Dreptatea, iunie 1936 (Anul 10, nr. 2578-2600)

1936-06-10 / nr. 2584

ANUL X. NO. 2584. 4 papin­a Taxele de francare plătite in nu­­merar conf. aprobării Direcţiune') Generale P. T. T. No 34.856 /921 Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9 — Telefon: Redacţia 303­42, Ad­ţia 341­ 02 Şezătoarea ateneului „Dr. N. Lupu­“ din Pantelimon Intr’una din serile trecute a avut loc o frumoasă şezătoare a ateneu­lui popular «Dr. N. Lupu», în salo­nul d-lui Ion Dumitrescu, din şos. Pantelimon no. 236, la care au luat parte sute de cetăţeni din acest car­tier. Şezătoarea a fost deschisă de d. avocat Ionel Bâsceanu, care într’o cuvântare însufleţită, a arătat ro­lul ateneelor şi al acestor şezători ţinute în cartierile periferice ale culorii. D-sa a spus: Astăseară are loc un banchet dat de şefii organi­zaţiilor din Capitală la Luzana, pre­zidat de d. dr. N. Lupu (mulţimea ovaţionează). Acolo organizaţiile politice sărbătoresc pe marele de­mocrat, pe marele bărbat de stat şi om politic dr. N. Lupu (aplauze frenetice), aci în cadrul acestui in­stitut de cultură, sărbătorim şi noi pe d­­r. N. Lupu, care ne-a făcut cinstea de a da numele său acestui ateneu. Sărbătorim pe d. dr. Lupu, care a susţinut cu toată dragostea institutele de cultură şi de aceea se cuvine ca primul nostru gând să se îndrepte că d-sa şi către d. pre­şedinte al partidului, d. Ion Miha­­lache, care a trecut în programul partidului înfiinţarea de atenee a­­colo unde nu erau şi să strigăm cu toţii: Trăiască d. Ion Mihalache şi d. dr. N. Lupu. (Mulţimea ovaţio­nează prelung). Dă apoi preşidenţia acestei mă­reţe şezători d-lui general profesor universitar Ştefan Burileanu, care primit cu aplauze, mulţumeşte pen­tru cinstea ce i s’a făcut de a i se da preşidenţia şi după ce recoman­dă pe d. comandor Ionescu Iohnson, îi dă cuvântul pentru a-şi desvoltfi conferinţa despre «Povestiri mari­năreşti». D. comandor Ionescu Iohnson, pri­mit cu vii aplauze, mulţumeşte pen­tru manifestaţia făcută mulţumind d-lui Ionel Bâsceanu pentru posibi­litatea ce i se dă a vorbi la această însufleţită şezătoare, apoi intrând în subiectul conferinţei sale,, vor­beşte despre marină, povestind di­­verese întâmplări marinăreşti, de­scrie cum a devenit marinar şi vor­beşte în urmă despre rechinii răi mâncători de oameni. A fost răs­plătit cu vii aplauze şi cu caldă ma­nifestaţie de dragoste. In urmă corul ateneului şi al ti­neretului a intonat Imnul partidu­lui, după care a urmat program ar­tistic şi muzical, cu concursul d-lor Vasile Moraru, declamaţii: Titi Ne­­gulescu, arii naţionale din banjou; d-ra Sfetea, declamaţii; d-nii Nicu Boldescu şi George Constantinescu, duo vioară; d. Gigel Rădulescu, i­­mitaţiuni; d. Ştefan Benderschy, i­­mitaţiuni, apoi s’a jucat piesa: «Când îţi calci jurământul», jucată cu mult talent de tineretul circ 13 a­ni al ateneului, după care şezătoa­rea s’a încheiat cu Imnul partidu­lui naţional-ţărănesc şi marşul ti­neretului circ. 13-a, cântat de corul tineretului. D. Ionel Bâsceanu, mulţumeşte d-lor Negoiţă, N. Fetrescu, Oprea Dumitrescu şi întregei org. din circ 19-a pentru concursul dat şi mai a­­les d-lui Ion Dumitrescu, patronul salonului, care l-a pus la dispoziţia ateneului