Amfiteatru, 1977 (Anul 12, nr. 7-12)

1977-07-01 / nr. 7

MARIS PRIM VIATA CA O PRADA editura ^ albatros In literatura română, cartea lui Marin Preda — Viaţa ca o pradă — este o apariţie fără precedent. Nu există modele nici anterioare, nici contempo­rane lui, cu care să o putem confrunta. Există, cel mult, cî­­teva situaţii literare asemănă­toare. In literatura română contem­porană, Marin Preda este scri­itorul care a creat o „stare ci­vilă“, o tipologie umană re­­cognoscibilă în realitate. Sau care a forţat realitatea să se recunoască în „starea civilă“ a eroilor din romanele sale. (Cam puţin pentru o literatură, dacă îl adăugăm şi pe Călinescu, dar suficientă pentru realitatea „în mers“ a ultimelor patru dece­nii). Acesta e cazul personaju­lui Moromete, a cărui adevărată imagine, deopotrivă tragică şi comică, este departe de a fi ex­plicată în toată subtilitatea şi actualitatea ei. Spun asta deoa­rece el este înţeles doar ca un caz al literaturii „munteneşti“, pe cînd el este exemplul tipic al personajului creat de situaţii social-istorice generale, nu lo­cale. Fireşte, pentru realizarea a­­cestui tip de personaj, mai exact spus de reprezentant al unei anumite conştiinţe a reali­tăţii istorice, Marin Preda a gă­sit acea enclavă socială şi geo­grafică în stare să condenseze anumite date majore, semnifi­cative ale realităţii. Sau, estetic vorbind, să descopere aceste semnificaţii majore în elemente ale realităţii care au o mare în­cărcătură de cotidian. Dar acest travaliu reprezintă însăşi pro­cesul creaţiei sale româneşti. în Viaţa ca o pradă, procesul de creaţie (şi e de văzut dacă e vorba doar de creaţie) urmează un drum invers. în această car­te, Marin Preda pleacă în cău­tarea propriilor sale personaje, mai exact spus a propriului său destin. Este cazul fără precedent în literatura română cînd un autor încearcă să scrie biografia spirituală a unora din persona­jele şi situaţiile sale româneşti, după modelul creat de propria sa operă. Cu alte cuvinte, rea­litatea tipologică a scrierilor sale, valabilitatea estetică şi so­cială a acesteia obligă pe scrii­tor să intre în tiparele ei. Re­prezintă deci această situaţie un caz de falsificare a biografiei autorului ? Nu, fireşte. E o do­vadă a faptului că un scriitor este mare în momentul în care a descoperit un teritoriu psiho­logic, social şi geografic, cu va­loare general umană. Că arta poate fi mai „puternică“ decit realitatea, că aceasta din urmă primeşte numele proprietarilor ei spirituali. Acest proces estetic şi bio­grafic care se întîmplă în Viaţa ca o pradă este similar cu acela întîmplat lui Rebreanu. Spre deosebire însă de Marin Preda care a creat (a descoperit, de fapt) o tipologie emblematică pentru spiritul unui anumit timp istoric, pentru geneza a­­cestuia, şi care, pe anumite porţiuni, a primit denumirea unora din personajele şi situa­ţiile sale din Moromeţii sau In­trusul, Rebreanu a trebuit să dezmintă existenţa civilă a per­sonajelor sale din Ion. începu­se fenomenul literar de depista­re a identităţii reale a perso­najelor din roman, ne cînd scri­itorul era obligat să susţină va­loarea estetică a operei sale prin sublinierea necondiţionată a creaţiei ca operă de ficţiune. Spre deosebire, deci, de auto­rul Răscoalei, Marin Preda îşi scrie romanul autobiografic, de fapt autobiografia spirituală a creaţiei sale, mergînd în întîm­­pinarea propriilor săi eroi şi si­tuaţii care i-au creat. De aceea, Viaţa