Luceafărul, iulie-decembrie 1967 (Anul 10, nr. 26-51)

1967-07-01 / nr. 26

SPORT Ora zero Nu cred că există în istoria fotbalului nostru o confir­mare mai răsunătoare a mediocrităţii în care se sbate de multă vreme decit rezultatul meciului de miercuri de la Bacău dintre campioana recentă a ţării şi o echipă merituoasă de categoria a III-a, pe numele ei Foresta- Fălticeni. Rapidulețul nostru a vrut să arate că am avut dreptate cind am socotit succesul său drept o vic­torie asupra unor echipe terminate. Nu o să batem toba pentru lucrul acesta, pentru că în fond ne-am bucurat la vreme de triumful giuleștean, fie că despre el am scris destul de opărit. Mi se face milă însă de cel exaltat­, de condeiele care comandaseră de-acum statuile eroilor şi le şi vedeau aşezate sub podul Grant ! La drept vorbind surpriza de la Bacău nu e tocmai o surpriză, încă de duminică, din meciul cu Italia, dacă-l exceptăm pe Răducanu care a făcut o partidă magis­trală, se vedea că contribuţia rapidistă la festinul final de minge va fi lamentabilă. Ionescu şi Dumitriu II nu s-au văzut şi nu se puteau vedea pentru că după bănu­ielile noastre şi ale altora, ei nu fac faţă unui fotbal mo­dern. Ei sunt jucători de scenă mică, de fiţe şi de ad­versar bătut în cap. Dar nu numai atît. Să ne gîndim că acest submarin de buzunar, numit Real-Giulești, ne va reprezenta în Cupa Campionilor Europeni... Parcă în­cepe coşmarul... Mai indicat ar fi să stabilim cit de cit un bilanţ la această dată decisivă pentru viitorul fotbalului nostru. Infrîngerea de duminică în faţa peninsularilor nu a creat dureri sfîşietoare nimănui. Ea era aşteptată deşi unele speranţe existau. Cei unsprezece reprezentanţi au ţinut însă cu tot dinadinsul să încheie sezonul negru în nota obişnuită. Rar am văzut o echipă naţională jucînd acasă, deci pe un teren românesc, mai obosit şi mai de­­zinteresat, rar am văzut o mai mare lipsă de convin­gere. Nu ştiu a cui a fost ideea cu cinci antrenori inşi să alcătuiască naţionala (care, trebuie recunoscut, în linii mari că era singura ce se putea alcătui la ora de faţă), nu ştiu cine a dat înaintea meciului cu Italia indicaţiile tactice, dar ce a ieşit s-a văzut. Este nemaipomenit să-ţi dai seama după 3 minute de joc că aflaţi pe 23 August unde am învins Spania în zilele ei mari, aceşti cinci responsabili au recomandat jocul în apărare şi nu ata­cul. Mi se pare că filosofia lor defetistă îi condamnă de­finitiv şi că nu mai avem dreptul să mai întîrziem nici o clipă. Destul cu soluţiile cîrpite, destul cu mica lipitură, cu mica mulţumire, cu improvizaţiile, cu adusul pe după uşă. Destinele fotbalului nostru trebuiesc încredinţate unei mîini de fier, unice. La o parte cu sfătuitorii, cu binevoitorii, cu băgătorii de seamă ! Destul cu atîta bi­rocraţie, cu antrenorii federali şi cu şedinţomania. La minge, dragi tovarăşi ! în arenă, să vă vedem, să vă auzim, să vă plătim după cite cunoaşteţi şi după cine faceţi ! Este momentul unei priviri lucide, a unei urgente reforme a sistemului de salarizare în fotbal mai direct spus a instaurării profesionismului in acest sport. Să nu ne ascundem pe după deget. Dacă în alte domenii am copiat, să zicem sistemul italian, de ce n-am copia şi sistemul italian din fotbal? Jucători la valoarea lor reală, putinţa de­ transfer, de la un club la altul în orice moment, crearea de formaţii puternice, nu numai