gratuit pentru a se ţine această şezătoare. Mulţumeşte d-lui Ilie Tulbureanu pentru dragostea ce a arătat acestui ateneu, precum şi tineretului circ. 18-a, care a luat parte la această şezătoare. D. general profesor Ştefan Buri­leanu, mulţumeşte tuturor celor pre­zenţi veniţi în număr aşa de mare la şezătoare, şi le făgădueşte că la prima şezătoare din acest cartier va veni din nou, văzând atmosfera caldă cu care au fost primiţi toţi aci. Şezătoarea s-a terminat la orele 12 noaptea, după care a urmat un banchet oferit de câţiva prieteni din circ. 19-a d-lui preşedinte al a­­teneului Ionel Bâsceanu şi celor­lalţi fruntaşi veniţi la şezătoare, precum şi pentru tineretul inimos din circ. 13-a. MOMENTE Tineretul O splendidă ţinută, o disciplină impresionantă, care au stârnit en­tuziasm, şi admiraţiei au prezentat la manifestaţia naţional-ţărănistă de Duminică, organizaţiile tinere­tului. , ,­­ Partidul naţional-ţărănesc a acor­dat întotdeauna întreaga sa solici­tudine, tineretului. Dacă e să restabilim adevărul, prima organizaţie politică din ţară, care s’a gândit să organizeze tinere­tul a fost partidul naţional-ţărănesc încă din 1921 organizaţia a fost oficial recunoscută şi statutele ei aprobate. . ■­­ După aceasta—maimuţărindu-ne pe noi — au început şi celelalte parti­de să-şi confecţioneze după pricepe­rea lor şi după calapodul vechilor organizaţii, un tineret. Ce a eşit se poate vedea. Ori un tineret în care «tinerii» sunt d-nii Leonte Moldovanu sau Costică Du­­mitriu, ori unul afacerist, gen Bejan Ghiaţă, ori­­mul arivist, gen N. Sibiceanu, director de cabinet şi Comisar la asigurări sociale. Liberalii n’au urmărit altceva, de­cât să compromită şi această idee. Partidul naţional-ţărănesc a oferit un tineret care îşi înţelege rostul, un tineret care înţelege să se pregătea­scă, un tineret bine disciplinat şi trine instruit. Organizaţiile tinereşti care au de­filat Duminică la Bucureşti, au făcut această dovadă, cu prisosinţă, întotdeauna, la noi în ţară, chiar şi cele mai legale măsuri, au fost întrebuinţate drept arme de răsbu­­nare personală. Cu atât mai uşor se poate petrece abuzul cu o măsură deadreptul şi dintr’un început, ilegală. Ceea ce se petrece cu cenzura, este pur şi simplu scandalos. Cenzura a devenit o armă în mâna d-lui Inculeţ. Dela apărătoare ,a guvernului, a ajuns apărătoare a actelor personale ale d-lui Inculeţ. Ministrul de interne se ascunde şi îşi ascunde isprăvile în dosul para­vanului cenzurii. In acelaş timp, prin ea, protejea­ză pe cei ce-i plac d-sale şi persecu­tă pe cei cari nu-i convin. Sistemul a fost adoptat şi de d-nii cenzori. Ceea ce face stăpânul, au început să facă şi subalternii. Astfel, pentru că noi am protestat de câteva ori, împotriva felului scandalos în care se face cenzura ga­zetelor, pentru că noi am subliniat neghiobia domnilor mânuitori ai foarfecelor, dovedită atunci când au cenzurat pasagii din manifestul nos­tru pe care le-au lăsat apoi într’un discurs, pentru a le cenzura a doua oară într'un comentariu, pentru a­­cestea d-nii cenzori s’au sesizat şi au decis persecuţia noastră. In consecinţă, ziarul «Dreptatea»a fost ţinut câteva zile câte trei şi patru ore la cenzură. In condiţiile acestea se