Argeş, 1982 (Anul 17, nr. 1-9)

1982-03-01 / nr. 1

o nouă interpretare a „MIORIŢEI" Ion Taloş a publicat de curînd o interesantă ipoteză privind interpretarea mitului mioritic (Mioriţa — o posibilă interpretare“, „Steaua“, nr. 12/1981). Distinsul folclorist clujean porneşte cercetarea sa de la mai multe variante ale Mioriţei — colind, în care poetul popular a fost în situaţia să opteze pentru moartea ce-l aşteaptă pe Tînăr. „Nici puşcat, nici săgetat / Fără capul jos luat“ (s.n.), versul subliniat constituie pentru Ion Taloş prilejul unor ingenioase observaţii privind rostul şi semnificaţia morţii voiniceşti, precum în unele colinde (Colinda Leului), în basme sau în balade Moartea voinicească presupune, deci, o şansă pe care o cere Tînărul, deci şi o înfruntare. Acceptînd ipoteza lui Ion Taloş, rămîne în continuare fără răspuns motivul provocării de către cei doi ca şi acceptarea prea rapidă a acestei provocări. Trebuie demonstrată, după opinia noastră, o altă ipoteză. In „Mioriţa“, ca şi în „Meşterul Manole“, la care adăugăm motivul din „Soarele şi Luna“, trebuie să se fi călcat o drastică interdicţie, cu valoare decisivă într-o anumită perioadă a evoluţiei noastre sociale, în cazul „Mioriţei“ interdicţia ar putea fi pătrunderea, într-un spaţiu rezervat numai bărbaţilor, a unei femei. Sunt numeroase exemplele de acest fel în mitologii, după cum arată specialiştii (cf. Reinach, Krappe, Eliade). „Curăţirea“ acestui spaţiu se putea face numai prin Permanenţele mitului vărsate de sînge, de multe ori cu sensuri ritualice, care ar fi avut darul să refacă cosmosul asupra căruia se încercase o infestare cu un principiu negativ (cf şi Gilbert Durand : „Structurile antropologice ale imaginarului“, 1974, c.III — „Regimul nocturn al imaginii“). După acest moment, Tînărul, cunoscînd, dar mai ales recunoscînd semnificaţia interdicţiei, deci şi urmările gestului său, acceptă înfruntarea, alegîndu-şi moartea, după cum atît de bine arată Ion Taloş în studiul citat. Mai clară, şi poate mai verosimilă, devine această ipoteză în cazul mitului Meşterului Manole. Pătrunderea Culturii, prin Meşter,in spaţiul sacru al Naturii se întîmplă, de asemenea, sub semnul încălcării unei interdicţii. Echilibrul trebuia să fie restabilit tot printr-o jertfă. Aşa cum tot Ion Taloş a arătat în monografia sa („Meşterul Manole“, Ed. Minerva, 1973), variantele-colind ale mitului, cele mai vechi, avînd şi darul să devină adjuvantele acestei ipoteze. Cît priveşte „Soarele şi Luna“ (in cele peste 100 de variante cîte au fost publicate) se cuvin abandonate interpretările mai vechi, care accentuau motivul incestului, în favoarea a cel puţin două ipoteze : 1) întîlnirea dintre cele două principii fundamentale, avînd caracter de sacralitate (masculin şi feminin) din care primul iese învingător ; 2) ecou tardiv al luptei dintre patriarhat şi matriarhat, (cf. şi Tr. Herseni , „Forme străvechi de cultură populară românească“, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977). Variantele, structurate uneori mai bine decît „Mioriţa“ şi „Meşterul Manole“, la care se adaugă numeroase colinde, descîntece, bocete etc. în care Soarele şi Luna devin, de asemenea, structurante, fac din balada sus-numită o „piesă“ folclorică cel puţin tot atît de importantă pentru specificul românesc, fiind şi singura cu subiect cosmogonic. Se înţelege, deocamdată propunem numai o ipoteză, ce se cere demonstrată, cu aplicarea folclorică şi filologică