Evenimentul, noembrie-decembrie 1900 - ianuarie 1901 (Anul 8, nr. 216-280)
1901-01-14 / nr. 272
V SURSA * II- ANUL al VIII-lea No. 272 DUMINICA 14 IANUARIE 1101>7 ABONAMENT…] înainte pe un an . . . Lei 24 — n .. 6 luni • • „ 12 „ „ 3 luni ... „ 8 -In streinătate un an . . „ 36 — Un număr 10 bani REDACȚIA STR. ^LAPUȘNEANU ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN UN NUMĂR 10 BANI Anunciuri, Inserții și Reclame pagina I linia garmond Lei 4~ » SI I) II 2 » Li „ ,, s, 50 5! ^ II IS II 25 Manuscrisele vedii nu se inapoiesc Ui mnmstr vedd SC fean 3«*ADMINISTRAȚIA STR. LAPUȘNENI No. 44. * * T ■M A X <I PEHLIVANII „Să aveți un singur cuvînt în gură, la biserică, acasă, etc. a spus domnul Sturdza la întrunirea de la Dacia. Și acel cuvînt să fie : economii“ Și economii barbati de stat au pornit în campanie în contra d-lui Carp cu o pompă și un cuvînt, care ar fi fost impunător, de nu ar fi plagiat. Căci ne aducem foarte bine aminte descrierea, pe care nemuritorul Cervantes Saavedra o face despre plecarea vestitului său erou la război: calare pe Rosinante, chipesul don Quixotte avea pe cap casca lui Mambrin, la coapsa cea mai tăioasă spada din Toledo, iar în mînă lancia prea omorîtoare. Dar oricare ar fi plecarea la război, cruciada oricît ar fi de caraghioaza, să cercetăm dacă scopul cel puțin e sfînt. In timpul suggestiei din evul mediu, chiar copii s’au înarmat pentru a cuceri sfîntul mormînt. Cavalcada lor era ridicolă, dar scopul, dar gîndul, care-i mîna era sfînt. Și strălucirea acestuia a acoperit ironica mriclume a aceleia. Liberalii pot oare, invoca aceleași scuze ? Pot spune am plecat în război țanțoși și ridicoli ca niște matamori, ca niște căpitani din comedia italiană. Ne-am lăudat că vom străpunge munți, că vom răsturna guverne. Dar pe lângă aceste redemontade am avut și o parte serioasă. D. Carp vrea să impue dări noi, spre a putea echilibra budgetul. Noi, am găsit chipul de face această echilibrare numai prin economii, fără a mai încărca pe bieții locuitori ai acestei țări cu noi dări.“ Intr’adevăr, un asemenea limbagiu ar fi impresionat lumea. Dar,—este iarăși un dar —pe lîngă vorbe ar mai trebui și fapte. Pe lîngă afirmări ar mai trebui și cifre, care să le susție. Și cifrele dărămă afirmările. In un număr trecut ziarul Epoca a extras din discursul d-lui Sturdza cîteva date, cari au avut efectul,—după proverbul popular, —să pricinuiască în retorica liberală aceleași daune ca și o măciucă într’un car cu oale. Anume budgetul, pe care d-nul Sturdza îl preconizează, are la cheltueli cu mari 9.AFI milin £e TIP Or ki U.1UU, V* V M ini XXX vyi AXAV* v_x .a. 1 veniturile actuale se ridică la 227 milioane. Deci, cu toate economiile visate și susținute de șeful colectivității, deficitul ar fi de 245—227—18 milioane. Ar rămînea, deci, un deficit de 18 milioane. Să admitem că liberalii reușesc în campania lor, că răstoarnă regimul conservator și vin la putere. Natural, își pun în aplicare programul financiar, pe baza căruia au dus lupta cu budgetele, pe cari le-au pregătit și a căror chintesența ne-a fost dată în discursurile domnului Sturdza. După cum s’a văzut, se produce deficitul de 18 milioane care va trebui acoperit. Cum vor precede genialii financiari liberali? Economii nu mai pot face fără a periclita mersul statului, căci ei singuri mărturisesc că acele propuse de dînșii sînt maximale. Împrumut iar nu pot face. Rămîne o singură soluție: să pue impozite. Acele ale d-lui Carp vor aduce un spor de 7 milioane. Dar acest spor nu va acoperi tot deficitul, care e mult mai