vede la ce scandal pot da naştere, vehemenţii puşi să aplice o măsură, pe care o transformă în armă de răzbunare. E cazul briciului dat pe mâna maimuţei. Penetuţia remurii On­ .Malii" ------­­ ----------­Miniştrii francezi din Europa vor fi chemaţi la Paris PARIS, 9 (Radof). — D. Delbos, mi­nistrul afacerilor străine, are intenţia să cheme succesiv la Paris pe toţi şefii de misiuni diplomatice franceze din Euro­pa, pentru a examina împreună cu ei situaţia. D. Delbos va pleca la 26 iunie la Ge­neva, probabil împreună cu d. Leon Blum, preşedintele consiliului. înainte de plecare va avea o întreve­dere cu d. Eden. Acestei întrevederi i se atribue o mare importanţă, dat fiindcă se pare că guvernul francez ar fi hotă­­rît să lucreze într’un strâns acord cu Marea Britanie în chestiunea abisiniană. «Echo de Paris» remarcă în această privinţă că părerile sunt împărţite in sânul guvernului britanic. D. Baldwin ar avea altă părere decât d. Eden. Nu se ştie deci deocamdată care va fi atitudi­nea pe care o va adopta Anglia. De a­­ceastă atitudine va depinde deci şi ati­tudinea Franţei. Ziarul «L’Oeuvre» scrie că după toate probabilităţile cele două ţări vor tinde la menţinerea sancţiunilor financiare pe baza art. 16 din pactul Societăţii Naţiu­nilor. SITUAŢIA Situaţia internă şi internaţională devin din zi în zi mai complicate şi mai nefaste. Sub presiunea unei atroce crize economice generalizate în toate ţările, Populaţia din dife­rite straturi sociale a intrat într’o svârcolire fără precedent în istoria lumii. Curente politice contradicto­rii şi fanteziste bântuiesc ca holera şi ciuma. Situaţia internă românească: gu­vernul Tătărăscu nu mai este stă­până pe frânele conducerii­ Statul român se aseamănă cu o «barcă pe valuri», o barcă de operetă, în care tenorii cântă arii vesele şi barito­­nii răspund cu melodii umoristice. Tenorul îl avem: d. Gh. Tătărăscu. Baritonii: d-nii Ion Inculeţ şi Ri­chard Franasovici. Apele învolburate arată barome­trul furtunii. Muzica este muzica seninului. Barometrul arată depre­siune atmosferică. Din discrepanţe ies catastrofele. Barca ameninţă să se scufunde în valuri. Barca guvernametală a început să ia apă. Lipsit de orice autoritate şi de prestigiu, orice misiune încredinţa­­tă se transformă în nenorocire. Guvernul Tătărăscu a organizat serbările Restauraţiei. , Morţi şi sute de răniţi au îndoliat ziua de 8 iunie. Incapacitate şi nepotism, iată ca­racteristicile guvernărilor liberale. In doi ani şi jumătate de stăpâ­nire, d. Tătărăscu s’a dovedit cucu­vata instituţiilor constituţionale ale naţiunii. Efervescenţa internă a luat pro­porţii considerabile. Propaganda extremistă de dreap­ta se face sub privirea amabilă a autorităţilor şi cu sprijinul ei făţiş. Nu mai avem de-a face cu o sim­plă diversiune, ci cu o aventură în stil mare. O aventură a provocaţiei neruşinate şi a cinismului dliranic. Dacă situaţia internă nu poate fi descrisă decât în culori stinse de cenuşă, situaţia internaţională Se colorează violent în luminile incen­diului. Războiul se apropie cu paşi de lup flămând. Pacea — fetiţa cu scufiţa roşie — va fi curând înghi­ţită de conflagraţia asasină. Care este pregătirea armată a na­ţiunii ? Să notăm că eforturile grandioa­se ale guvernului prezidat de d. Iu­­liu Maniu au fost înăbuşite şi dis­­truse prin calomnie şi tentative de asasinat moral. Opera de înarmare este astăzi pre­zidată — risum teneatis I.