala în grădină publică, sunt din cele mai mari şi mai incontestabile. Şi desigur, că d. profesor Vlădescu, pe care îl cunoaştem nu numai ca pe un savant de mare merit, ci şi ca un om cu suflet larg şi generos, ne va da toată aprobarea, când vom spune că de întemeerea Grădinei Botanice ca un institut de cercetări ştiinţifice, se leagă numele neuitatului botanist, doctorul Dimitrie Brândză, căruia, sentimentul de preţuire şi de pioasă recunoştinţă i-a ridicat un bust chiar în cuprinsul Grădinei Botanice. In cuprinsul acestei grădini, căreia el îi dăduse toată priceperea unei minţi luminate, toată munca şi tot sufletul. Iar dacă ar fi să privească de sus din cer, sufletul meritos voevod, care a fost Şerban Cantacuzino, va zâmbi mulţumit, văzând că parte din pădurea Cotrocenilor, care intra în cuprinsul moşiei sale, este astăzi un parc frumos, un parc minunat, unde populaţia Capitalei — şi mai ales populaţia periferică — poate petrece ceasuri de odihnă sănătoasă, poate respira un aer înviorător şi poate admira frumuseţile naturei şi hărnicia manei omeneşti. Am socotit că este bine să pomenim de cei cari au contribuit la realizarea noului parc, de care bătrânul Cişmigiu are motive să se simtă oarecum gelos. Este bine, mai cu seamă din punctul de vedere al continuităţii la cele bune şi pentru a ne obişnui cu ideea că o operă frumoasă este în cele mai multe cazuri produsul muncii şi colaborării unei serii de oameni, ba deseori şi unei serii de generaţii. Dar în realizarea parcului numit Grădina Botanică trebue să mai vedem şi altceva şi anume: începutul aplicării planului de sistematizare, privitor la înfrumuseţarea Capitalei. Grădina Botanică este prima tranşe, ca să intrebuinţă un termen financiar, din ceeace s’a admis a se numi zona verde, o zonă căreia în partea cealaltă a Bucureştilor urmează să i se opună zona lacurilor. Această din urmă zonă urmează să fie constituită prin asanarea şi amenajarea lacurilor Băneasa, Herăstrău, Tei, Colentina, Floreasca. Fireşte, asanare şi amenajare, complectate prin construirea de drumuri şi alei, prin parcelarea de terenuri pe care să se construiască vile într’un stil adecvat şi prin alte lucrări de natură a contribui la ridicarea şi civilizarea sănătoasă a acelei părţi periferice şi a împrejurimilor imediate ale Capitalei. Revenind la zona verde, menţionăm că, potrivit planului definitiv de sistematizare, aceasta, începând cu Grădina Botanică, trebue să se întindă cuprinzând o bună parte din grădina Azilului Elena Doamna, din dealurile în jurul Şoselei Pandurilor şi să se continue prin Dealul Spirei până la Filaret. Proectul este perfect realizabil, necesitând, desigur, sume importante, fără să se urce însă la cifre, care ar depăşi orice posibilităţi financiare ale municipiului şi’ ale sectoarelor respective. Iar dacă statul, reprezentat prin ministerul de finanţe, ar vărsa la timp şi în mod integral sumele ce încasează în contul municipiului şi dacă s’ar admite şi aplica principiul că la ridicarea Capitalei trebuie să contribue ţara întreagă, nu numai crearea celor două zone s’ar putea realiza, ci şi multe alte lucrări, care au devenit o necesitate imperioasă. Deschiderea noului bulevard, care urmează să fie o prelungire a bulevardului I. C. Brătianu, precum şi acoperirea Dâmboviţei sunt, de asemenea, două realizări edilitare din cele mai importante. Ele vor contribui într’o largămăsură la decongestionarea centrului Capitalei, la uşurarea circulaţiei, care la centru a ajuns aproape imposibilă, iar din punct de vedere estetic vor ridica mult aspectul oraşului. Despre aceste două din urmă lucrări nu se mai poate vorbi ca despre un simplu deziderat sau despre proecte ale viitorului. Ele sunt actualmente în curs de înfăptuire. La acoperirea Dâmboviţei se lucrează de mai multe luni de zile şi nu va trece mult, până ce porţiunea