Gazeta literară, ianuarie-iunie 1967 (Anul 14, nr. 1-26)
1967-01-05 / nr. 1
ITORIA ZILIERU: Orfeu îndrăgostit Un vers caracterizează îndeosebi poezia pe care o face Horia Zilieni ; are forma unei întrebări, puţin orgolioase, puţin triste, puţin sentimentale : „e prea tîrziu romanticul parfum Fără să vrea, autorul se defineşte aici pe sine şi cercetează, neliniştit, destinul unei poezii care se menţine în cadrele vechi ale sensibilităţii şi perseverează în reprezentări care au adus, altădată, gloria lui Petică sau Anghel, poeţi care fac trecerea de la romantismul elegiac la simbolism. E, aşadar, „prea tîrziu romanticul parfum mai spune, azi, ceva o poezie a florilor, a universurilor mici, infinitesimale, o poezie în esenţa ei Sentimentală, fără simţ cosnite şi viziuni hotărîtoare ? Mai are vreun ecou o poezie de graţii prozodice, sensibilă la ceea ce e suav şi diafan in univers, realizată cu mijloace exclusiv muzicale, o poezie, în fine, fără „filozofie“ ? Curios, dar după o abundentă producţie de versuri de un ermetism gramatical, o poezie cantabilă, lin curgătoare, graţios desenată în cadrele exacte ale metricii clasice, ne produce, o vie satisfacţie. Observam nu demult, în cadrul unei anchete, că ce e dezolant la unii poeţi nu lipsiţi de talent e dezinteresul pentru orice noţiune de versificaţie. Au uitat, se pare, că poezia e o artă muzicală. Poemele torenţiale ameninţă, metaforele se prăvălesc şi de la o vreme, citind toate acestea, simţim nostalgia cîntecelor elegiace, a cantilenelor, a poemului diafan, încheind această paranteză, necesară, cred, pentru a explica o prejudecată cu mai mare frecvenţă în poezie, să revenim la Orfeu îndrăgostit, volumul recent al lui Horia Zilieru. Autorul lui, ieşit din zona folclorică a Argeşului, s-a fixat, ca altă dată, George Topîrceanu, la Iaşi, devenind, tot ca şi el, un veritabil moldovean, un cuget şi-n simţire. Cum s-a observat şi la volumul de debut, Zilieru , un sentimental, dar ceea ce trebuie reţinut acum (în noile versuri), e faptul că el caută o formulă de poezie modernă, pornind de la clteva experienţe lirice interbelice fundamentale. Lectura lui Pillat, Barbu, Bacovia se simte. Cu aceste aluviuni, Horia Zilieru se realizează în cadrele unei poezii muzicale, tonuri dulci şi caligrafia fină , o poezie filigranată, executată cu un veritabil meşteşug prozodic. Descripţiile sale bogat ornamentate sunt, în fapt, nişte pasteluri asediate de efluvii sentimentale. Molizii, crinii, chiparoasele, albele crizanteme, jugaştrii, gutuile, din nou cupele crinilor, bujorii ca nişte fiole roşii — flori de zi, flori de noapte, specii domestice şi sălbatice — sînt evocate cu o notă elegiacă : „Dar, în plopul tinăr înmuiat în lună, vîntul harfe limpezi îşi resfiră iară / lingă golful unde, trepte reci de seară / scad în apa verde. Plîns pe piatră sună / / Nuferii mei negri-n bulbi se-nchid sub gene / cum rămîn un geruri vaze cu lumină / și pe Drîna-minsă, umbra ei străină , ancore îmi lasă, arlechini, sirene..." Versurile de aici și altele, fixează imaginea unui poet al florilor, pe urmele lui Anghel, spelă rară în epoca noastră, deschisă spre lirismul cerebral. Anghel prefera maghiranul şi narcisul, Zilieru cîntă crinii şi nuferii, exemplare suave ale lumii vegetale, simboluri ale imaculării. Trebuie observat că această poezie e, esteticeşte, justificată şi H. Zilieru are talentul necesar pentru a-i da o notă personală. Distonează cîteva construcţii imagistice, în maniera ermetică a lui Ion Barbu, insuficient asimilate. Experienţa lui merge spre o poezie de rotaţie plastică şi muzicală : „Mor