— de... in­ginerul Petrică Bejan, faimos afa­cerist prahovean, aflat în bandă cu Sfetescu, cumnatul primului mini­stru. .......................... In concertul internaţional, Româ­nia se prezintă orfană. Se apropie ziua răfuielilor cu oţel şi plumb. ................... Anglia nu­ poate plăti Americei datoriile de război WASHINGTON, 9 (Rador). — D. Ronald Lindsay, ambasadorul An­gliei în Statele Unite a remis d-lui Huli, șeful departamentului de stat o notă din partea guvernului brita­nic, prin care se răspunde la nota prin care Statele Unite au cerut Marii Britanii să plătească la 10 Iunie a. c. un acont asupra datorii­lor de răsboiu engleze faţă de Sta­tele Unite. Nota britanică informează guver­nul din Statele Unite că Anglia se găseşte în situaţia de a nu face pla­ta cerută pentru aceleaşi motive in­­invocate în Iunie anul trecut. Miracolul Micei înţelegeri ■ f—■ ————■■■■■■ Nu cunoaştem, în trecutul po­poarelor, un tratat definitiv şi de lungă durată; nu cunoaştem o a­­lianţă care să fi persistat deasu­pra intrigilor, ţesăturilor mărun­te ale minciunei şi ambiţiilor ce sunt covârşitoare în planul cel mare ale vieţii statelor. Totuşi o minune a fost dată o­­chilor noştri, şi prin aceasta s’a desmintit ceea ce obişnuisem să vedem în alianţele popoarelor: vremelnice zapisuri, cu scadenţa scurtă, adusă de nesocotinţa şi perfidia omenească. Această minune a fost realiza­tă de Mica înţelegere. Fericitul prilej al reuniunii oamenilor de stat reprezentând Iugoslavia şi Cehoslovacia, a fost examen strălucit pentru a­­lianţa indestructibilă a Micei înţelegeri. Intr’o vreme când mai mult ca oricând duhurile rele ale sălbă­­tăciei turbură iarăşi aşezăm­inte­­le actuale ale Europei, încercând să deslănţue urgia războiului. Mica înţelegere ridică maestos pavilionul alb al păcii. Şi nu fără urmări. Căci efecte­le s’au văzut. In discuţiunile de astă iarnă, dela Paris şi Londra, cuvântul Micei înţelegeri a pre­dominat. De pretutindeni, din toate sta­tele însufleţite de ideia păcii şi a menţinerii actualelor aşeză­minte, o atenţie încordată s’a în­dreptat către destinul ce-l va a­­vea în viitor această alianţă. La Bucureşti, sub înalta pro­tecţie a Regelui nostru, părtaş El însuşi la statornicirea acestui organism, care de şaisprezece ani ocroteşte, în centrul şi sudul Europei, tratatele şi hotarele ri­dicate prin jertfa a milioane şi milioane de ostaşi . Mica înţe­legere a căpătat o nouă am­ploare. «Cel dintâi dintre interesele Micei înţelegeri este respectul fruntariilor actuale, — a spus răspicat Regele acestei ţări, — pentru totdeauna intangibile şi al tratatelor de pace. Această a­firmaţie solemnă şi hotărîtă va fi proclamată din nou, cu forţă şi voinţă, de '('ătre reuniunea noastră». Iată schema pe care se vor aşe­za toate dezideratele, porunci a­­cum, ale Micei înţelegeri. Tăria acestei alianţe se rează­­înă pe «respectul angajamente­lor internaţionale» — iată pri­mul punct dintr un program ce s’a dovedit o realitate. Şi nimic nu se poate lucra de­cât pe temeiul