în Bucureşti, antrenori salariaţi după jocurile obţinute in clasament, reforma fotbalului mic, şcolar, retribuirea după sîrguinţa în antrenamente şi după realizări etc. etc... S-a sfîrşit un campionat şters, nenorocit, fără istorie. Peste două luni va începe un altul. De pe acum trebuie să ştim ce avem de făcut. Bîjbîiala, tatonarea la nesfîr­­şit, lipsa de hotărîre nu duc la nimic bun. Este ora zero. Peste 60 de minute va fi ora unu. Să nu pierdem timpul. K­ite sifrsnogfi’, fitt . • EUGEN BARBU CX3CV) UNA PE SAPTAMÎNA DE NEAGU RADULESCUI STATUILE... Grigore Hagiu: Sfera gînditoar­e Un titlu ca acesta, ales de Grigore Hagiu pentru cel de al treilea și cel mai împlinit dintre volu­mele sale de versuri, sugerează prin el însuși factura poeziei cultivate predilect. Sfera gânditoare cuprinde, într-adevăr, poeme a căror caracteris­tică principală e investigarea susţinută, pasionată, multilaterală şi multiformă a universului interior. Nu e întiia oară cind Grigore Hagiu trăieşte intens atracţia acestui univers, îi explorează tainele, ii determină mişcările, îi desluşeşte mutaţiile, core- lîndu-1 cu microcosmul si macrocosmul, intr-un joc al asociaţiilor de relevabilă prospeţime si eloc­venţă. Anume semne fiinţau încă in placheta de debut. Autoportret în august (1962), chiar dacă atunci privirile poetului erau aţintite parcă mai mult spre exterior, adică spre spectacolul lumii, guvernat de mirajul perfecţiunii, şi spre intuirea destinului inevitabil comunist al umanităţii. Vocaţia pentru lirica de idei, subliniată de toţi cronicarii, se îmbina cu efortul de a sensibiliza frămîntări şi de a reuni intr-un unic fascicol lucidul şi senti­mentalul. Idealul moral, în jurul căruia se con­figura întreaga existenţă spirituală, era desăvîrşi­­rea, simbolizată în ideea de rotund şi in semnifi­caţiile combustiei. Grigore Hagiu afirma de alt­minteri inechivoc, în deplină consonanţă cu struc­tura sa temperamentală, supremaţia lucidităţii, „setea de a şti“, visul de perfecţiune. In Continen­tele ascunse (1965), procesul de interiorizare se accentuează, poetul avînd conştiinţa că timpul s-a îngrămădit adine în el, „şi mai puternic decit cel de-afară“, coboară deci în sine, are senzaţia că străbate „un cer al propriilor simţuri", „un cer pereche lumii în mişcare", că-şi simte creierul „arzînd de-un foc mult prea puternic“. întregul volum ar putea avea ca epigraf strofa desprinsă din poemul titular: „voi arde pretutindeni cu uimire / în fiecare formă ce se naşte, / dar şi atunci adînca tresărire, / cumplita patimă de-a mă cunoaşte, / pe fruntea mea va fulgera tăcută, cu albă încăpăţînare mută“. Autoscopia e însă, în Continentele ascunse, parţială şi relativ difuză, căile străbătute de temerarul Ulysse (cu care autorul se compară, intr-un text programatic) nu impresionează totdeauna prin ineditul lor, iar fantezia nu se dezlănţuie pe măsura disponibili­tăţilor ei. Cu Sfera gînditoare, amintitul proces tinde să se desfăşoare eliberat de orice constrîngeri, îmbrăţi­­şînd spaţii uriaşe, schiţînd, pe meridiane şi paralele multiple, o hartă fascinantă a furtunilor şi acalmii­­lor sufleteşti, un planiglob ale cărui reliefuri sînt bîntuite de sentimentul comuniunii omului cu cos­mosul, de ideea corelaţiilor infinite dintre diferi­tele moduri ale existenţei, de conştiinţa că sufletul uman are, la rîndu-i, valoarea unei lumi la fel de uluitoare