pe care au demonstrat-o Ion Taloş sau Adrian Fochi. Am avea astfel posibilitatea constituirii unui triunghi mitic românesc : „Mioriţa“ atît de specifică, „Meşterul Manole“ cu o extensie balcanică, „Soarele şi Luna“ atingînd marginile universului şi ale universalităţii. S. I. NICOLAESCU ianuarie ■ februarie ■ hârtie In ceasurile noastre cele mai curate gindul ni se întoarce spre matcă, spre sat, şi cel mai orăşean dintre orăşeni, tot se trezeşte cîteodată visind cum lucrează o palmă de loc, cum mîngîie coama unui cal. Se întîmplă aşa fiindcă dacă dai la o parte două-trei inele de vîrstă din genealogia oricărui orăşean de azi, dacă-l duci cu douătrei generaţii înapoi, nu se poate să nu dai peste un ţăran cu ochii limpezi şi palmele bătătorite. Se întîmplă aşa fiindcă satul e eternitatea. Timpurile nu l-au mutat din loc. L-au pustiit războaie, plugurile au arat cenuşa şi casele s-au ridicat unde au fost. Ţăranii au rămas tot „ţara“, adică locul unde ne întoarcem mereu şi mereu, cu pietate şi duioşie, umanizaţi prin creşterea emoţiilor noastre. Înainte de toate, tot griul e mai curat, tot ochii cicorii ■nai albaştri, tot macul mai roşu. Dimineţile satului sunt mai limpezi, aerul mai bogat. Oricît am fi de încîntaţi de confort, oricît ne-ar fura o lume de beton şi de sticlă, demetal scăldat în lumini de neon, odată şi odată gindul se-ntoarce la satul bunicilor, la Marea Lucrare a Naturii, mai complexă decit orice minune a tehnicii. Se întîmplă aşa pentru că genele sîngelui ne amintesc mereu că înaintaşilor noştri le-au cintat greierii in călcîie şi capetele lor ninse s-au odihnit pe perini de fin. Dar ce va deveni Mioriţa pentru „ţăranii“ care vor trăi, să zicem, două generaţii, la etajul zece, în blocuri trase la echer, împrejmuite cu gazon şi alei de un metru, cînd oile nu se vor putea — firesc — creşte la subsol, nici găinile în baie, nici fire de ovăz pe balcoane. Putem răspunde ? Poate. Un mit neînţeles, o dezrădăcinare, o neîmplinire, un regret, un gol. Şi cei de peste două generaţii nu vor putea căuta vinovaţii pentru că ei se vor fi întors de douăzeci sau de treizeci de ani în pămîntul patriei. Să nu repetăm greşeli, greşeli care au dus ţările astăzi puternic industrializate, dar împînzite din toate părţile de panica absurdului, la o grea cumpănă. Să medităm la greşelile altora şi să le evităm la noi. O creangă de prun, stratul de ceapă, cerul la care ţăranul se uită dacă plouă sau ninge peste dovlecii de lingă casă, oul cules direct din cuibar, sau cîinele care astăzi nu mai serveşte decît tradiţiei care spune că nu e casă de gospodar aceea care n-are un cîine, nu sunt proprietate. Ele sunt legătura cu natura şi istoria, legătura cu o ordine devenită, în lunga ei durată, aproape biologică. Ele sunt o formă a libertăţii. Aşadar să ne întoarcem faţa către sat, fiindcă un sat e ca o sfidare aruncată destinului. L-au părăsit mulţi, dar el a rămas. Mari mase de oameni născuţi şi crescuţi la sate s-au desprins de mediul lor natal, au intrat în oraşe şi uitînd de plug şi de coasă au îngroşat rîndurile celor care lucrează în industrii şi în sfera serviciilor. Dar satele abandonate, spre norocul nostru, s-au încăpăţînat să trăiască. Şi dumneata, Orăşeanule, trebuie să nu uiţi niciodată că pîinea este întîia podoabă a fiecărei zile, a tuturor vieţilor. Prezentul ne arată concret, dincolo de planuri şi de fraze, cită nevoie avem de sate. Ceasul prezent ne cere să lăsăm lumile să trăiască