unui desăvârşit respect al egalităţii dintre state. Un principiu de democraţie in­terstatală care a fost rostit tot de Suveranul nostru: «In scopul nostru de menţinere a păcii şi d© salvgardarea pro­priilor noastre interese trebue să rămânem credincioşi Societă­ţii Naţiunilor şi dacă experienţa dovedeşte că unele modificări vor trebui aduse pactului, noi nu vom accepta nicio atingere a principiului egalităţii statelor, nici vreo propunere care ar tin­de să slăbească pactul. Pactul nu poate fi decât întărit, pentru ca Societatea Naţiunilor să-şi poată îndeplini în întregime rolul». Este o asigurare şi totodată o replică usturătoare pentru aceia cari unelte conştiente sau incon­ştiente ale revizioniştilor, vestesc apusul Societăţii de la Geneva. Mica înţelegere se încadrează perfect în ritmul Societăţii Na­ţiunilor şi sub egida înaltei insti­tuţii înţelege să lucreze şi mai departe pe aceeaşi linie de poli­tică externă. Aserţiunea prinţului regent Paul şi aceea a preşedintelui re­­publicei cehoslovace, Eduard Beneş, se integrează minunat în principiile regalei diriguiri. «Mica înţelegere e cheia de bol­tă a structurii Europei Centrale şi a păcii europene, o coloană fără de care edificiul european s-ar nărui în mijlocul unui con­flict, ale cărui consecinţe ar fi de necalculat. Nu vreau să se vadă prea multă ambiţie sau un ascuţiş împotriva cuiva, mai ales nu împotriva vecinilor noştri. Eu exprim pur şi simplu adânca mea convingere politică şi lămu­resc o doctrină care durează de 16 ani, care a dat probe şi care este doctrina politică a unei co­munităţi internaţionale, cea mai solidă, cea mai trainică şi cea mai unită în Europa de după război» — a definitivat d. Beneş declara­ţia ţării prietene nouă, Cehoslo­vacia. Şi dacă la sistemul alianţei in­destructibile realizată de Mica înţelegere, vom alătura elogiul prieteniei pe care Suveranul l-a rostit la sfârşitul discursului, vom avea al doilea principiu pe care se reazămă contractul din­tre cele trei state. Prietenia, care cimentează pergamentul tratatelor cu forţa vie a inimilor, strânse în aceeaş amiciţie ce ridică un pact defini­tiv la rangul de supremă virtute a trei popoare, a trei ţări insepa­rabile în ciocnirea dintre forţele adverse. In pagina IV-a: Dovada cârdăşiei d-lui Inculeţ cu itago-cuziştii Cu toate că nici nu au introdus cerere, ministrul de interne a aprobat o întrunire a naţional­­creştinilor la Chişinău fl Congresul învăţătorilor Un congres extraordinar al învă­ţătorilor a adunat, la Ateneul Ro­mân, zece mii de dascăli, muncito­rii anonimi pentru descătuşarea, din neştiinţă, a satelor. Nu există un corp de funcţionari cari să-şi înţeleagă mai serios mi­siunea în această ţară. Pe deasupra vicisitudinilor crizei şi a vitregiei vremilor, învăţătorii au stat perma­nent la datorie. Legea armonizării salariilor i-a exclus dela o sumă de drepturi ce altora li s’au acordat. Şi totuşi nu s’au clintit dela posturile lor, n’au ameninţat şi s’au resemnat sub gu­vernul tehnicienilor, să nu primeas­că salariile câteva luni. Asemenea preoţilor misionari, ră­tăcind în regiunile unde natura şi oamenii le sunt împotrivă, învăţă­torii şi-au dat ceea ce o pregătire sufletească li se oferise şi mai