colori în suplele petale / zbucium cald în fragedul ţesut / Umpletale să îi fie scut / şi să ardă-n umbra palmei tale ? ! Parcă-n foi cristalizară ape / în arpegii caste, din pămînt / Suflete, tezice c-un descînt / Phoenix — pasărea din scrum, sub pleoape* (...) Pastelist cu reale posibilităţi, autorul volumului Orfeu îndrăgostit e, in aceeaşi măsură, un poet delicat al iubirii casnice, al iubirii sfioase, romantice, fără nervi, fără angoase : „Umbra ni s-a făcut mai subţire, mai mică. / Din vile de iederi, frunze în roşu ne pică , / tu le-aduni şi le sufli de brume, / şi le coşi în ghirlande, cu fir de mătase de stea. / Una vom pune-o lîngă lampă , pe masa mea, / cu călimări, singurătăţi şi parfume./ Alta, zeiţă, o-nfăşuri pe frunte-ţi, uşor, / şi-ncepe în aer un cor, / aieve, pe luna-n dogoare. / ...Sînge-n statuia cetăţii ne doare...“ De la iubirea casnică la poezia vieţii familiale trecerea,e firească. Horia Zilieru evocă, în bune stihuri muzicale, porlile încrustate, scoarţele, crinii din vază, carpetele, etajera, masa de lucru, călimara, tablourile de pe pereţi, inelul de pe mina iubitei, siminţica, lampa de bronz, lampadarul din bol, ulcioarele înflorate etc. apoi, lărgind cadrele observaţiei, căderea frunzelor, toamnele opulente, melancolia anotimpului, singurătăţile senine, reconfortante. Versul e strîns, bine lucrat, prins în copcile unei notaţii bogat ornamentate : „Candidelori nocturne-n bolţi răsfrinte / Cad Un, cad lin, singurătăţi să-ngroape/ Şi mi-au ajuns nămeţii pînă-n pleoape / şi plopii se fac flaute să evite.“ Găsim, aşadar, vocaţia reală a lui Horia Zilieru în poezia de evocare a universului mic şi in arta desenurilor pe porţelanuri. Eugen SIMION HARALAMBIE ŢUGUI: Poezii Paralel cu editarea retrospectivelor lirice fundamentale ale literaturii române au început să apară micro-retrospective aparţinând unor micropoeţi, mai mult sau mai puţin cunoscuţi cititorului contemporan. Unul dintre cei care beneficiază de această iniţiativă editorială este Ilaralambie Ţugui. Poetul şi-a intitulat memoriul liric printr-un extrem de laconic Poeţii, adică exact acelaşi titlu pe care-l poartă primul volum de versuri al lui M. Eminescu sau ultimul volum semnat de Lucian Blaga. Cele cîteva zeci de poezii profilează o structură lirici confundabilă cu alte structuri lirice» mai mult, senzaţia generală pe care o avem este aceea de repetare a unor lucruri pe care le-am mai auzit. Un poem se numeşte Moment muzical şi el se bazează pe o structură prozodică frecventă la Verlaine, servind de altfel unui conţinut de rigoare („Livide, pe deal, / Plîng zările, plîng. / Amurgul de opal / Moare în cîmp“). Un moment autobiografic (Copilărie) foloseşte versul supradimensionat pe care D. Angliei îl adusese la perfecţiune. Ţugui încearcă să aducă multe corective recordului naţional de lungime prin versuri de 24—25 silabe din care dăm cîteva exemple : „Toate erau ca în legendă : păsările cîntau numai pentru mine, / Grădina tremura pe braţe stînjeneii văzduhului In legănări line. / îmi plăcea să mă ascund în capătul livezii după cireşi... / Mama, văzîndu-mă trist, înţelegea că mă vrăjiseră luceferii de mătasă“ ele. Un alt poem, Popas este o concentraţie aproape imposibilă a unui număr de motive imposibil de combinat, ceea ce dovedeşte că asociaţiile contrastive cu eficacitate expresivă sunt totuşi dificil de realizat dacă nu te numeşti Arghezi. Atitudinea predilectă a poetului este aceea uşor extatică, uneori, uşor romantică, alteori, mai întotdeauna asemănătoare simboliştilor de la începutul secolului. Este de altfel şi ipostaza lui cea