cît mai curat, cît mai omeneşte şi cît mai civilizat cu putinţă, în lumina noului, dar în formele lor specifice. Şi satele să rămînă sate, cu fintînile lor frumoase, purtînd nume de oameni şi apă fără gust de clor. Căci iată, a venit primăvara — anotimpurile n-au sens adevărat decît la munca pămîntului —, a dat colţul ierbii şi ţăranii au ieşit la arat. Fiţi fără grijă oameni ai acestei ţări, plugurile înşirate sub soare, pe cîmpuri întinse, in lunci şi pe dealuri sînt semn sigur c-o să fie bine. Fiţi fără grijă, ţărani cu feţele săpate de arşiţă şi spălate de ploi, în acest gălăgios sfirşit de secol plămădesc cuminţi pîinea din sudoare şi lut într-o dumnezeiască împăcare cu milenara lor soartă. N. STOICESCU Pledoarie pentru eternitate PE 2,5 QUADRAŢI TM Semicentenarul Muzeului judeţean Din iniţiativa Tatianei Bobancu, în 1928, la Piteşti ia fiinţă Ateneul „G. Ionescu- Gion“, în articolul 2 al actului de constituire se propunea organizarea unui muzeu, a unei biblioteci etc. Şi iată că inimoasei directoare de ateneu, T. Bobancu, îi revine meritul de a deschide (la începutul anului 1932) şi conduce şi primul muzeu din Piteşti. Sunt expuse piese numismatice, etnografice, diverse valori ştiinţifice. Printre vizitatorii săi se vor numără N. Iorga, L. Rebreanu, R. Vulpe şi mulţi alţii. In viaţa noii instituţii de cultură intervine un hiat şi abia la 1 aprilie 1955 muzeul îşi reia activiatea. Primul muzeograf — coincidenţă, tot o femeie — Aneta Stroe. Cu sprijinul organelor locale, muzeul îşi intră în drepturi : se organizează, primeşte noi dotări, se diversifică pe criterii ştiinţifice. Astăzi, cînd colectivul condus de dr. Radu Stancu a sărbătorit printr-un mănunchi de manifestări semicentenarul, muzeul, devenit muzeul judeţean, numără 4 secţii de bază, 4 filiale în judeţ, 2 secţii săteşti, un punct astronomic, peste 100 000 piese muzeale, o bibliotecă cu 11 000 volume etc., a devenit o instituţie ştiinţifică şi cultural-educativă cu care judeţul se mîndreşte. în anii care din patrimoniul său se va dezvolta punîndu-se în valoare noi lucrări pentru larga acţiune de educaţie a tinerelor generaţii. ★ 17 . . Printre cele 12 invenţii brevetate în ultimul timp la întreprinderea minieră Cîmpulung se remarcă : combina de săparea galeriilor (autori — ing. C. Dubiiţov, Iulian Pătraşcu, Şt. Vasile şi Ion Odagiu), instalaţie de încărcarea azotului (autori — ing. R. Stanciu, I. Pătraşcu), foreză minieră (autori — ing. FI. Stoenescu, I. Pătraşcu) etc. • Din acest an, I.F.E.T. Piteşti va produce mobilier sculptat şi cu intarsii în valoare de 23 milioane anual. • Da Trustul petrolului se acordă prioritate acţiunii de creştere a factorului final de recuperare aplicîndu-se noi metode ca : injecţia cu CO2, extinderea combustiei subterane, injecţie ciclică de abur, injecţii cu soluţii micelare şi polimeri, injecţii cu bacterii şi altele. Ф La Voineşti — Cîmpulung se construieşte o nouă fabrică de mobilă. ® 50 teme de cercetare sunt în lucru la Combinatul petrochimic Piteşti, ф în acest an, la întreprinderea mecanică Muscel se va asimila automobilul ARO 10, model 1982 şi ARO 24, model 1982, sortimente cu parametri superiori de funcţionare care vor mări sensibil exportul de maşini româneşti. ф în vederea protecţiei mediului la Combinatul petrochimic se modernizează staţia de epurare biologică a apelor uzate, se amenajează lacurile Dîmbovnic şi Suseni pentru asigurarea unei epurări biologice profunde, se