pre­sus de toate energia irosită în lip­suri şi neînţelegerea pornită din partea guvernului. Devotamentul pentru şcoală şi cultura naţională îi ridică, pe aceşti umili dascăli, la rangul de eroi ai acestei naţii. Fără exagerare, fără retorismul eftin şi sforăitor, vânturat de­ atâ­­tea ori la răspântia festivităţilor şi întrunirilor profesionale. Sunt eroi aceşti oameni ce înfăptuesc aposto­latul adevărat. Un ministru a ambiţionat să fie un om al şcoalei, chiar dacă a pre­sărat numai peste întinsul ţării, nu­­meroase construcţii şcolare şi n’a isbutit să împlinească revendicări­le învăţătorilor. Şi la congresul de Duminecă, s’a putut verifica iarăşi simţul dato­riei şi al misiunii la aceşti oameni, cari înţeleg să rămână mai departe la postul lor. Către aceşti smeriţi apostoli, cari aprind făclia energiei naţionale, că­tre învăţătorii neamului trebue să se îndrepte Permanent nădejdea a­­cestei naţii. Către ei se îndreaptă suprema nă­dejde a statului viitor, statul de mâine al ţăranilor. In angrenajul social, în sistemul trainic al conducerii întemeiată pe realiăţi şi fapte, armata misionari­lor va aduce o contribuţie neînchi­puită. Şi conducătorul de mâine, al ţării şi al lor, este un fiu ales, pornit din rândurile acestui strălucit corp, ca­­re a dat o ideologie nouă, înteme­iată pe adevărata structură socială a statului român. învăţătorii din toate unghiurile ţării, mai mult ca oricând, vor por­ni la desrobirea economică, la or­ganizarea cooperatistă şi luminarea satelor. Ceea ce a fost cuvânt de festivitate va fi, în curând, o nedesminţită rea­­litate. , 11 *. ■ — Cu furca... Citim în «Porunca Vremii» a lui Ilie Lăptărie: «Cu sufletul într’o mână şi cu mistria în alta». Dar doniţa cu lapte, în care mână se află? ăi Tot în «Porcăria Vremii» citim: «iriene cu stomac de crocodil». Ilie ăsta revoluţionează zoologia. Creiază tipuri de hibrizi, întâlnite doar la Moşi. Adaogăm şi noi unul. Omul de cauciuc care bea laptele municipiu­lui. Duşmanul copiilor cărora le smulge biberonul de la gură. II gă­siţi la direcţia «Poruncii Vremii».­­ D. Iunian a cerut un guvern de «oameni cum se cade». Certificatele le dă d. lor­ga? Hiere in M iunie 193­­2 left mm Ce-i ca domnii „XXX“ La Iaşi a vorbit mareşalul Con­­stituţiei. Acel care nu numai că o ştie dar o şi spune la întruniri pe dinafară, iar în restul timpului fi păzeşte, cu sabia. , Asta,­ pentruf ca acum un an să în-, chidă broşurică în care-i textul sar­­­cru al constituţiei şi să dea buzna la putere, — bine­înţeles, poftit. De Mareşal Averescu la 31 Mai 1935 ri­dicase de jos cărămida pe care o pri­mise în cap , cu mult înainte şi era cât pe ce s’o lase peste capul d-lui Tătărăscu,imprimându-i o funcţie da cădere perpetuă şi constituţională. Apoi la noi, Constituţia trebue să spue ca şi oamenii: «Păzeşte-mă, doamne, de prieteni că de duşmani mă păzesc singură». D. Mareşal A­­verescu, după ce la Marconi face şcoală de adulţi şi citeşte pe, sărit» texte din Constituţie, fără partid, fără cadre, fără popularitate, vrea puterea care se oferă.­­ La Iaşi, d. Mareşal Averescu a a­­tins şi chestia «şantajului» spunând că noi l’am acuzat de şantaj la a­­dresa Coroanei. Mi se pare că azi d. Mareşal nu mai are nici măcar cu ce face şantaj,­­ căci şi pentru asta trebue, oarecare «capital».