ca o pradă este, orice s-ar spune, o carte dramatică, dureroasă. O carte în care auto­rul se luptă să descopere care este mecanismul destinului u­man în general, şi al celui de scriitor în special. Cartea este dramatică pentru că nu oferă nici un răspuns concret în acest sens. Ea este dramatică fiindcă adevărul social-istoric de aici nu este doar adevărul genera­ţiei sale, ci al generaţiilor ca forme de succesiune ale unui destin. Viaţa ca o pradă repre­zintă o suită de episoade auto­biografice care ilustrează dra­matic una din tezele ştiinţifice ale spiritului modern : acţiunea societăţii, „zeiţa suverană“, cum o numeşte Marin Preda, asupra conştiinţei umane în formare. Cum trebuie să ieşi învingător din interacţiunea lor dialectică. De fapt. Viaţa ca o pradă nu este romanul unui învingător, ci al unui învins. Un personaj concret, învins de propriile sale personaje fictive (creaţia). Aici învins insemnînd confundarea acestora din urmă cu primul,, pînă la formarea unei unităţi a­­proape perfecte. Cum este ilus­trată această situaţie existen­ţială în Viaţa ca o pradă ? Nici­odată, în paginile cărţii, Marin Preda nu se confruntă cu o rea­litate din afara creaţiei sale, ci cu una din chiar interiorul ei. Autorul, pornit în descoperirea propriei sale biografii, care a fost capabilă să creeze o „stare civilă“ in romanul românesc contemporan, face deseori tri­miteri la tipologia din Morome­­ţii, ca la o realitate concret-is­­torică. De pildă, la „fierăria lui Iocan“, centrul politic al „do­meniului“ stăpînit de imaginaţia creatoare a lui Marin Preda. Sistemul de raportare intro­dus de Marin Preda aici este, cum spuneam, fără precedent în genul proteic românesc. Să mă explic. In volumul Imposi­bila întoarcere el supunea ana­lizei (şi explicaţiei) realitatea concret-istorică, rurală şi cita­dină, care a generat substanţa romanului Moromeţii. Deci, realitatea primordială din Siliş­­tea-Gumeşti. In această carte, s-o numim reportaj sociologic, el a eliminat cu totul convenţia literară din roman, rezumîn­­du-se doar la discutarea date­lor obiective, lucide, ale reali­tăţii fictive din Moromeţii, rea­litate, la rîndul ei, secundă. In cazul Vieţii ca o pradă în loc ca raportarea scriitorului să se facă la realitatea primordială, aşa cum a procedat în imposi­bila întoarcere, adică la reali­tatea originară, concret istorică,­ el se raportează la realitatea se­cundă care este însăşi universul existenţial din Moromeţii, în­­zestrînd de fapt această a doua realitate cu un nou plan de semnificaţie. Prin această teh­nică (sau concepţie romanes­­că ?) Marin Preda schimbă ra­porturile de cauzalitate şi de cronologie din cadrul celor trei volume ale sale, realizînd o tensiune a semnificaţiilor de or­din existenţial şi deci foarte modern, încâlcind parcă prin­cipiile logicii clasice, el accede la una matematică, introducînd un nou termen de confruntare în cadrul uneia şi aceleiaşi ope­re, a unuia şi aceluiaşi sistem de semnificaţii. în acest raport existenţial insolit se află mo­dernitatea şi, deopotrivă, uni­citatea nu numai a Vieţii ca o pradă, dar, am impresia, că a întregii creaţii a scriitorului. El reuşeşte performanţa să trans­forme cu ajutorul unui filtru sui-generis — Viaţa ca o pradă — un roman, în esenţă, tradiţio­nal — prin temă — ca Morome­­ţii intr-un epos modern, dra­matic, tensionat de multiple conflicte , să transforme sau sâ-i alăture omogen un plan, o replică „documentaristă“ care să-i potenţeze semnificaţiile a­­parent închise. Este aici un pro­cedeu întrucîtva folosit de Cer­vantes în Don Quijote şi de Camil Petrescu în Ultima noap­te de dragoste, întîia noapte de război. In partea a doua a ro­manului său, eroul lui Cervan­tes îşi confruntă biografia cu cartea isprăvilor sale, deci exis­tenţa obiectivă cu una posibilă, fictivă. Dar dacă la Cervantes această confruntare avea scopul accentuării parodicului, la Ma­rin Preda ea are scopul să ac­centueze conştiinţa dramatică atit a eroului, cit şi a momente­lor istorice prin care el trece. Mai mult decît atit, să ilustreze faptul că însăşi realitatea­ terţă — biografia scriitorului — este supusă modificării de către pro­pria sa operă, să ia, cu alte cu­vinte, chipul propriilor sale si­tuaţii româneşti. Dacă la Cer­vantes se confruntă două ima­gini despre acelaşi personaj, la Camil Petrescu sunt exploatate două situaţii cronologice, pe cînd, Marin Preda, izbuteşte să introducă în fluxul creaţiei sale, triada hegeliană, confruntarea între elemente care, aparent, par imposibil de reunit. Este de meditat asupra felului în care sistemul de confruntare între imaginile diferite, create asu­pra unei anumite situaţii exis­tenţiale, funcţionează şi in De­lirul. Oricum, prin Viaţa ca o pradă putem verifica doza de ficţiune a romanului aşa cum prin modalitatea denudării epice din Imposibila întoarcere (ab­senţa convenţiei) am verificat modernitatea şi actualitatea Mo­­romeţilor sau a Vieţii ca o pradă. Că Viaţa ca o pradă confir­mă caracterul general-uman al tipologiei moromeţiene o de­monstrează şi planul simbolic al cărţii în toate compartimen­tele ei. Personajul principal se naşte odată cu o nouă realitate istorică. El „n-are ochi“ nici pentru cea prezentă şi nici pen­tru cea viitoare. El începe să vadă „treptat“, să intre in con­tact cu lumea reală pe măsură ce începe să-şi rectifice — la propriu şi la figurat — defici­enţele optice. Viaţa ca o pradă e romanul unei conştiinţe care — sub influenţa unor factori diverşi, ajunge la cunoaşterea de sine, şi la aceea a realităţii înconjurătoare, sub umbra co­pleşitoare a destinului din Mo­­romeţii. Dramatismul acesteia este conferit nu atit de conflic­tele cu oamenii şi cu situaţiile existenţiale prin care ea trece, cit de un conflict superior, in­vizibil, spiritual. E conflictul dintre valorile morale ancestra­le cu care este înzestrat perso­najul principal şi valorile cul­turale şi cotidiene deopotrivă. E aici, in nuce, un conflict între valorile individuale, capa­bile­ să păstreze o personalitate şi valorile generale, momenta­ne, capabile să o modifice în­­tr-un sens sau altul. Pe un alt plan de semnificaţie, formulat în spiritul moromeţian al cărţii, e vorba de un conflict între cu­noaşterea intuitivă (nu instinc­tuală !) a realităţii şi cunoaşte­rea raţionalistă, aperceptivă a acesteia. Acest conflict este u­­nul din laitmotivele fundamen­tale ale Vieţii ca o pradă şi cine­ nu-l vede în paginile cărţii nu vede unul din punctele co­mune ale biografiei lui Marin Preda cu biografia eroilor din romane : mirajul legilor morale, echilibrate, carteziene, în per­­fectă concordanţă cu cele ale psihologiei noastre colective. De aici atracţia lui Marin Preda pentru Tolstoi, de pildă, şi res­pingerea valorilor abisale din Dostoievski, Nietzsche ş.a. De aici, modul în care şi-a con­ceput această carte, ca pe un cod de axiome morale scoase din viaţa empirică