raţionalizează circuitele de ape uzate din rafinărie şi altele. O nouă secţie, de asamblare a caroseriei, cu 20 linii tehnologice, se realizează la întreprinderea de autoturisme Piteşti. La Combinatul de lianţi Cîmpulung se introduce folosirea lignitului, în locul gazului metan, la arderea clincherului, soluţie ce economiseşte combustibilii superiori. încă 11 tipuri de autoturisme din familia Dacia 1300, 1400 şi 1500 cmc., cu o gamă diversă de motoare pe benzină şi motorină se vor asimila la I.A.P. în acest an. Pentru aceasta a fost intensificată cercetarea ştiinţifică în vederea însuşirii în fabricaţie a unor noi materii, materiale, subansamble și componente auto. Ф Noi serii de motoare pentru frigider care economisesc 5,7 milioane lei în cincinal, noi motoare pentru ștergătorul de parbriz cu economii de 3,5 milioane lei în cincinal, motoare pentru M.S.I., noi motoare pentru mașina de spălat rufe cu economii de 8 milioane lei se asimilează la întreprinderea de motoare electrice Piteşti. La activitatea de creaţie tehnicoştiinţifică a judeţului Dîmboviţa participă 2500 oameni ai muncii. Temele ce se află în studiu prevăd o economie antecalculată de 175 milioane lei. © în acest an, societatea Toray Industrie din Japonia îşi triplează producţia de fibre din carbon utilizate în industria aerospaţială, de automobile etc. © Specialişti români şi sovietici au efectuat studii oceanografice în Marea Neagră şi în Delta Dunării şi au publicat interesante lucrări în cooperare. doi IIIII is i ! NII f ! II III II I I I I I I I I I I II i III ■I ! I IIII George Baciu : Din nou pagini inspirate, în care personalitatea poetică se străvede. Ceea ce v-ar folosi este o lectură atentă din poezia contemporană a lumii. In ce ne priveşte (indiferent de părerile, exprimate sau nu, ale altor poştaşi literari) credem că dacă veţi fi mai atent cu tot ce semnaţi, dacă veţi încerca să evitaţi locurile comune, sorţii vă vor fi favorabili. Totul depinde în primul rînd de dumneavoastră, de talentul pe care l-aţi probat pînă acum. George Buzatu : Versuri obişnuite, fără virtuţi literare deosebite. Elena Miltiade : Poeziile dumneavoastră sînt parafraze ale unor poezii arhicunoscute. Probabil faptul că sînteţi elevă v-a făcut să nu vă-ndepărtaţi prea mult de sursa de inspiraţie... Rodica Mandi : „Cum o neatinsă stea/zăpezile sînt nunta acestui pămînt. //Ca miezul de grîu/frăgezit în fiecare/ne adie spicul starea“. Mai trimiteţi. Dragoş Steriop : Vă înţelegem sentimentele pe care le nutriţi pentru poetul nostru naţional, dar valoarea poemului ce le conţine este mult, mult sub temă... Gh.B. Negru : Pentru un poet popular versurile sunt meritorii. Florin Buga : După ce v-am citit „versurile“, am înţeles „dificultăţile“ pe care spuneţi că le-aţi întîmpinat atunci cînd aţi dorit să vi se publice producţiile literare, într-adevăr ele sînt slabe, sub nivelul pe care-l presupune îmbrăcarea lor în literă de plumb. Elica Mirel : Ar fi ceva, dar parcă prea neclar. V-am ruga să mai trimiteţi altceva, spre a ne edifica asupra a ceea ce puteţi. C. Radu : Sentimente frumoase puse în versuri a căror realizare artistică nu îngăduie publicarea. Dragomir Mihai : Nimeni nu şi-a aşternut patul în nori / Pentru că sufletul e plin de fotoni / Lumina nu se îngroapă cu popi...“. Ne-am permite a mai adăuga un vers : „Asemenea versuri nu se publică, nu !“. Florin Zăvoianu : Sentimente frumoase, poeme slabe. Aristide Popescu : „Cum se-arată un vis / Strîns în pulpele arzînde, / Cum seninul bate norii / Străfulgerînd în ape tulburi...