mare. Atunci? Atunci, fatal domnul Dimitrie A. Sturdza, care parcurge țara cu o formulă în gură: la masă, la culcare, la spalare... aveți în gură o singură formulă: 20 milioane economii, va fi nevoit să pue impozite, pe lîngă cele actuale. A, nesuferiții pehlivani! -----------------Kopajk-----------------* VORBE Eugen Ionescu. — Ziarul nostru de aseară a adus știrea că Ionescu a încetat din viață. Eugen a strîns inima tuturor celora, Știrea cari l’au cunoscut, sau l’au urmărit, deci, l’au iubit, de aproape sau de departe. Fiul strălucitului orator Neculai Ionescu a fost una din cele mai frumoase podoabe ale Iașului, una din speranțele cele mai strălucite ale tinerei generații. Es se un orator și fermecător revelasă ca neîntrecut. Lui i se menise un viitor fără șaman.Și, totuși, meteor, care dispare înainte de a-și fi putut arăta fascinanta-i lumină, s’a stins. Pare că o fatalitate ne urmărește. Cînd o speranță ni se arată în zarea mohorită a viitorului, vine o neînduplecată soarta și suflă peste lumină. De zece ori întristați să ne înclinăm înaintea pământului, care ascunde o glorie, ce se năștea. Faust Evreii contra emancipării lor O SUTĂ DE ANI DE CULTURĂ.—ANCHETA „NOUEI REVISTE ȘI RĂSPUNSUL LUI NORDAU.—EVREII IN FRANȚA ȘI GERMANIA..—INTERESELE SIONIZMULUI- ’ UN NOU CONGRES. ■-----------------HOOK-----------------A trecut veacul de cînd procesul social al emancipării evreilor a început a se îndeplini rînd pe rînd în statele europene, pornind din Franța. Aci evreii au luat parte de atunci la întreaga viață de civilizație și au îndeplinit toate cerințele culturii și progresului, după cum au făcut apoi în Germania, în Anglia, în Austro-Ungaria, Italia etc. Cu toate acestea în Franța mai cu seama există astâzi o chestiune izraelită și agitații mari pe aceasta temă. Cetitorii noștrii își vor fi aduci ndi aminte că nu de mult în țară la noi s’a început din inițiativa „Nouei Reviste Române“ ancheta în chestia evree. Directorul publicațiunii a primit diferite răspunsuri favorabile sau defavorabile evreilor. Cel mai original și mai neașteptat răspuns a fost, însă, al scriitorului parizian luptătorul sionist Max Nordau. El a răspuns „fără șovăire“ că este „contra emancipării politice a evreilor în Rominia“—atît în interesul românilor, cit și în al evreilor însuși. Nordau a stîrnit o adevărata furtună cu acest răspuns și a fost atacat prin ziare și reviste de câtre mulți evrei. Paradoxalul publicist, însă, nu s-a dat bătut, ci a dezvoltat pe larg opinia sa pronunțându-se categoric contra emancipării evreilor, care departe de a asigura evreilor existența, libera gindire și acțiune, le a îngreuiat în multe privinți situația, căci antisemitismul devine o reală forță politică“ tocmai în statele unde evreii sunt emancipați și înarmați cu drepturi de vot. Nordau a atacat întreaga serie de manifestări socialo-politice ale evreilor, începînd cu „lașitatea“ marelui Sinhedrion, care sub Napoleon I nu a avut curagiul de a lua cu energie partea iudaismului, ci a încurajat asimilarea, căsătoriile mixte etc. Ca soluție Max Nordau îndeamnă pe evrei să nu mai facă strâduinți zadarnice pentru emanciparea evreilor acolo unde emancipare nu există încă,iar în țările apusene el ar dori să-i vadă ocupîndu-se cît mai puțin de politică militantă pentru a nu mai alimenta puterea antisemită, singura care trage foloase reale. Nordau predică un feliu de „ghettor' modern, cerînd ca evreii să alcătuiască pînâ la un punct un stat în stat, să-și aibă viața lor națională bine distinctă și cultura lor proprie pe care, dacă se poate, s-o ridice