­­ Noi, de altfel nici nu l’am acuzeţ, pentru prezent, ci pentru trecut. D. Mareşal Averescu a trecut în istorie. Tot ce se spune interesant despre d-sa sunt fapte istorice, dintr’un tre­cut, mai mult sau mai puţin înde­părtat. D. Mareşal Averescu a făcut o se­rie de întruniri, ameninţătoare, pe vremea când era în măsură să le fa­că, — şi pe când puterea dacă nu­ se cerşea, apoi se pretindea... . Caracterul acelor întruniri este foarte bine cunoscut. D. Mareşal A­­verescu «nu-şi aduce aminte să fi făcut vreodată şantaj». Asta o cre­dem. Nu e de mirare. Dar asta nu înseamnă că nu a făcut şantaj. Me­moria se poate pierde, fie şi benevol. Odată cu amintirea întrunirilor, am mai avut indelicateţa şi lipsa de respect de a reaminti d-lui Mareşal Averescu şi seria de articole din «în­dreptarea» semnate «XXX.­­ Ce erau oare acele revizuiri is­torice1? Ce. — «îndreptarea» era bu­letin istoric; era monitorul d-n­a Iorga? D. Mareşal Averescu era d. Iorga sau un concurent la catedra d-sale, de istorie, de nu mai putea dormi fără ca să scrie sau să citea­scă în propria-i gazetă un articol cu Regi şi cu Madam Dubarry?!^ Nici acela nu-i şantaj? Şi-aici dacă d. Mareşal Averescu s’a antrenat excesiv să uite tot o® nu-i convine şi, — pe de altă parte să-şi aducă aminte lucruri care n’au existat, — îşi poate reîmprospăta memoria din colecţia ziarului «în­dreptarea». I Nu de altceva, dar am putea-o fa­ce noi şi ar fi mai incomod pentru d. Mareşal.­­ Şantajul domnului «XXX» nici nu era bărbătesc.­­ Nimic direct. Totul cusut cu aţă albă. Chestia se lua de la nu ştiu ce Ludovic şi la sfârşit numai, autorul anonim, — pe care-l ştia toată lu­mea, — făcea din ochi ca să pricea­pă toţi despre ce-i vorba. Era şantaj cum scrie la carte.... cu anunţarea articolelor sensaţionale care vor urma, şi cu toată trâmbi­­ţarea care în armată se obişnueşte numai la sosirea generalului. La această parte neplăcută, d. Ma­reşal Averescu care nu vrea puterea, dar a anunţat că o aşteaptă, nu a răspuns la Iaşi.­­ Am fi în stare să-i organizăm o nouă întrevedere cu d. Pogonat, ca să complecteze replica.» Ne interesează grozav explicația șaradei cu Doamna Dubarry, ca și cheia celorlalte articole, fiindcă ne temem să nu greșim. : ([Continuare iv pa­g. S-a) Fapte $i consecinţe După ce s’a înfăptuit, după ce idealul s’a consumat, în svârcolirea lui de a-şi găsi noui amăgiri fe­cunde, poporul s’a legat de o lozincă: «ofensiva culturală». Fără idealuri din care să rezulte o mare putere de muncă şi fără o putere de muncă din care să derive rezultate pozitive, po­poarele sunt ameninţate să dispară. Cu acest rost, s’a agitat după răsboi, problema ofensivei culturale. Unii au înţeles-o într’un fel, alţii într’altfel; dar această ofensivă cul­turală n’a fost atât de rău înţeleasă cât rău practicată. Intrată pe mâna partidului liberal, n’a putut duce decât la rezultatele cari s’au văzut. O problemă oricât de bună, o inten­ţie oricât de nobilă, un scop oricât de înalt încăpute pe înţelegerea li­beralilor, tratate după chipul şi a­­semănarea liberalilor, după năzuin­ţele liberalilor şi după interesele li­beralilor, nu poate să nu se