ca şi aceea percepută obiectiv. Tema­tologic, placheta înregistrează o varietate proble­matică rar întîlnită în cărţile altor poeţi din generaţia nouă. Practic, fiecare poem echivalează cu tentativa de a defrişa alte straturi psihologice şi de a evidenţia alte raporturi, intr-un dans seducător al asociaţiilor metaforice succesive, menit să cuprindă orizonturi dintre cele mai ne­aşteptate, ca în Treptele insăraîntării : „totul se vrea sămîntă / este sămîntă / urcăm treptele unei însăminţări rapide // sînt florile sămîntă unui zbor de fructe / fîntînile sămîntă de răcoare / pe un pămint pînă la lavă micşorat / haloul soare­lui sămîntă unor zile / cu mari furtuni de praf / securea e sămîntă unui luminiş / c-un ciot trăsnit la mijloc // lumina e săminţa unui ochi / filtrînd obiectele cu văzul / şi fulgerul sămîntă unui sunet/ cind lucrurile mor / văzîndu-se-ntre ele /, şi cine a primit în el ideea / nu poate să mai fie tînăr / el este numai conştiinţa însăminţării // sămîntă în sămîntă este totul / trăim într-o sămîntă vastă/ şi tot ce este sferă se însămînţează / pe­ orbita de sămînţă a altor sfere / mişcarea pe-o mişcare mult mai mare / întotdeauna încolţind pentru ce este în afară / mereu pe dinăuntru însă / pentru ce va fi". " Motivul sămînţei, simbol al perpetuării, al vieţii, al unităţii în varietate, al esenţei universale revine, de altfel, şi în alte poeme, obsesiv, ca şi acela al sîngelui, exprimînd şi el ideea de continuitate în timp şi de identitate consubstanţială, a tuturor elementelor firii. Ambele motive se întemeiază, în sistemul de gîndire al lui Grigore Hagiu, pe sentimentul corespondenţelor şi al prelungirilor, înlesnind poetului excursul în zonele cele mai neaşteptate, transfigurînd materia in veşnică şi inedită mişcare, dezvăluind, altfel spus, a doua faţă a lucrurilor. Forţa de atracţie a lumii interi­oare şi exterioare e hipnotică, precum ochii şarpe­lui, simbol, la Hagiu, al cunoaşterii şi al îndrăz­nelii. Ea îl întoarce pe poet spre adîncurile lui, ne ţine pe­­ buza unei „dulci şi mari prăpăstii“, între moarte şi viaţă, ne desprinde de contingentul imediat şi ne plasează pe aripile visului, desfăcuţi de existenţa strictă, cotidiană şi comună. Visul e, în acest Context, o realitate misterioasă ce ne leagă prin nevăzute fire, pe unii de alţii : „noi ne visăm unii pe alţii / urcînd din visător în visător / sacrificind pe cei visaţi / bucăţi din noi visează / alte bucăţi din noi / ne suprapunem visului din vis / pierind mereu cite puţin / de nu am fi mereu visaţi / chiar şi cu pierderile noastre // ... // întotdeauna încercăm să fim / şi cel visat şi cel care visează / alunecînd spre cel de-al treilea ce nu mai are loc în urmă / de AUREL MARTIN să mai permită visul altcuiva / şi ne cuprinde-i nemişcarea lui pe toţi / imaginile reflectîndu-l prea repede / să le putem distinge / pe fiecare-i­ parte / oglindă­­ virginală / mulîndu-se pe chip­ de-a dreptul“. Există chiar o fiziologie a visătoru­lui : „cei doi visaţi întîi / bărbatul tînăr şi femeia tînără / sînt aripile aceleiaşi îmbrăţişări / fragili intr-un decor lipsit de vis / închis în sine strict cit se arată" ; „cel slab în ceea ce visează / puternic însă-n ceea ce-i visat / pluteşte într-o lume în plutire / trăieşte într-o lume tot la fel visată / nimic nu-l dezechilibrează / nici aminti­rea conştiinţei / de a trăi în visul altcuiva // el are-un spaţiu larg mişcării / se împrumută lucrurilor dimprejur / poate trăi / poate muri-n acelaşi vis / visat cu sîngele / mai repede decit cu trupul / visu-ncercindu-şi reliefu-n e!