mai fericită pe care o veţi regăsi în : Pnom de toamnă, Moment muzical, Moartea poetului, Memento, Sonet, Daltă silvestră, Sens etc. Şi totuşi, caracteristica generala a poeziilor lui Ţugui este formalismul , căci, formalist nu este numai un poet care cultivă forma în dauna conţinutului (ceea de altfel este destul de dificil de obţinut), dar formalist este şi poetul care utilizează locurile contine ale poeziei. Imaginile comune se pot întîlni la fiecare pagină ; multe titluri spun exact cît conţin poeziile, şi uneori chiar mai mult : un volum lexical masiv e folosit pentru a comunica nişte mesaje reductibile. O poezie se numeşte N-am corzi de argint... şi bineînţeles că în ea se află crezul liric al poetului. O poezie se numeşte Mîini aspre şi bune şi bineînţeles că ea se referă la mîinile care muncesc. Alta se numeşte Privind tinerii patriei, şi ar fi putut fi măcar o odă dacă Ţugui ar fi avut forţa sau răbdarea să o scrie. Dar „formalismul“ cras este, din păcate, evident mai ales în poeziile de actualitate : La Petrila, Gravorul, Sus, din turnul Golia, şi ei au mai crescut... etc. Sunt poezii de circumstanţă, sau cel puţin ale unei atitudini lirice circumstanţializate care, alături de alte elemente la fel de circumstanţiale ale volumului ne face să ne întrebăm dacă însăşi apariţia volumului nu este un fenomen de circumstanţă. Marian POPA REVELIONUL LOR... văzut de NEAGU RĂDULESCU Poezia lui Ion Alexandru converteşte într-un strigăt violent şi patetic, de rezonanţă foarte modernă, neliniştit ,străvechi, o ereditate complicată. Ea aduce cu sine tensiunea unei îndelungi inhibiţii, transfernd asupra limbajului odată descătuşat aureola tăcerilor grele impenetrabile. Vine dintr-un Ardeal parcă necunoscut, de un relief ciudat, stilizat, bîntuit de un spirit tenace, care transfigurează totul, ca sub puterea unui glas lăuntric. Un duh autohton transmite poeziei sufletul său, intens dramatic, obligînd-o să i se supună. Vigoarea internă, recea frenezie, am zice expresionista, a versurilor lui Ion Alexandru găsesc aici un climat propriu, matca generatoare, de unde se şi revendică, nu fără orgolioasa conştiinţă. Aerul acestor ţinuturi, amestec de familiaritate şi un nu ştiu ce fantastic şi tulburător îl respirăm citind pe Ion Alexandru. L-am retrăit într-o confesiune : „De-ar fi să vorbesc despre dealuri, aş vorbi despre unul singur, ce-l cunosc în amănunţime frămâtat, ajuns în ultimii 30—40 de ani, după un cutremur, la o formă stranie şi unică , ridicat de un efort susţinut deasupra celorlalte. Acolo bate vîntul toată vremea şi toate furtunile de-acolo vin. Fluxul norilor tot el 51 dă şi anotimpurile, el e primul care le anunţă... Pentru că aceste ţinuturi sunt ale spiritului şi îndeamnă la cugetare, zmeii şi strigoii umblă in carne şi oase pe uliţi“. Peisajul aspru, nordic, fixat îrn ritualurile sale, surprinzător pentru ochiul străin, esenţializează viziunile poetului şi conferă situaţiilor străbătute o acuitate ireală, chinuitoare ca o obsesie. De aici şi forţa excepţională de a reprezenta lumea în mituri, în vaste prelungiri onirice, deformante, dezmembrate şi totuşi ţinute la un loc de un mnic elan plăsmuitor, tendinţa de a transcende formele universului terestru dintr-o perspectivă ideală, biciuită de nostalgia infinitului. E pretutindeni o impresie a pactizării cu necunoscutul, un fel de a descinta materia spre a o sili să-şi dezvăluie tainele, o iniţiere dincolo de lucruri. Şi totuşi suntem, în intimitatea acestei străvechi planete nebănuit de aproape de iminenta meditaţie ontologica, de marile motive de frământare ale omului