la cel mai înalt nivel impunîndu-se popoarelor prin dezvoltarea lor etica și culturală, iar nu prin sgomotoase certe politice fasâ de rost, deoarece—după Nordau și după sioniști în genere—menirea iudaismului o să dispară din Europa spre a reînvia pe solul natal, în Orient. Am zis că teoriile paradoxale ale lui Nordau au fost viu atacate, mai ales în presa iudeo-germană. I s’a reproșat puțina pătrundere științifică a tezei pe care a riscat’o în publicitate cum și contraziceri personale față cu cele ce susține. Intre altele Nordau e învinuit de ortodocșii evrei antisioniști că ș’a schimbat numele adevărat precum și de faptul că a contractat o căsătorie mixtă, însurîndu-se cu o creștină la Paris. Atacurile acestea nu însemnează însă, că în Austria și Germania evreii sunt încîntați de situația lor politică și socială. Mai cu seamă în Germania s’a început actualminte o vie propagandă pentru convocarea unui congres—„Judentag“ spre a protesta contra inferioritatei, în care se găsesc evreii, cu toată emanciparea lor. Ideea fu lansată de publicistul Philippsohn din Bonn și a găsit foarte mulți aderenți. Se crede că în vara viitoare se va aduna primul congres național evreesc, care va cere să se facă o realitate din actul emancipării și se va arăta in ce anume privind evreii nu sunt tratați la fel cu cu germanii autohtoni. După unii acest simptom evident de nemulțumirea socială este primul pas către sionism, care pînâ acum nu găsise nici un ecou în Germania, precum nu a găsit nici în Anglia și Italia, ----------------------------------------------------ECOURI Armonia. Simpli privitori ai luptei fratricide liberale, noi nu putem decît să constatăm loviturile și să aplaudăm pe cele mai de samă. Eri, comitetul executiv liberal luase hotărîrea să exileze pe șef in provincie și, în lipsa lui, da doamne, bine ! Șeful a simțit aceasta și a parat lovitura : a impus să i se dea, ca tovarăș pentru Craiova, pe domnul V. G. Morțun. A vestița și misighinii Un confrate birlădean combate astfel pe evrei: „(Ei sunt) spurcații, infecții, misighinii, zoloșii, zulufarii, clinii, nelegiuiții, lepra infernului, fiii întunericului, fiii pierzării și ai nerușinării, avestița aripa Satanei”". Și confratele birladean se oprește. De ce ? Putea să continue încă patologelele sale cuvinte. Accidentul ----Despre incidentul de la Dacia „Liberalul“ comite un lung articol de fond, spre a o scalda.—Se știe că domnul V. Gh. Morțun avea nevoe de o scăldare.—Extragem următoarele linii: „Rămine dar bine stabilit că nici vorbele pline de patriotică văpaie ale d-lui V. G. Morțun și nici acelea pline nu de miez înțelept ale șefului partidului național-liberal, nu puteau fi o pricină de disensiune, după cum au și dovedit pînă în urmă împrejurările“. Antiteza e fericită. Din ea rezultă că domnul Morțun are „valare patriotică, dar nu are „mez înțălept,“ că e un fel de țicnit,—de misighină, cum ar zice Vocea Tutovei. Complimente, domnule V. Gh. M Frumoase zile ai ajuns, ca să te batjocorească în așa hal organul d-lui Sterea. Puah ! O infamie Cetim cu dezgust în „Liberalul“ de aseară: „Starea sănătăței principelui Gr. M Sturdza inspiră serioase intrigi familiei. Știrea despre încetarea din viață a bolnavului, dată aseară de ziarul conservator local, sub forma unei telegrame primite din Capitală, este cu desăvîrșire neîntemeiată“. Infamia ziarului liberal e fără samăn. Să profiți de boala unui om, spre a isinua că ea „inspiră serioase intrigi familiei“, aceasta e demn numai de un om lipsit prin nascare de orice rușine și scrupule, de un nevrozat