stabilită la început va fi terminată. Deasemenea s’a ajuns la înţelegere cu mai mulţi proprietari ale căror imobile urmează să fie expropriate în vederea deschiderei noului lovevard, ba chiar pentru unele proprietăţi , s’au şi făcut formele de expropriere. Şi aşa, cu lucrările realizate până acum, cu cele care sunt în curs de realizare, precum şi cu cele, care, potrivit planului de sistematizare, urmează să fie realizate treptat. Capitala noastră va putea ajunge să figureze cu cinste alături de capitalele statelor din Europa centrală şi occidentală. Iar pe măsură ce se fac aceste realizări, dispare, ne mai avându-se rostul, ideea de o mutare a Capitalei într-o altă regiune a ţării. Oraşul Bucureşti, în poziţia lui geografică de astăzi, este şi va fi pentru totdeauna Capitala României. N. Batzaria NOTE D. DINU BRATIANU a plecat la Vâlcov. Să vadă ce-a pescuit d. Tătărescu — în apă tulbure? D. MADGEARU, fiind foarte ocupat, va renunţa la conducerea judeţului Ilfov, în favoarea d-lui Mihalache... ...Care-i însă şi mai ocupat. # LA Viena nu mai există cenzură preventivă. Şi doar acolo a fost războiu civil... S’a dus o puternică acţiune pentru amnistierea deţinuţilor politici. Rezultatul ? Ertarea tuturor deţinuţilor — afară de cei politici... " O mare solemnitate la desvelirea bustului lui Haret, omul şcolii... Acum, când Universităţile s’au transformat în stadioane de luptă corp la corp. # INTRAM în „săptămâna radicală Balcanică”. Ne-ar trebui și câte o săptămână apuseană la întâmplare! * EDILII bucureșteni s’au dus la Sofia. Ca să ia material plastic documentar pentru Bucureștii de altădată?#• Pentru democraţie şi împotriva extremismului A avut loc deunăzi o manifestaţie liberală la Ploeşti — cu ocazia sărbătoririi d-lui subsecretar de stat ing. P. Bejan — manifestaţie care, atât prin forţele prezente cât şi prin ideile ce s’au manifestat în asentimentul asistenţei, merită să oprească atenţia lumii politice. Grupate, la un loc, elementele localnice şi din alte judeţe, — fără deosebire de culoare, — s’au pronunţat pentru democraţie şi împotriva extremismului de dreapta. Purtătorul de cuvânt al acestui crez a fost d. deputat P. Ghiaţă, care a proclamat această atitudine — ca rost al partidului liberal. Intr’adevăr, partidul liberal poate să ocupe un loc de frunte în arena politică — numai prin democraţie şi prin puterea de rezistenţă împotriva anarhiei reacţionare. Partidul liberal a trăit printr’o ideologie de stânga — reîmprospătată din răstimp în răstimp. Astăzi, această formaţiune politică simte nevoia unei noui transfuzii ideologice. Misiunea elementelor tinere este de a imprima un dinamism întregului partid în sensul vederilor democratice. Oricând, această atitudine este utilă partidelor şi ţării, dar în special acum — când puterile întunericului s’au răsvrătit şi ameninţă nu numai regimul, dar însuşi statul român. . Mişcarea întreprinsă de grupul din sânul partidului liberal şi în opinia publică poate să aibă o importanţă istorică. Cu o condiţie numai ca ea să fie urmată sincer, hotărât, fără compromisuri — antrenând toate forţele partidului. Astăzi nu-i timp de abilităţi politice. Deo parte pândeşte anarhia evului mediu; de alta stă democraţia care poate salva cultura şi civilizaţia. De partea cui va fi izbânda ? De partea celui decis, îndrăzneţ şi impetuos la luptă. Unii sceptici privesc cu neîncredere bătrâna democraţie europeană a statică, îndestulată, lipsită de spiritul jertfei şi al riscului. Alţii însă au încredere în triumful democraţiei. Din rândul acestora sântem şi noi, care vedem în fiecare manifestare pentru ideile de stânga un aport adus taberei de rezistenţă. Un partid, mai multe partide — la nevoe chiar un front al tuturor partidelor — ar fi în stare, credem, să oprească valul de reacţionarism. Dar pentru aceasta se cere convingere şi