“ ; „cel nevisat de nimeni / visind mereu pe alţii / prin straturi mari de lucruri / şi de fiinţe şi de visuri / cu visurile lui / şi visurile altora-mpreună / visează fără de oprire // ... // nemaifiind visat de nimeni altul puternicul şi mare visător / se-atinge cu el însuşi / desfiinţindu-şi ultima-mpie­­trire / şi singur se continuă în vis“. Visul e măsura noastră. De aceea, conchide poetul. ..visăm mereu pe cit sîntem visaţi / sintem­ visaţi mai mult / cu cit visăm mai mult / ne­ alăturăm în vis / ne despărţim în vis / ne sîntem propriilor noastre suflete / şi mare visător şi vis“. Ideea, exprimată în poemul de mai mari dimensiuni Marele visător, însufleţeşte, de fapt, în acelaşi spirit al consubstanţialităţii, întreaga lirică a lui Grigore Hagiu. Nu mi se pare intimplător, de aceea, că amintitelor motive li se adaugă altele din aceeaşi familie, cum e motivul oglinzilor şi al clopotelor, al inimii şi­ al timpului concentrat, Cel dinţii valorifică, dramatic, intr-un poem ca Ţi-e teamă de oglinzi, problema autocunoaşterii ; celălalt, în poezii precum Clopote de primăvară, Reîntoarcere la sine şi mai ales Clopote, sugerează adinei şi tăinuite rezonanţe ce cutreieră universul, legînd, prin vibraţii, element de element; motivul inimii, în Templu şi, mai ales, în poemul ciclic Inimile, are funcţii similare : „bat inimi mari pe orizont / e cerul şi pămintul plin de inimi / şi­ arată lucrurile zmulse / înfăţişarea lor de inimi“; cel al timpului concentrat, în fine, sintetizează în clipă durata, convertind timpul fizic în timp psihologic şi, corelat, nemărginirea în molecula eşantion al existenţei, când secunda cuprinde în sine (ca în Puteam să fiu) „întreaga lume“. Nu sunt, desigur, unicele motive lirice care străbat versurile lui Grigore Hagiu şi nici unicele înfăţi­şări în care se dezvăluie fiinţa lui interioară. Temperament reflexiv şi speculativ, sensibil la imprevizibilele variaţii şi modulări ale conştiinţei de sine, la necontenitele modificări ale relaţiilor dintre om şi univers, se arată apt, în Sfera gîndi­toare, să vibreze în tonalităţi multiple, dar în acelaşi registru grav, la miraculosul spectacol al unor lumi în care el, poetul, nu e doar spectator, ci şi actor titular. Emoţia e nu o dată cerebrală sau cerebralizată, ca în unele din poemele citate. Grigore­ Hagiu dispune însă de facultatea de a traduce abstractul prin palpabil, de a da ideilor sensibilitate şi ima­ginilor carnalitate, evitînd (de cele mai multe ori) conceptualismul. Tipul de poezie cultivat în Sfera gînditoare nu e străin, totuşi (prin tradiţie), de anume tendinţe nu atît abstractizante (ceea ce presupune esenţializarea concretului pină la anu­larea datelor fenomenale), cît speculative (în sens parnasian), exploatînd tir­­ajul categorial, cu implicaţii problematice. Convomplind realităţi ideale, supralicitind universul noţional, denumindu-l de valorile lui virtual materiale, poetul alunecă aproape fatal intr-un soi de retorică filosofardă. Cu excepţii neglijabile, Grigore Hagiu nu cade prizonierul formulei. Trăieşte, în schimb (mai rar ca altădată), ispita impersonalizării, de unde carac­terul relativ uscat al unor poeme sau fragmente de poem, gîndite cu