“ etc., etc. Cu astfel de versuri cred că nu faceţi altceva decît să tulburaţi apele, nicidecum să le vedeţi publicate în revistă. BASM Am stat de vorbă cu zîna zorilor Intr-o dimineaţă liniştită de mai Cîmpia era o goană nebună de cai Fluturii au supt la sinul florilor. Am vorbit mult şi-am adormit Pe lac lebăda cîntă şoptind Luna s-apropie alunecînd De ochiul care a murit... CAL NEVĂZUT Cal nevăzut, cal neştiutor, Adapă-te cu stele nu cu apă Priveşte-mă apoi odor !... Copita mă lovească-n pleoapă ! Cal nevăzut, neînvăţat, Aleargă focul sub iubire Pe tine domnu-a-ncălecat E voievod în ţară şi-n gîndire. Cal nevăzut, de foc Adapă-te cu sufletele noastre Dispari apoi din loc în loc Nălucă de iubiri albastre. Ion VOROVENCI . CARETA DE AUR De obicei, cînd te întorci prin locurile copiăriei, te încearcă melancolia în faţa lucrurilor, care parcă şi-au pierdut nimbul, s-au micşorat, au îmbătrînit. Constaţi atunci că numai propria imaginaţie le aureolase păstrindu-le peste timp amintirea. Tirgoviştea, oraşul adolescenţei mele, m-a uimit, totuşi, ca şi prima dată. Revenind aici, vară de vară, cu rucsacul vacanţelor în spate, am refăcut per pedes drumul de acum un sfert de veac, căutînd fără voie vechile repere şi descoperind tot mai puţine, de la an la an. Au rămas fireşte, cele esenţiale. Bulevardul Castanilor, la fel de frumos. Turnul Chindiei, la fel de semeţ, veghează trecute orizonturi, dar îşi împarte acum supremaţia înălţimilor cu noile construcţii, semne ale unei impetuoase creşteri pe verticală. Şi cînd te gîndeşti că, elev fiind la liceul „Ienăchiţă Văcărescu“, mi se părea că internatul cu două etaje erai O clădire impresionantă !... Au dispărut străduţele urit mirositoare şi casele coşcovite, cîndva un titlu de glorie provincială, pentru că nu ştiu ce regizor găsise aici decorul ideal pentru un film cu subiect antebelic. Şi e minunat că arhitectura inspirată a edificiilor publice care domină acum centrul municipiului, ca şi aceea a modernelor cartiere de locuinţe, poartă amprenta specifică acestei zone. Astfel, numeroasele monumente istorice sau case memoriale, păstrate cu grijă şi redate culturii, seamănă cu acele vechi pietre preţioase de scumpă moştenire, în montură nouă, nu mai puţin graţioasă. La Târgovişte se desfăşoară un Festival al teatrului istoric, un Festival al Romanţei. Dar se face şi oţel de primă calitate. Noua platformă industrială este a doua inimă, mai puternică, implantată vechii cetăţi de scaun. Ca în povestea cu calul năzdrăvan care-şi schimba înfăţişarea peste noapte, hrănit cu jăratic, ridicîndu-se apoi pînă la cer, ca vintul şi ca gindul. Am putea evoca aici memoria Văcăreştilor, a lui Cîrlova, Alexandrescu, Brătescu-Voineşti, ori a pictorului Gheorghe Petraşcu. Dar toate aceste mărturii pot fi aflate cu prisosinţă din monografii sau ghiduri turistice. Există însă ceva care nu poate fi transcris ori, înregistrat pe peliculă sau bandă magnetică; trebuie văzut şi simţit la faţa locului. Pulsul puternic, vibrant, al cetăţii noi a Tîrgoviştei, lumina sa aparte, picturală, atmosfera densă, ca o stare de spirit în momentul împlinirii unei promisiuni aşteptate. Sub ochii noştri, Tirgoviştea trăieşte o autentică renaştere. Azi, citadela muncitorească inspiră o forţă calmă, siguranţă şi încredere în destinul său. Pe zidurile Palatului Domnesc, năpădite de vegetaţie, ne ducea profesorul