modern, înfruntate (uneori însă — trebuie spus — nu fără riscul dezechilibrului şi al incongruenţei !) din unghiul unei sincerităţi curajoase, exemplare, şi cu pornirea pătimaşă de a regindi totul, de la început, pînă şi infernul, de a verifica din nou adevărurile admise prin focul unei experienţe interioare, prin raportarea la cea mai singulară dintre experienţe, aceea a morţii. Un patos al autenticităţii, în zonele biologicului cu deosebire, şi mai rar încă în cele ale conştiinţei, incendiază poemele lui Ion Alexandru. Căutarea absolutului înaintează ION ALEXANDRU, prin examenul relativizării perpetue, la care îndeamnă condiţia umană însăşi, enorma varietate a situaţiilor existente. Iniţiativa aceasta, urmată cu îndirjire, are ca imediată consecinţă protestul împotriva limbajului, ale cărui limite sunt resimţite. Automatismele, inerţiile sînt mereu denunţate, printr-un efort de a fi mai aproape ,de viaţa omului decît de limbajul său care poate fi uneori o trădare a faptelor". Se desprind atunci, fireşte nu adevăruri ultime şi universale, dar liniile unui portret interior, vibrante pînă la insuportabil şi pînă la tragic, percepute nu numai cu logica fatal insuficientă, dar cu toate anxietăţile intime şi cu toate simţurile fremătătoare. Axul moral al fiinţei este intuit numai prin mijlocirea stărilor de tensiune şi, rîvnit cu fascinaţie, este acceptat numai cu condiţia menţinerii în zonele adevărului, cu oroarea iluziei confortabile, liniştitoare la modul filistin. Cuvintele desprinse din Shakespeare sugerează traiectoria incomodă, pe care, de la început, poetul înţelege să se situeze : „Din disperarea mea se naşte o mai bună viaţă“. Numai salvarea prin adevăr, mai dificilă decît toate, pare acceptabilă, pentru că este singura omenească. Mitul lui Oedip care deschide volumul şi Mitul lui Iov care-l încheie, definesc un patos al adevărului. Sub semnul său stau ipostazele lirice fundamentale. Prin lirism se caută calea de acces la un răspuns esenţial, care depăşeşte, în accepţia obişnuită, prerogativele şi posibilităţile poeziei. Oedip întruchipează această nevoie tragică, dar numai ca salvatoare, fatalitatea unei poveri de culpabilitate : „înainte de a mă naşte eram vinovat / însă prea a fost tîrziu ca să se mai poată îndrepta ceva, / mult mai devreme trebuia să mă dezmeticesc înainte de a se fi hotărît întîia seminţie de profeţi / să-şi depăşească stinsa nefiinţă şi m-am prefăcut că nu ştiu, că nu cred, / că totul ar fi ursit pentru un altul / şi iată dezlegarea — să-mi recunosc vina / — dar cui i-ar fi de folos? / Un altul în afară-mi pe măsură nu există“. Vina este fatală, dar au dreptul cei inactivi să-l acuze? Sunt ei mai buni? Nu sunt ; mai condamnabilă pare atunci inerţia lor. (Intervine, situaţie tipică la Ion Alexandru, reabilitarea omului vinovat în actul însuşi al confesiunii, în răscolirea adincimilor veritabile ale fiinţei). Cei care-i cer socoteală simbolizează inautenticul, starea amorfă a lumii, ei nu au sentimentul vinovăţiei, pentru că, în inferioritatea lor, nu au acces la drama eroului. Şi nici vinovaţi nu pot fi, ei nu sunt vinovaţi, fiindcă nu sunt nimic : „Chiar crima-n voi se-împute nemişcată / înţelepciunea-i sora vicleniei, / dulcele truc cronica literara INFERNUL DISCUTABIL ce-ascunde-n mădulare / desertul vinovat, cu izuri de firofet". Ultimele versuri conţin tentativa unei reconciieri cu existenţa: „Vieţii îndemn de ultim adio i-aş da :/ De-ar fi să îţi ucizi nu tatăl, / ci propria ţeastă zdrobind-o zi cu zi / sau fiicei tale-n pîntec să-i otrăveşti odorul, / tot să te naşti, pentru a fi, a fi / Chiar