prea mare detaşare. îndeobşte însă, efortul lui vizează tocmai ieşirea din abstract şi impersonal, intuirea raporturilor ascunse dintre subiect şi obiect, definirea ca proeminenţă a celui dinţii prin legăturile lui cu structurile firii, trans­figurarea, prin metaforă, a acestor legături. Accen­tul e pus pe subiectivizare şi pe ulimierea spaţiilor ideale cu materie revelatorie. Lumile investigate (populate cu lucruri care sunt proiecţia eului liric) primesc contururi şi mişcări fabuloase, ca în Fluier de os, piesă reprezentativă şi pentru vocaţia cosmologică şi mitologică a lui Grigore Hagiu, şi pentru natura corelaţiilor sale preferate, şi pentru tipologia mijloacelor lui de expresie, care nu exclude (din contră !) succesiunea definiţiilor metaforice : „alb fluier de os / axă a lumii / fior al golului făcut să sune / pe trunchiul tău pămintul se învîrte / şi stelele pornind în noapte // la baza ta / trîntiti in iarbă / şi-n inimile lor înfipt / mocanii mioritici tot te mai aud / şi dacă virful tău / deasupra / se termină undeva / de bună seamă zeii au lăcaş acolo / şi sorii cum te-ncon­­jură / din toate părţile deodată / eşti / tu singur ţie însuţi umbră / timp concentrat pe verticală / pînă la refuz // astru polar în curgare-mpietrită / măduvă aeriană / fîntînă dezgolită pînă la izvor / brîu suprapus de sfere / din care numai cercurile au rămas / înălţate-n continuarea gurii mele / şi lasă-mă prin tine să respir / şi dincolo de mine-n univers // mi-e dor de puritatea ta / cu mine însumi / mie însumi să rezist / topit în carnea de prisos / de cîntece înnebunind / pulverizată / sunet cu sunet să se-audă / pe năluca / aceluiaşi prelung / şi fraged fluier alb de os”. s I­ lin precursor - Mihail (Urmare din pag. 1.) lumii civilizate, că românii sunt datori să pună în valoare spe­cificul lor naţional în ordinea literară şi politică. Acestea sunt principii fundamentale pe care se bazează în­treaga lui activitate culturală şi politică, străbătută pe tot parcursul vieţii sale de un înalt şi sobru patriotism. Kogălniceanu admiră frumuseţile naturale şi civilizaţia avan­sată a Franţei, stimează poporul francez dar cu sufletul e necontenit la ţara sa. Sînt semnificative şi emoţionante rîndurile trimise surorilor, in al căror spirit patriotic descifrăm embrio­nul gîndirii sale estetice din programul revistei Dacia literară : „Mă întrebaţi cum mă simt în Franţa. Rău. E o ţară frumoasă, bogată, civilizată, puternică, dar cum nu sînt francez eu prefer patria mea. N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întîiul tron din lume“. La 27 octombrie 1837, se înscrie la Universitatea din Berlin. In acelaşi an publică la Berlin trei lucrări : Romanische oder Walachische Sprache und Literatur (Limba şi literatura română sau valahă), Esquisse sur l’histoire, Ies moeurs et la langue des Cigains (connue en France sous le nom de Bohemien). Schiţă asupra istoriei, obiceiurilor şi limbii ţiganilor, cunoscuţi în Franţa sub numele de boemieni, Histoire, de la Valachie, de la Moldavie et des valaques transdanubiens (Istoria Valahiei, a Moldovei şi a valahilor de peste Dunăre). In virtutea unor lucrări atît de interesante şi de o atît de solidă ţinută ştiinţifică, Mihail Kogălniceanu putea să-şi ia cu uşurinţă doctoratul, dar un incident cu copiii domnitorului. Sturdza şi cu un pastor ambiţios îl determină să plece rapid în ţară. Era