curaj. La Ploeşti, am asistat la o manifestare bărbătească. Elementele de stânga din partidul liberal vor persevera? Vor duce lupta cu orice risc? Până la extrema limită? Ziua de mâine ne va da dovada. M. Sevastos NĂZBÂTII BANI ALBI... O amendă s-a aplicat — pe „spirtul negru“ — în valoare de 961 milioane. Bani albi de pe spirt negru... Kix CELIBATUL IN ANTICHITATE ide Dr. P. ROBESCU Chestiunea celibatului a preocupat pe sociologi, în toate timpurile şi în toatevremile. ‘Or şi cât de puţin înaintat a fost studiul acestei chestiuni, totuşi, în cadrul destul destrâmt al epocilor antice, înlăturarea celibatului din viaţă, a avut, ca efect elaborarea unor legi, prin cari, căsătoria era socotită ca un act aproape divin. Astfel, în secolul al XII-lea, înainte de Cristos, în codul Manu, care este cea mai veche carte de legislatură indiană, căsătoria era socotită inelul de legătură între om şi divinitate. Zoroastru, ca să facă poporul ,să contracteze căsătorii, în Zeud Avesta, zice că numai prin căsătorie, părinţii pot să ajungă în împărăţia cerurilor, pe, când cel ■ce nu se căsătoreşte este ursit să ajungă în împărăţia lui Ahriman, zeul răului. Şi ca să aducă un element mai mult, tot în Zend Avesta se spune că, ziua în care se naşte un fiu, era socotită zi sfântă. . Ideia combaterii celibatului, la Egiptul antic, era poate mai puternică decât la Perşi şi la Hinduşi. Aşa, era socotit blestemat cine murea fără copii. Din cauza acestui principiu, se legitimase poligamia, precum şi oficiul de a se adopta copilul altuia. La Ebrei, sterilitatea era considerată ca o nenorocire şi ca o dezonoare. Importanţa pe care o puneau Ebreii în faptul că murind, să rămână cel puţin un urmaş, purtător al numelui familiei, o demonstrează legea mosaică a leviratului, care, când un bărbat murea fără urmaș, obliga pe fratele acestuia să ia în căsătorie pe văduva, iar primul copil din această căsătorie, oricât de târziu ar fi venit pe lume, era considerat ca fiu al defunctului, căruia îi urma în toate drepturile. In caz dacă defunctul nu avea nici un frate, sau în caz când fratele refuza — ceea ce se întâmpla extrem de rar, fiind acest refuz o mare dezonoare — datina era, ca ruda cea mai apropiată a defunctului să se căsătorească cu văduva, cum s’a petrecut cu virtuoasa Ruth, frumoasă moabită. La popoarele idolatre şi păgâne, căsătoria nu avea nici o valoare, iar la multe din ele, nevestele se cumpărau din târg, ca sclavele. De altfel, nevasta nici nu era considerată mai mult ca o sclavă. In Grecia antică, scopul căsătoriei era ca să dea fii pentru patrie, în faţa căreia, indivizii încetau să mai existe ca fiinţe de sine stătătoare. Istoricii spun de premiile cari se dau părinţilor cu mulţi copii, precum şi de pedepsele ce se aplicau celibatarilor, dar nu precizează nici pe unele nici pe altele. Fii mulţi, cât de mulţi, pentru Patrie. In Atena antică, un celibatar nu putea să fie nici martor, nici nu avea voie să peroreze de la tribună, nici nu putea să fie comandant de soldaţi. Licurg a mers şi mai departe, a exclus pe celibatari din toate funcţiile militare şi civile, iar soţului care era slab... fiziceşte, nevasta trebuia să i-o însărcineze alt bărbat. Măsura acasta a dat urmare la o serie de întâmplări, asupra cărora nu mai insistăm, fiind de alt domeniu. In Antica Roma, căsătoria era socotită ca un lucru de foarte mare importanţă, pentru că era temelia familiei şi baza statului. Procreearea de fii era scopul său final pentru că numai progenitura menţine continuitatea familiei şi întăreşte societatea civilă In timpul lui Romulus, fundatorul Romei, pare că ar fi fost o lege matrimonială care ar coincide cu Răpirea Sabinelor. Legea justinum liberorum, adică, drepturile acordate părinţilor cari au cel puţin trei copii, se pare că a fost dată de al doilea rege al Romei, Numa Pompilius, care a