dacă drumul duce nicăieri, / chiar de nu-i drum ci numai o eroare, / Eroarea însăşi e un ce nebun / Cum vina mea mi-e stranie onoare“. Poemele se structurează în continuare în jurul unui sentiment dominant , suferinţă a cunoaşterii şi nostalgie de infinit. Acest sentiment naşte mituri tragice, sumbre, dar, deopotrivă traversate de un suflu al adevărului acceptat cu eroică demnitate. Şi este spus adesea în viziuni memorabile : „Eu cred că am în cap sămînţa / unor sori ce nu pot să-şi rotească / nemurirea din pricina acestui cerc compact de lut sudat în / focuri colosale / O temniţă e capul meu / ce-şi pierde cheile la începutul lumii. / De mii de ani mă-ndepărtez de miile de cimitire / de steaua mamă suptă-n Univers , din care capul meu pe lume apăru“. Aproape programatică, prin energia negării, violenţa biologică a desgustului de artificial şi exaltarea autenticităţii este poezia Peştii : „întîi a fost săpată în pămînt / o depresiune imensă. / Din fîntîna fiecărui / plecaţie dedesubt, pe la izvoare, / o coloană albă de apă spre ocul acela, anume ridicat. Astfel / se născu marea noastră nesfîrşită / din darul fiecăruia /.../ Sămînţa peştilor lipsea. / Din lutul ars al faptelor terestre, / putinţă nu era să se întrame viaţa. / Peştii veniţi pe roţi de camioane / atit de mici creşteau la largul lor. / Crabi albi de rasă numai şi chefali / păstrugi şi înstelaţi bibani / ce nu-şi rîvneau puietu în duşmănie, / creşteau rapid şi fără nici un merit. / Ulii de apă, şerpi şi rechini inexistenţi, / nu tulburau sămînţa lor geometric, / Creşteau cît patru într-un an / şi scoşi apoi spre viţa de mesele comune / copţi groşi cu usturoi s-au dovedit duhnind / pleoştiţi la gust şi fără nici o sevă / ca şi cum molfăiniţa unui mort". Introducerea „peştilor otrăvitori", a peştilor năzdrăvani, a şerpilor de pradă, şi odată cu ei a climatului luptei, al conflictului, restituie vieţii gustul ei autentic : „Nervul se naşte iarăşi în carnea molfăită, / cad pradă cei neputincioşi, ţipă curajul în osul moleşit. / Pe masa mea, trăsnind de sănătate, / peştii-i mănînc, adevăraţi şi buni, / din marea mea rotundă. / Grozavi şi reci, sălbatici şi lucizi / ca orice aspră vietate de ocean". _ Motivul culpabilităţii, al sacrilegiului reapare în Elegie, surprinzătoare prin alternarea lamentaţiei cu sarcasmul viril, a freneziei cu dureroasa resemnare, totul constituindu-se într-un crispat elogiu al sublimului nefolos fără urmări in planul imediatului terestru, dar de o mare şi rodnică elevaţie secretă : „S-au scumpit caii aşa cum se scumpeşte / apa în nori pe vreme de secetă. / Prea mult rod pamintul, în loc să crească / griul şi greierii. Şi-n goana lor nebună, cînd se trezeşte / sîngele de viperă în ei, îngroapă colţul ierbii sub copite. / Lapte nu dau decît pentru sugacii lor căzuţi pe patru labe / din nu ştiu ce îndemn ! Nechezul lor mereu înseamnă toamnă. / Şi nu pot trage-n brazdă mai mult decît un plug / cînd dau de greu / şi sînt bătuţi (desigur) rup hamurile scumpe / din piele-adevărată. Şi pielea-i talpă bună / pe cizme soldăţeşti. / Şi prea aleg cu botul apa-limpede / să fie — şi apoi copiii, numai călăreţi visează, / Şi prea nu dorm ei pe podeaua udă, / neţesălaţi şi nehraniţi la timp. / Şi cînd sînt singuri şi e vînt ! i-apucă o tăcere în trei picioare ! şi adorm visînd, / ca nişte sfincşi de piatră". Împrejurarea ajunge simbol al maculării brutale şi al nefirescului, năruie temeliile nevăzute ale frumuseţii, goleşte de neprihănire. Sacrificiul care nu trebuia îngăduit se plăteşte cu pustiul lăuntric, cu senzaţia de vid sufocant : „Din cozi s-au