şi confrunta­rea lor cu o altă viaţă, aceea a eroilor săi. Trebuie subliniat caracterul aforistic al cărţii lui Marin Preda, ideile clare şi distincte care o străbat, dorinţa lui programatică de a înlătura „vălurile cuvintelor“ pentru a ajunge la lumina legilor mora­le, la acel „fulger al intuiţiei“ care poate monta sau demonta, îndruma sau deturna, un destin, o biografie în devenirea lor. Viaţa ca o pradă ilustrează adevărul estetic că nu numai o biografie excepţională poate crea o operă excepţională, ci şi acela că aceasta din urmă poate crea o biografie de autor pe măsura ei. Căci atunci cînd o operă acaparează şi pe creatorul ei în substanţa sa intimă, spre deosebire de situaţiile cînd a­­cestea două se resping total, ne aflăm în faţa unui reper ce de­vine clasic prin el insuşi. M. N. Rusu O triadă: „Moromeţii“, „Imposibila întoarcere“, „Viaţa ca o pradă“ CARTEA D€ DEBUT Scrisori dintr-un cîmp cu maci Bănuiesc că manuscrisul i-a fost încărcat, sufocant, orgolios. Şi mai bănuiesc că nu din sim­patie pentru poezie, ci mai mult din teama de a nu arunca din greşeală ceea ce e bun şi de a păstra ceea ce e mai puţin bun, s-a născut această carte de de­but cu aspect şi regim de con­sacrare. La o despărţire, cu o fluturare ironică /... / Doar calul mă priveşte fix / şi simt că nu mă mai respectă — este fraza lirică pe care o reţin dintr-un poem sentimental mai lung, eli­­minînd adică fără regrete tot ceea ce a aşezat autoarea în­tre titlul lui promiţător şi fina­lul cutremurat de sinceritate. Intr-un fel Scrisorile dintr-un cîmp cu maci o consacră pe Ioana Crăciunescu mai mult poate decît şi-ar fi dorit ea în­săşi, obligînd-o la cazna auto­­depăşirii şi impunîndu-i să ti­părească de acum înainte după mai lungi perioade de timp. A­­supra acestei cărţi pluteşte ca o îndoială, sentiment ce vine poate chiar din conştiinţa, pe care autoarea şi-a hrănit-o timp îndelungat, că ar fi o intrusă in lumea poeziei, că poezia este un rol pe care trebuie să şi-l scrie singură şi nu are destul curaj să discearnă şi destulă pricepere să decidă asupra va­labilităţii lui. Poezia, privită mai mult ca lucru al inteligen­ţei sale descriptive şi ca obiect al ambiţiei celei asediate de texte celebre, sonore, rostite — la Ioana Crăciunescu acest fel de a fi, nu se ştie cit de fals, capătă aură, lumină şi gesturi îmbelşugate. Mereu întrebarea, mai voalată sau mai stridentă: Cine sunt eu ? devine preocupa­re de căpătii şi obsesie în scri­soarea nr. VIII, din lectura că­reia cititorul se alege însă cu foarte puţină substanţă : Aş fi vrut să plec. / Să plec continuu, de oriunde. / / El mă ţinea pe după gît... / / Visele se decolo­rau. Sufletul se destrăma / /... / vroiam să fiu primejdia sau salvatorul... / / Cine sînt eu ? ! / / Mama ducea degetul la gură . / — Ssst ! !... / / tot pămîntul ăsta se scoală la cinci / şi griul / se scoală la cinci / la cinci se ridică copacii în picioare, / zidurile de­vin ziduri, rîurile devin nori... / Ce zgomot ! Autoarea, care cu iubire şi simţire recită din marii poeţi, disperă, scriind, că nu se poate elibera şi nu poate sări peste umbra acestora. Cartea ei e o mască posibilă, dar nu sin­gura posibilă, este ceea ce se poate vedea adunat cu trudă dintr-o sfărâmare de caleidoscop. Ioana Crăciunescu ne conduce bine prin această lume de haos tenace, cu ore false şi cu sub­terfugii tragice, cu lacrimi stri­vite şi cu recreaţii prelungite dincolo de firesc, pînă la