decăzut, de un inconștient Să scuipăm și să trecem. Spre nemurire Liberului de ori conține, pe pagina întăi, două articole de toată nostimația. Suntem dezolați că lipsa de spațiu ne obligă a le resuma, căci am fi voit să le dăm în întregime cetitorilor noștri. In cel d’întăi, Clienții d-lui Bădăran, „Liberalul“ are o curioasă iluzie sensorială; i se pare că la Primărie tronează tot De lergu Tăcu, subt oblăduirea căruia pină și caii făceau din ochi. Veselia era francă, ca să nu zicem a francului. Al doilea articol e și mai nostim. Fiindcă la Buciumi s’a ales lista conservatoare, „Liberalul“ afirmă că „la Buciumi, administrațiunea a suferit o infringere nemaipomenită, deși lista patronată de dinsa, a întrunit 115 voturi, contra 85 date unei liste indepente “ Iar fiind-că la Tirgu Frumos, în o alegere parțială, s’a ales și un liberal consilier comunal, d. Iamandi, „Liberalul“, ne spunea, în numărul de alaltă ori că țara s’a pronunțat, iar în numărul de ori că aceste alegeri sunt semne-rele pentru administrația conservatoare. „Acum „Liberalul" e complect: e fudul de-a binelea. Evreii In virtutea unei demisiuni a Senatului rusesc, evreii de naționalitate streini cari sunt autrizați, în mod excepțional, să exercite comerțul și industria în Rusia sunt ținuți să aibă certificate industriale speciale, indiferent de întreprinderile ce le practică, chiar dacă supușii ruși ar plăti în asemenea caz un imposit mai puțin mare. Don Cezar de Baza. Oricît ar fi de severe principiile dramatice ale colegului specialist în ale teatrului îmi voiu exprima mulțumirea pentru „ușoara“ comedie de aventuri și de haz pe care talentatul Penel o menține în repertoriul 900, atît de variat și de vast Vorbesc de „Don Cezar de Bazan“ care, cu toată nota melodramatică— puțin cam demodată—cuprinde încă atita voioșie și frumusețe încît descrețește frunțile blazaților spectatori moderni și chiar a severilor critici teatrali, smulgînd aplauze și stârnind un curent de simpatie pentru miraculoasele sale aventuri, pentru semeață sa figură de cavaler „sans peur un reproche“. Ne reproșează cu drept cuvînt spiritualul doctor Urechiă—avem dlară nevoie de doctori, cari să ne spuie lucrurile acestea, că ne-am desvățat să rîdem. Să fie adevărat că atita de curînd, abia la începutul vieței noastre de popor am pierdut deja sentimentul veseliei și că ne adaptăm gravei literaturi, originară de la Rosmersholm, că nu îndrăznim să mai gustăm literatura bună a visului senin? E in mare parte exagerată această afirmare și dovadă despre aceasta o avem în faptul, că la teatru tot comedia,—variază ca gen dar pururi credincioasă sieși—atrage Încă puținul public, care odinioară alerga să încurajeze arta. Ne place încă spectacolul, rîsul, spiritul, ne place să ridem și să petrecem și suntem recunoscători chiar dacă n’o spunem—artiștilor cari trezesc în colțul ascuns al sufletului nostru coarda sănătoasă a voioșiei fie chiar cu ajutorul aventuroaselor melodrame de felul lui „Don Cezar de Bazan“. Se știe că personagiul acesta e o figură istorică de care s’au inspirat mulți scriitori și poeți; el stă în același rang cu ilustrele figuri ale mușchetarilor lui Dumas și Don Cezar poate rivaliza cu succes cu cavalerul D’Artagnan. De aceea parizianii, cari au prilejul mai mult decît noi să admire tragedia clasică și sumbra dramă modernă, aplaudă cu frenezie pe Coqueliainé de cite ori la Porte St. Martin se afișează—și asta se întîmplă foarte adeseori—atrăgătorul titlu de „Don Cezar de Bazan“. Parizianii aleargă s’aplaude peripețiile lui Don Cezar și nic cu haz nespus