meschi­­nizeze. Astfel, ceiace la început a apărut ca o nădejde, şi, cu adevă­rat ca o soluţiune, la sfârşit s’a con­tabilizat într’un dezastru. Ce s’a întâmplat: încăpută pe mâ­na partidului liberal, ofensiva cul­turală a fost pusă în practică, ur­mând desfăşurările unor dispoziti­ve specifice de guvernare. Guvernările liberale au practicat o politică şcolară absolut greşită. Licee s’au ridicat pretutindeni, în târguri şi oraşe; gimnazii s’au clă­dit pretutindeni, în târguri şi sate. Elita intelectuală secerată de răsboi a fost înlocuită cu o serie de oa­meni complet nepregătiţi. Mărindu­­se ţara, am avut nevoie de profe­sori, de ingineri, de doctori cari să umple golurile. Ei erau recrutaţi de, peste tot, de pe drumuri. Aşa s’a în­tâmplat cu cursiştii din Ardeal, cari au fost titularizaţi pe baza a două-trei clase de gimnaziu. Şi ace­ştia au dobândit drepturi neînlătu­­rabile ei nu au mai putut fi daţi a­­s­ară când licenţiaţi pregătiţi ve­­niau să le ia locul. Inflaţia monetară de după răsboi, o anume stare considerată pe ne­drept prosperă, o aparenţă de con­solidare a gospodăriei săteşti în ur­ma reformei agrare, spiritul imitativ pronunţat, plus porunca vremii, o­­fensiva culturală, au împins către carte mulţi copii de ţărani. Cu profesorii ştiuţi,­­ ei înşişi a­­lergând după ore şi surplusuri de lefuri, iar nu după riguroasă selec­ţie a elevilor, — liceele au vărsat u­­niversităţilor contingente întregi de bacalaureaţi. Şi universitatea, cu profesori de aceiaş capacitate şi conştiinţă a datoriei care a revol­tat pe toţi câţi s’au interesat de or­ganizarea învăţământului nostim superior, — profesori alergând şi ei după politică şi după surplusuri de lefuri, iar nu după riguroasa se­lecţie a studenţilor, — universita­tea a vărsat şi ea statului promoţii întregi de titraţi. S’a adăugat, apoi, defectuoasa al­cătuire a programei analitice. Res­­pectoşi de o «didactică magnă» ca­re avusese timpii ei de glorie, libe­ralii n’au înţeles spiritul înoitor al vremii. Au rămas tot la principiul că şcoala trebuie să fie batoză care încarcă mintea copilului cu pleava cunoştinţelor inutile, întocmită de oameni cari ei înşişi nu sezizau ni­mic din realităţile noastre româ­neşti, programa analitică era un soi de «vado mecum» prin domeniile abstracţiilor şi inutilului. In loc să orienteze spre viaţă, să pregătească pentru viaţă, să situieze la miezul forfotei vieţii un om luminat, şcoa­la liberală a detaşat, a rupt copilul din legăturile lui cu viaţa de toate zilele. Aşa­dar, în loc să creeze «oa­meni de cultură», adică acei oameni cu virtuţi înăscute pentru anume ceva, dar potenţate, maximalizate prin şcoala care promovează, poli­tica liberală a creiat furnicarul de «intelectuali», ştiind de toate, din toate, pentru teatre, falsificaţi, di­formaţi şi mutilaţi de formele imi­tate ale unor culturi cari, infiltrate şi-au dat fenomenul atât de criticat al «pseudomorfozelor culturii». Aşa s-a întâmplat, că în cei 20 de ani de după răsboi, ţara noastră a înregistrat cel mai mare număr de titraţi universitari şi cea mai ma­re populaţie a universităţilor, din toate ţările. Şi am ajuns la parado­xul, — vinovat pentru situaţiile noastre sociale, — că într’o ţară re­

Next