făcut bidinele şi-n catedrale perne sub genunchi ; / din copite clei pentru lipit afişe. / Şi căsăpiţi cadavrele la porc, ce-i mestecau / cu poftă-ngrozitoare / ... ! Golul atletic rămas în aer după / prăpădul lor e un fel de laţ ce ne / înăduşe pe toţi cînd ne ridică luna capul de pe humă". Dar, în ultimă instanţă, decide şi va decide destinul de poet (şi poate de mare poet) al lui Ion Alexandru infernala sa luptă cu limbajul de care, cu o evidenţă absolut palpabilă, e dezgustat ca de o boală. El îl asimilează, deocamdată, cu letargia, dar repulsia este într-atit de vitală, refuzul atit de torenţial incit în această energie însăşi, un aspra încordare pătimaşă cu care duce lupta stă raţiunea încrederii într-o viziune mai elevată şi purificată : „Ci infern în fiecare cuvînt ! îmi crapă zmalţul de pe dinţi, de fierbinţeala lor, / Cu miraj ! Cenuşa Domnului e ghemuită / lingă fiecare. Cine le-a ros cu plescăit de gheară / la început sfîrşitul ! /..." Legat de ceafa mea ca hoitul de duhoare I eşti crucea mea cuvînt pe care sînt clădit“. Lucian RAICU PAGINA 2 • VIOLETA ZAMFIRESCU, DINU SARARU »1 S1NZIANA POP: — Steaua sus răsare... PAUL GEORGESCU către N. TERTULIAN t}i HORIA BRATU : — Mai avem o lună pînă împlinim anul I DUMITRU MIRCEA, TEOFIL BUŞECAN şi VASILE REBREANU : — Ce-o mai fi la ora asta la Bucureşti ? « După datina străbună... „Via^a studenţească« a împlinit 10 ani de la apariţie, iar „Amfiteatru“ 1 an. NICOLAE STOIAN către ION BAIEŞU : — Nu te înfige, puştiule, mai aşteaptă nouă ani ! SILVIA NICOLAU-CINCA: Pisica şi vorbele Schiţele Silviei Nicolau-Cinca oscilează intre miniaturalul vaporos, cu o tentă duioasă in care comprehensiunea pentru luiuca măruntă a celor ce nu cuvintă (fulgul de zăpadă, frunza, lăstunul, porumbelul, vrabia, pisica, licuriciul etc.) se converteşte într-o poematică diafană, ţesută din metafore străvezii, mătăsoase, — şi tentaţia evidentă a unei proze de idei, pe alocuri încă insuficient slujită de stilul aforistic, pîndit ici-colo de naivităţi. In volumul de debut Pisica şi vorbele este mult neprevăzut şi încă oarecare nehotărîre, — în ciuda unor preferinţe, din ceea ce priveşte unghiul de abordare a realităţii. Citim aci schiţe de bună observaţie realistă, privind tulburarea adolescentină a primei iubiri (Fereastra) sau fragilitatea unor cupluri care au nevoie doar de un amănunt, aparent neînsemnat, pentru a li se dovedi netrainicia (în Cîntecul, o femeie fuge dezamăgită de lîngă omul cu glas frumos dar superficial şi grosolan, care striveşte cu seninătate, sub pantof, luminiţa unui licurici) şi instantanee delicate de genul ochilor cenuşii, dar mai ales multe parabole, in care fabulaţia vizează relaţiile dintre oameni. Modalitatea preferată a autoarei este deci una alegorică, plăcîndu-i să interfereze planurile — să le răsucească, desfiinţîiid graniţele dintre închipuire, vis şi realitate. Regnurile manifestă afinităţi justificate, suplinindu-se regulilor nescrise ale unei atracţii reciproce : o frunză se îndrăgosteşte de un tînăr, un lăstun tînjeşte după afecţiunea unui copil care îl uită repede, plictisindu-se, o vrabie la fel, un porumbel alb e fascinat de luna argintie ( pe care o vede în chip de porumbiţă), un fulg de nea se topeşte în îmbrăţişarea fierbinte a unei raze, etc. E a ei numai un aparent animism, deoarece, mînuiml predilect alegoria, autoarea vorbeşte despre nestatornicie şi despre sinceritate, despre sacrificiu şi puritate, despre himeră şi despre adevăr, despre singurătate (Monstrul). O înclinaţie specific feminină pentru aspectele gingaşe ale unei lumi mici, dar bogate în