trăit între anii 715— 773 înainte de Crist. In anul 400 a. C., Consulii P. Albinius şi F. Camillus puseră o taxă pe celibatari, care se vărsa tesaurului, iar Scipione Africanul (234—183 a. C.) institui o decoraţie, premiu patrum, pentru părinţii cu copii mulţi. După căderea oraşului etrusc Vejo (395 a. C.) Camil, îmbrăcat în togă de dictator, a obligat pe celibatari să se căsătorească cu văduvele soldaţilor căzuţi în luptă. Q. Metellus, censor foarte sever, în anul 622 al Romei, a ţinut poporului un discurs, îndemnând pe cei necăsătoriţi să se însoare. (Citiți continuarea în pag. II-a) CHESTIA ZILEI Muzică şi fiscalitate ------Cu toba nu mai plăteşte nimeni!, Acum, început cu trâmbiţa... Cabinetul Laval în faţa Camerei Noul guvern francez s-a prezentat Camerei în şedinţa de Vineri seara. Şedinţa a fost aşteptată cu cel mai viu interes: două guverne fuseseră puse în minoritate pe chestiunea puterilor discreţionare, o chestiune de principiu, radical-socialiştii voind să apere prestigiul şi drepturile Corpurilor legiuitoare de orice atingere. Probabil ca o consecinţă a negocierilor, cari au precedat formarea guvernului de largă uniune naţională al d-lui Lava, declaraţia ministerială a formulat un program mai de stânga, decât al d-lor Flandin sau Bouisson. D. Laval a cerut Camerei mijloacele de a putea lucra în chip rodnic pentru apărarea francului şi mai ales pentru refacerea economică a Franţei. Campania de apărare a francului şi măsurile de combatere a speculei nu constituie deci pentru cabinetul Laval decât etape pregătitoare. Noul guvern consideră ca o misiune esenţială a sa, ca adevărat scop: refacerea economică. Şi această refacere urmează să se facă potrivit celor mai democratice principii: apărarea intereselor muncitoreşti, crearea pentru oricine a posibilităţii de a munci cu asigurarea unei juste remunerări într’un sistem economic reînoit. Un sistem economic care să dea Franţei noui debuşeuri pentru produsele sale şi o intensificare a schimbului internaţional de mărfuri. La acest program, care în chip evident formează cadrul în care guvernul poate să exercite puterile discreţionare cerute, se adaugă precizarea formulată în expunerea de motive a proectului, că aceste puteri nu vor fi acordate guvernului decât „pentru o durată limitată, FĂRĂ A ADUCE VREO ATINGERE PREROGATIVELOR ESENŢIALE ALE PARLAMENTULUI. Iar însuşi proectul prin care „se acordă guvernului puteri excepţionale pentru a asigura apărarea francului şi a combate specula” se prevede că durata lor va fi numai până la 1 Octombrie 1935 şi nu vor putea avea ca obiect decât mijloace „pentru a lupta contra speculaţiei şi pentru apărarea francului”. Decretele-legi nu vor putea fi hotărîte decât în consiliul de miniştri, unde cinci membri sunt delegaţi ai partidului radical-socialist, între cari şi titularul ministerului de interne şi vor trebui să fie supuse ratificării Camerei şi Senatului inainte de 1 ianuarie 1936. Cu aceste concesii decisive, pe care d. Laval le-a făcut principiilor parlamentare și democratice, ni este de mirare că programul guvernului a fost primit de Cameră cu un vot de încredere de 412 contra 137. Și de asemenea este logic că în comisiunea financiară proectul deplin D. LAVAL nelor puteri a fost votat cu 19 voturi contra 14. Necesitatea de a se alege un preşedinte al Camerei, întrucât d. Bouisson a trecut din fotoliul prezidenţial direct la preşedinţia de consiliu unde n’a stat însă decât 3 zile, a pricinuit o prelungire a şedinţei şi a împiedicat adunarea deputaţilor să se pronunţe imediat asupra proectului, pentru care au căzut în patru zile două guverne. Camera a votat cu 324 voturi contra 160 proectul deplinelor puteri, dând astfel posibilitatea guvernului Laval să înceapă, un moment mai devreme, acţiunea pentru salvarea francului şi de asanare economică a Franţei. L. P. Nasta