fredonînd arta eroică și mult populară : Amis, le bonheur sur terre C’est de bőire, c’est d’aimer E un întreg program de viață și de luptă aventuroasă a lui De Bazan: Mais le vin que je préfére Celui qui sait me charmer— Le vin que j’aiine â bőire C’est le vin du proebain; Quand mou verre est plein C’est presque une victoire— Au risque d’őtre pendu Vive le fruit défendu! Propriu zis nu este vr’un complex interesant de acțiune în care autorul țese comedia lui Don Cezar. Acesta insă, el singur, este un personagiu atit de interesant, atît de dră Poetul Ronetti-Roman Se știe că domnul Ronetti-Roman a publicat o nouă dramă, „Manasse“, despre care am amintit și noi în „notele noastre“. Până vom face o amănunțită dare de samă despre această nouă operă a retrasului poet, reproducem, după „Convorbiri literare“, critica, pe care d. P. P. Carp a făcut-o poemei d-lui Ronetti, P. c. Poema d-lui Ronetti-Roman începe cu o expunere frumoasă în care doi orfani, neștiutori de părăsirea ce-i așteaptă, ascultă cu simțimintele fragedei lor vîrste o basmă ce le spune bunica. Basma însăși aruncă umbrele unor negre prevestiri asupra viitorului eroului nostru. Ea ne povestește de viața unui ciobănel, căruia ursitoarele i-au cîntat la naștere . Să iubească adine și nemărginit Pe fata cea mai frumoasă din lume. Ce nu există, nici n’are nume Deși trăește o viață senină De flori țesută și de lumină, și l’au condemnat astfel a fi prada idealurilor ce nu i-au niciodată o formă și nu pot fi, prin urmare, niciodată atinse. Suntem, deci, pregătiți la o viață de dureri și ne așteptăm la lupte gigantice în contra imposibilului. In loc de aceasta poetul ne primblă printre 22 de pagini de suspinări și de imprecațiuni poetice în cari ni se zice în treacăt că iubita lui Radu a murit, că el a căutat m îngîere în politică, dar că a descoperit că libertatea, în loc de [a juca hora pe cîmpii, s’a îmbrăcat în mătasă și s’a mutat la palat. In urma acestei descoperiri, nu-i mai rămîne decit să moară, ceea ce și face la pagina 66. Despre luptele anunțate nu aflăm nimic, presupunem însă că au avut loc, cel puțin așa interpretăm următoarele versuri: Din abizul suferinții omul ese mai curat. Mai senin e al său suflet cînd cu soarta s’a luptat. Această indicațiune sumară nu ne pare însă îndestulătoare. Datoria poetului era să ne arăte lupta însăși, iar nu numai rezultatele ei, și de aceia ne-am prins la începutul acestei cercetări de neștiința absolută în care suntem lăsați în privința împrejurărilor a căror tragică victimă a fost tînărul Radu. Cu toate plîngerile elocvente, cu toate anatemele ce acest candidat al sinuciderii aruncă „în contra nelealității în amor, în amicie și politică, ne vine să întrebăm ca Mephistopholes, „Wozu der Lärm ?“ Că femeile nu sunt pentru totdeauna credincioase, că amici lățarnici ne amăresc citeodată zilele și că politica nu este tocmai o școală de dezinteresare, aceasta o învață fiecare om la intrarea lui în viața practică, și dacă am trebui să murim pentru că cerul nu e pururea senin, ar lucide mult soarele pe o lume pustie. Nu pentru dureri ideale isvorite din decepțiuni imaginare nu avem nici un fel de compătimire. Intereresul nostru se deșteaptă prin lupta intre caractere și o soartă adversă, iar nu prin lupta între închipuire și realitate. Se înțelege că aceste observațiuni nu se aplică la poezia lirică, care trage din natura ei nepersonală și incidentală dreptul de a căuta numai impresiuni, adică rezultate. Noi toți am suferit, noi toți am luptat și cînd vine poetul liric și face cum zice Musset, dintr’o