simţăminte, capabilă de jertfă şi devoţiune, ne dezvăluie o miniaturistă inspirată cu aptitudini pentru limbajul figurat al parabolei şi fabulei. Aş cita aci, printre altele, o bucată izbutită, lucrată cu subtilitate ca Pisica şi vorbele, care condamnă inconsecvenţa dintre vorbă şi faptă. Aşadar în prim plan un miniaturisat graţios, cu grijă pentru amănuntul revelator care să dezvăluie sensul, rareori înăbușit de o strălucire exterioară a decorurilor ca în Duel cu spusele. Alteori e prezent decupajul cinematografic, succesiunea dinamică a imaginilor dueîndu-te cu gîndul la filmele moderne de desen animat, a căror tehnică îi este familiară autoarei. Mă gîndesc, de pildă, la aventurile, adesea hazlii, ale unei pălării năzdrăvane (Pălăria) plecată să aducă stăpînei o notă muzicală neatinsă de purtătoarea pălăriei, amintind de maniera lui Vukotici prin gravitatea, aş zice hazlie, a inutilităţii unor strădanii, fiindcă nu putem să trăim în locul altora, chiar dacă sintem animaţi de cele mai nobile intenţii. Inimoasa pălărie se străduie în van să-şi ajute stăpîna, cită vreme aceea nu înţelege să caute singură ceea ce ii trebuie. Dialog cu moartea stă sub influenţa viziunilor sumbre, cu ochi pînditori, ale picturii lui Ţuculescu. De altfel „motivul ochilor“ reapare în mai multe bucăţi — dar acolo ca un elogiu adus frumuseţii lăuntrice a omului. Poem în manieră cinematografică, Dialog cu moartea e un imn închinat forţei şi voinţei umane, vieţii înseşi, direcţie în care autoarea ar trebui, cred, să persiste, intrucît pe această latură înfăptuieşte mai mult. Sugestia e aici mai puternică, simbolul mai luminos decit în alte bucăţi ca Monstrul sau Umbra, unde îngustimea însăşi a parabolei îi ridică unele oprelişti. Nota de poezie gravă, pe care a intenţionat s-o infuzeze şi altor bucăţi, mai fără relief, îşi află expresia adecvată, în succesiunea ritmică a imaginilor întunecate, a fantasmelor care ţin de alt tărîm, personificări izbutite aci, spre deosebire de altele, vagi sau neinspirate ca în Monstrul ori Inima unde imaginile, fie contrazic prin esenţa lor categoria, specificul (un fluture alb se hrăneşte cu singe), fie sînt stînjenite de un declarativism nedorit. Luat în totalitatea lui însă, volumul captează interesul, solicită atenţia, dezvăluind o sensibilitate artistică pronunţată, ce-şi găseşte adesea expresia autentică. LAURENŢIU CERNET* Omul de un milion Mai toate bucăţile din volumul de debut al lui Laurenţiu Cerneţ au ca motiv esenţial sau ca punct de plecare neînţelegerea ori confuzia în care cad cele mai multe dintre personajele sale, investite cu o naivitate uneori Incredibilă. Funcţionarul Livedo, „omul de un milion“ (supranumit aşa datorită economiilor mari obţinute de el la locul de muncă) nu vede dincolo de apucăturile boeme ale ivei adevărul ei sufletesc, fapt pentru care, obosit, va renunţa să mai ţină piept jocului ei. In căutarea lui Valentin, ca şi nuveleta intitulată O privire in urmă, readuc de fapt acelaşi ţpersonaj — insul naiv şi simplu, a cărui credulitate merge pină-n pînzele alie, incapabil să creadă în perfidia, în nesinceritatea falsului său prieten. Victima unei neînţelegeri este multă vreme şi ţăranul Damian Chirilă (bucată mai slabă prin poanta căutată şi nesusţinută), sau Marieta Siminică, o făptură sfioasă şi nefericită, în genul acelor dostoievskieni Oameni sărmani, în fond o femeie sensibila, suferind de pe urma unui complex de inferioritate, pe care-l aduce cu ea din copilărie. Aşadar personajele lui Cernet sînt oameni obişnuiţi, aleşi mai cu seamă din lumea funcţionarilor, fără ambiţii mari, fără