în 12 februarie 1838, cind părăsea Berlinul, pentru a ajunge peste o lună, la 2 sau 3 martie, în Iaşi. In ţară va scoate suplimentul literar al Albinei lui Gh. Asachi (Alăuta românească,va redacta în 1840, revista Dacia literară, a cărei Introducţie devine repede un program estetic pentru Întreaga epocă şi pentru scriitorii din toate provinciile româneşti, şi peste patru ani revista Propăşirea. Marele patriot şi animator cultural îşi propunea ca publicaţia sa Dacia literară să nu aibă un caracter local, să nu fie mimai a unei singure provincii, ci, după cum sugerează şi titlul, de fel intimplător, să fie a populaţiei româneşti de pe teritoriul întregii Dacii, căci o vedea : „o foaie care făcind abne­gaţie de loc, ar fi o foaie românească, şi prin urmare s-ar în­deletnici cu producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune“. Dacia literară urmărea realizarea unei literaturi originale profund naţionale, alimentată din folclor, inspirată din gloriosul nostru trecut istorie : „Istoria noastră — scria mentorul ei — are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pito­reşti şi poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sufeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii". Kogălniceanu urmărea măreţul ţel al reali­zării „dorinţei ca românii să aibe o limbă şi o literatură co­mună pentru toţi“. El tipăreşte întiia revistă de studii istorice Arhiva românească, şi întîiul corp de cronici moldoveneşti şi deschide strălucitul său curs de istorie naţională la Academia Mihăileană, in care spunea printre altele, că : „Lupta naţională a românilor carii, mai trii veacuri, au apărat cu sabia creşti­nătatea împotriva tuturor puterilor islamismului, domnia lui Alexandru cel Bun şi a lui Mircea cel Bătrin, a căror nume răsunau de la Marea Baltică pină la Porţile Bizanţiei, strălu­citele fapte ale unui Ştefan cel Mare, blinda figură a lui Neagu carele, ca Ludovic XII al Franţei, lăsă sfătuiri fiului său cum să domnească, abdicarea lui Petru Şchiopu care preferă să se scoboare de pe tronul Moldaviei decit să plătească bir turcilor, chipul măreţ şi întocmai ca al lui Mihai Viteazul, singurul voievod ce ajunsese a unii părţile Daciei vechi şi a se putea intitula : Mihail cu mila lui Dumnezeu, domnii Valahiei, Mol­daviei şi Transilvaniei, inima de erou şi geniul bărbătesc a doamnelor Elena şi Florica, patriotismul preotului Farcaş şi inalta înţelepciune a lui Miron Costin, carele cu aceiaşi mină purta sabia spre apărarea patriei şi condeiul spre scrierea ana­lelor naţionale, rivalitatea, numai spre bine, a domnilor Matei şi Vasile, marile planuri, sprijinite de mari talenturi a lui Şerban Cantacuzino, pentru care tronul Valahiei se părea prea mic şi rivnea tronul Bizanţiei, apărarea a nouăsprezece plăieşi în cetatea Neamţului, împotriva armiei întregi a lui Sobieschi, mântuitorul Vienei, toate aceste figuri, toate aceste fapte, ar merita mirarea chiar şi a străinilor, cind istoria noastră ar fi mai bine cunoscută. Vroiţi, insă, un interes de roman, varie­tate de întimplări, episoduri patetice, tragedii care să vă scoată lacrimi din ochi, grozăvii care să vă ridice părul pe cap, apoi nu voi avea trebuinţă decit să povestesc cruzimile şi viaţa aven­turieră a lui Vlad Ţepeş, moartea vrednică de un principie a lui Despot Eraclitul, domnia lui Alexandru Lăpuşneanu in­trarea cazacilor sub Hmelniţki