lacrimă un mărgăritar, noi recunoaștem lacrima noastră in lacrima poetului și îi suntem recunoscători că a idealizat o durere, a cărei bază reală e în propria noastră experiență. Nu tot așa e însă cu poema care, fiind istorisirea unei acțiuni dramatice, are nevoe de o motivațiune psihologică puternic concepută și logic desfășurată. In poemă avem a face, nu cu idealizarea tipică a unei simțiri umane, ce se poate aplica la fiecare, ci cu o anume individualitate, care nu vobește atențiunea noastră decit atunci cînd poetul îi dă un caracter bine definit, căutind idealul, după cum o cere Ulrici și o face totdeauna Shakespeare, nu atît în concepțiune, ci in execuțiune. Cu cît o individualitate e mai puternică, cu cît acea ce o deosebește de alte individualități e mai plastic simțit, cu atît și conflictul dintre dinsa și lume e mai măreț și mai atrăgător. Un om molatec, care moare fiindcă e prea slab pentru lumea aceasta sau un om nervos care se roade zilnic pentru că fiecare necaz îi pare o nenorocire, pot fi eroii unei efuziuni lirice, iar nu ai unei concepțiuni dramatice. Estetica antică scuza, pînă la un oarecare punct, dramatizarea tipică, și prin urmare ștearsă, a caracterelor. întreaga desvălire religioasă a grecilor îi aduse să găsească interesul tragic în jocul fatalități, a cărui pornire furtunoasă excludea putința unei lupte și făcea desvălirea psihologică indiferentă. Noi însă gîndim și simțim altfel; pe zei i-am cam lăsat la o parte ; furtunele noastre, deși se știe la cer, însă de la pămînt pornesc și la pămînt se întorc și tragică pentru noi nu este decit lupta între pasiunile noastre și pasiunile altora, și aceasta, încă, între pasiuni tari cari ne dau norma puterii umane, iar nu intre naturi molatece ce nu răspund aspirațiunilor poetice decît în epocele de oboseală, în cari popoarele perd vremelnicește simțul bărbăției sau în epocele de decadență, unde fiind noi inșii moi și slabi, căutăm în concepțiuni histerice o scuză neconștiută pentru nemernicia noastră. Ca să revenim acum la d. Ronetti Roman, concepțiunea eroului său este antică, fatalitatea îl apasă și-l ucide, execuțiunea, însă, era să fie modernă, adică ca să vedem pe tînărul Radu în luptă cu soarta, dacă autorul nu’i s’ar fi substituit la fiecare pas, puindu’i în gură ideile sale asupra vieții și a morții și asupra nu știu mai ce încă. Ideile sunt adesea poetice și frumoase ; a le aduna însă fără nici o legătură și a nu le prezenta astfel sub formă de poemă, aceasta ne dovedește ori că d. Ronetti Roman nu s’a gîndit îndestul la soiul de poezie ce a întreprins, ori nu stăpînește încă bine arta de a compune. La fiecare pas dăm peste începuturi, ce nu corespund cu sfirșitul lor, ca și cum un instinct sigur ar fi indicat adevărata cale, de la care, însă, lipsa de putere a silit pe poet să se abată. Ni se oferă o istorie și nu ni se dau decît declamațiuni, ni se promite o poemă și nu primim decit un șir de aforisme lirice, ni se anunță lupte dureroase și emoțiunea noastră desamăgită și răcită caută în zadar cauza atîtor plingeri. D. Ronetti Roman recunoaște, este drept, că poema nu e gata, dar nouă ni se pare că nici poetul nu este gata incă și cînd el se minge cu ideea că Pariul care ’n munte s’asvîrle de pe stîncă Nu cată drumul neted în cursuri furtunos îi vom aminti că părăile ce nu ajung a-și regula cursul sînt menite a seca la o mică distanță de obârșia lor. Imaginațiunea are și ea legile ei, și talentul lipsit de artă împărtășește soarta popoarelor fără disciplină : el devine prada dezordinei și a anarhiei. P. P. Carp.