aptitudini deosebite, depozitari totuşi ai unor simţăminte nobile de care nu fac caz, capabili să cultive sentimente fundamentale ca prietenia sau dragostea. Bunul simţ le dictează să se comporte modest în meseria şi în lumea lor, să aspire la întemeierea unei familii, in care întrevăd fericirea, să pună mai presus de orice prietenia, către care se îndreaptă tandri şi sinceri, ca în toate actele vieţii lor. Că există totuşi ceva care îi împiedică pe aceşti oameni încrezători să se realizeze, că în calea lor apar obstacole neprevăzute (necinstea, filistinismul,parvenitismul sau răutatea celor din jur), este tot atât de adevărat. De aci neînţelegerea de care vorbeam la început- Naivul are o viziune simplă — uneori simplificată—asupra lumii, iar căldura sufletească se risipeşte în van asupra unor oameni care nu-i sînt asemeni, dar a căror esenţă i se dezvăluie prea tîrziu şi cu preţul unor mari dezamăgiri. Acest deznodămînt duce implicit, dacă nu la tocirea acelei aptitudini de a crede în oameni, totuşi la o anume paralizare a voinţei, şi uneori la inerţie. Naivii lui Cernet sunt nişte uimiţi în faţa descoperirilor ţie care le fac despre viaţă şi, în ciuda unor experienţe dureroase, par nişte creduli incurabili. Deşi are dovada evidentă a necinstei amicului său, prietenul lui Valentin nu poate crede în perfidia acestuia. La f el Vasii din O privire în urmă ,■are sacrifică o iubire sinceră din cauza obtuzităţii violente a pretinsului său prieten. Dar in ambele bucăţi, autorul, decis să ducă lucrurile pînă la capăt, să facă o expunere de motive cît mai amplă şi mai nuanţată, se lasă totuşi prins de dragul unor idei şi uită să moduleze linia caracterologică a personajelor. O liniaritate şocantă, o simplitate rigidă în mecanismul lor sufletesc, face din Viaşu sau din personajul povestitor al bucăţii în căutarea lui Valentin, plăsmuiri cam firave, pentru că uneori naivitatea de dragul naivităţii este neconvingătoare iar manierapovestirilor — deşi nu lipsită de fluenţă şi naturaleţe, în genere, — e cam prea de tot previzibilă, ca să nu spun schematică. E greu de crezut, de pildă, că încrederea să-ţi rămînă neclintită în cinstea cuiva, diar după ce ţi se aduc probe evidente asupra imposturii lui. Totuşi Cernet ţine atit de mult la naivitatea, la candoarea personajelor sale, incit le obligă să rămînă mai departe uluite, interzise în faţa minciunii şi a imoralităţii, pe care nu şi-o pot, pare-se, reprezenta sau imagina, în ciuda argumentelor vizibile pentru toată lumea. E cazul bucăţii în căutarea lui Valentin. La fel se întâmplă lucrurile şi in ultima bucată a volumului. Am crede mai mult în naivitatea lui Viaşu, dacă cel în care persistă încrederea sa, Vladimir, n-ar fi un carierist atit de vulgar şi de neîndeminatec, a cărui purtare e pe alocuri de un schematism scandalos, iar Viaşu este un ins mai mult fricos şi conformist decit un naiv. Un conformism deghizat ascunde şi Vrabie, funcţionarul model, aparent om bun, de treabă, dar căruia îi lipseşte curajul de a privi lucrurile drept în faţă. In Visele lui Vrabie — acesta personificând nehntfibbra — Cerneţ vădeşte, ca de altfel şi în Mariela Siminică mai spultă siguranţă şi fineţe, în conceperea personajelor, a căror fume sufletească o descifrează mai atent la nuanţe, decît în bucăţile amintite mai sus. Oricum, Laurenţiu Cerneţ povesteşte curgător, ştie să găsească acel ton direct, autentic al monologului interior care ne fac apropiate personajele şi situaţiile. Calităţi deloc neglijabile, îndreptăţindu-ne să aşteptăm cu interes viitoarele sale proze. Eugenia TUDOR • GAZETA LITERARĂ