deza­gregare. O carte care cere de la cititor să facă pentru ea un po­pas special. Este păcat că de prea multe ori poeta lasă in li­bertate cete de cuvinte care n-o servesc. Din dorinţa de a cu­ceri fulgerător, actoriceşte, de­vine gălăgioasă înecând nea­tentă viaţa sîmburilor de lumină. In bucuria ei crudă de a scrie, bucurie amestecată cu deznă­dejdea că darul i se poate sfă­­rîma înainte de a-i oferi, am simţit însă şi o mare hotărire, aceea de a-şi hăitui slăbiciunile şi a te face tăioase şi expresi­ve . Am căzut de cinci ori de la trapez / pentru că zburătorul numărul I / era gelos pe / zbu­rătorul numărul II / / Am zîmbit şters aruncătorului de cuţite / sub cerul hipnotic / / Mi-am îm­prumutat o mină şi-un picior, / omului cu trei mîini şi trei pi­cioare. / /... şi nimeni nu m-a crezut bună / şi nimeni nu m-a crezut harnică. (XIV). Constanţa Buzea CROflKR PAPTUim • La Babadag se găsesc ro­mane de W. Faulkner la preţ redus » Sînziana Pop în „România literară“ (nr. 25) reu­şeşte unul din cele mai intere­sante interviuri cu Marin Preda. Autorul Moromeţilor declară : „Am încercat să respect un pact de care am vorbit la sfîrşitul a­­cestei cărţi, pe care l-ara făcut cu scrisul, şi anume, acela de a ispiti în oameni ideea că nu au de pierdut ci de cîştigat dacă trăiesc in adevărul propriei lor vieţi, chiar dacă un asemenea examen ar fi pentru ei dezas­truos“ • „Eu caravane de urări de bine / Cu vînturi ce le ţin tovărăşie — îţi trimit / Cînd eşti de chinuri lasă inima-n rui­nă, / eu, sufletu-mi smerit vrînd hrana ta să fie — ţi-l trimit“ (din 100 de gazeluri, de Hafez tipărite la Editura Univers în­­tr-o excelentă traducere de Otto Starck) • Citim, cu reală emo­ţie, Jurnalul de atelier publicat în serial de Aurel Baranga : „Eram la felul doi, la o fasole monahală, cum numai ea ştie să pregătească, parfumată ca o pri­măvară, cînd s-a pornit Coriolan să ne povestească, vădit încin­tat, ce s-a petrecut în urmă cu două zile, la minister...“ (din fragmentul nr. 5 apărut în „Flacăra“ nr. 26) • Se prefigu­rează un an al romanului mai bun decit 1968? • Pentru revista Argeş : „Unde sunt zăpezile de altădată ?“ • America ogarului cenușiu de Romulus Rusan este o carte de călătorie. Scriitura şi observaţiile asupra vieţii pro­pun însă un prozator • Se mai aşteaptă încă romanele lui Ma­rian Popa şi Adrian Păunescu, a­­nunţate de editura Cartea româ­nească • Dumitru Micu in „Contemporanul“ nr. 26 suge­rează o dezbatere despre proza unor tineri in care eroii au o viaţă „dezolant de săracă“. Pro­za acestora „nu-şi pune între­bări, nu răscoleşte înţelesurile faptelor, răm­îne oglindă pasi­vă“ • Editura Junimea publică într-o ediţie bine îngrijită Croa­ziera de Emmanuel Robles, scriitor francez de origine al­geriană, unul dintre cei mai re­prezentativi scriitori contempo­rani ai Franţei. Tirajul destul de mare s-a epuizat cu repezi­ciune • Din revista Astra nr. 2 (107) ne-a atras aten­ţia doar fotografia publicată pe prima pagină • „Cîmpia este se pare o întindere dreaptă de pă­­mînt...“ susţine Mihai Traianu în 960 de exemplare tipărite de e­­ditura Dacia (Stăpin pe pajişti) • Un alt debut „remarcabil“ : Ion Davideanu, Gravuri, Ed. Fa­cla : „în marele regal al firii, / arzînd pe munţii omenirii, / urechea merge ca să vadă / iu­bite funii de cascadă / cu care s-ar lega să creadă / ci ochiul a rămas acasă / întru petala-i sfiicioasă...“ Ce a păzit condu­cerea editurii ? Observator

Next