nostru de română „cu clasa“, punîndu-ne să recităm „O noapte pe ruinurile Tîrgoviştei“ şi „Adia la Tirgovişte“. Pe fundalul roz-sidefiu se contura, ca într-o stampă, Minăstirea Dealu, de unde ne privea patetic nerăzbunatul cap al lui Mihai Viteazul. Cercetam apoi „camera Domniţei“ ori „camera călăului“, rătăceam pe sub arcadele străvechi, de cărămidă fără moarte, ale pivniţelor domneşti, în căutarea unor tainice porţi de fier. Se spunea că pe acolo, pe undeva, s-ar fi aflat gura unui tunel secret prin care se refugia, la ceas de primejdie, familia voievodului, trăgîndu-se către lăcaşul de la Dealu. Iar un tunel aştepta careta de aur a legendarului prinţ Petru Cercel, nedescoperită încă de nimeni. Îmi imaginez cum fiecare şarjă de oţel a combinatului metalurgic tîrgoviştean îşi trimite şuvoiul de lumină lichidă pînă-n adîncurile trecutului, deschizînd porţile ferecate de taină cu chemarea irezistibilă a unui prezent tumultuos. Iar pe această punte peste veacuri se vede cum iese la lumina zilei careta de aur din visurile adolescenţei, trecînd către Valea Voievozilor, în linişte, cu domniţele la cules de struguri. Sau la Curtea Domnească, la un spectacol de sunet şi lumină, unde vor primi în dar, ca oaspeţi iubiţi, cheia simbolică, de la ctitorii noii cetăţi dîmboviţene. Toma BIOLAN . ... Luna cărţii la sate ’’Luna cărţii la sate“ — manifestare prestigioasă despre care se poate afirma pe bună dreptate că durează, în fapt, tot anul — a debutat în judeţul Argeş la Priboieni, încheindu-se (un final, totuşi, deschis...) la Corbeni, în 28 februarie 1882, cu ocazia „Sfatului oierilor“. Răsfoind retrospectiv "filele“ acestei luni dedicate cărţii, suntem îndreptăţiţi să afirmăm că ea şi-a atins scopurile pentru care a fost instituita : popularizarea cărţii social-politice, agrozootehnice şi de literatură beletristcă în spaţiul rural, precum şi antrenarea la lectură a unui număr tot mai mare de cititori. Cum era şi firesc, dialogul cărţi cu cititorul a fost lărgit şi completat de numeroase întîlniri ale unor scriitor argeşeni, în virtutea unei frumoase tradiţii — după cum spunea unul dintre ei — „de a împărtăşi acestuia din tainele scrisului lor, celor pentru care poetul, prozatorul, dramaturgul trudesc“. Pline de încărcătură emoţională au fost întîlnirile dintre scriitorul Mihail Diaconescu şi locuitorii satului Vultureşti, consătenii săi, dintre dramaturgul Mihai Neagu Basarab şi locuitorii Boţeştilor, de unde este originar medicul-scriitor, dintre publicistul şi folcloristul Ion Drugeană şi locuitori ai comunei sale natale, Mozăceni. Fiind facilitaţi, au răspuns acestor invitaţii scriitorii Dan Rotaru,, Ludmila Ghiţescu, Marin Ioniţă, Mihail Ilovici, Corneliu Marcu. In aceeaşi suită de întilniri cu ţărani cooperatori, mecanizatori, intelectuali de la sate, elevi, am putut consemna participarea uinor membri ai cenaclului piteştean ’’Liviu Rebreanu“ : Elisabeta Novac, Ion Dincă, Eugen Pelin, Laura Cardlima, Nicolae Badi, Ion Anghel Fintiş, Corina Budescu, Mircea Meleşteu. Justificîndu-şi pe de-a-ntregul rosturile cultural-educative, ’’Luna cărţii la sate“ s-a circumscris, şi în Argeş, ansamblului de manifestări dedicate celor două importante aniversări din viaţa ţărănimii noastre : împlinirea a 75 de ani de la răscoalele ţărăneşti din 1907 şi 20 de ani de la încheierea cooperativizării agriculturii, contribuind la perfecţionarea politică, profesională şi umană a locuitorilor satului argeşean.