in Moldavia care singură este o poemă întreagă, năvălirile tătarilor, tăierea lui Brincoveanu şi a familiei sale, una din cele mai triste privelişti ce istoria universală poate înfăţişa, catastrofa lui Grigore Ghica, in care se întilneste tot neprevăzutul dramei, si eite alte, scene grozave si uimitoare, eite alte intimplări de cel mai mare interes chiar pentru indiferenţi". Mihail Kogălniceanu ajunge să fie suspectat, persecutat şi închis chiar de fostul său protector, domnitorul retrograd Mihail Sturdza. Dar nimic nu-l poate opri din drumul său luminos. Devine conducătorul partidei naţionale şi un reprezen­tant de seamă al revoluţiei de la 1848 din Moldova. Mai cu seamă prin ziarul său Steaua Dunării (1855—1859), luptă pentru Unire, considerînd, chiar de la articolul program, că Unirea Principatelor este (...) dorinţa vie şi logică a marii majorităţi a românilor- „Steaua Dunării“ este jurnalul Unirei. Prin aceasta ea nu urmează unei utopii ; ea apără numai interesul vital al patriei. Unirea Principatelor este singurul mod în stare de a consolida naţionalitatea românilor, de a le da demnitate, putere şi mijloace pentru a împlini misia lor pe pământul (...) ce li s-a dat spre moştenire“. Alături de Alexandru Ioan Cuza, M. Kogălniceanu participă la înfăptuirea marilor reforme sociale, ca dezrobirea ţiganilor, îmbunătăţirea soartei ţăranilor, secularizarea averilor mănăs­tireşti, pe care le susţine şi prin scrierile sale istorice şi literare. In Fistonomia provincialului din Iaşi pe care o publică în 1844, în prietenească întrecere cu C. Negruzzi, critică aspru maimuţăreala, cosmopolitismul bogaţilor, al femeilor , la mode, al oamenilor de lume, al tinerilor anglomani şi exprimă o înaltă preţuire pentru ţărănime : „Ţăranii, adecă muncitorii de pămint, asemine nu pot să-mi slujească tipului meu : viaţa lor este aşa de ticăloasă în privire cu a noastră, caracterul lor este aşa de firesc, compătimirea mea pentru dînşii este aşa de mare şi de dreaptă incit mi-aş imputa ca o nelegiuire cea mai mică glumă ce aş putea face asupra unei stări de oameni , asupra căreia razîmă toate sarcinile, afară de cele folositoare şi care ne hrăneşte pe noi leneşii şi trîndavii ora­şelor“. Lupta înflăcărată şi munca plină de abnegaţie a lui M. Kogăl­niceanu se împletesc cu toate marile evenimente din care s-a plămădit statul român modern. Vorbind la 1859 despre atitudinea sa unionistă el realizează o admirabilă autocaracterizare în care subliniază consecvenţa poziţiei sale de luptător pentru Unire : „...cu 20 de ani mai înainte, în 1837 în istoria Ţărilor Române am pledat cauza Unirei. La 1840 am fondat Dacia lite­rară menită de a pregăti unirea între diferitele ramuri ale familiei române. La 1848, ca redactor al Dorinţelor partidei naţionale din Moldova, am scris ca cea mai mare dorinţă o co­roană a marilor reforme : Unirea Principatelor. La 1855 am fondat Steaua Dunării, cel d­intii ziar politic pe al cărui steag era scris : Unirea (...) La 1856 şi 1857, când unioniştii erau per­secutaţi în averea şi persoana lor, eu am fost m­embru activ al Comitetului Central al Unirii din Iaşi". Şi aşa s-ar putea continua firul evenimentelor cruciale din istoria modernă a românilor la care Kogălniceanu a participat printre cei dinţii : dezrobirea ţiganilor, împroprietărirea ţăranilor, secularizarea a­­verilor mînăstireşti, războiul de Independenţă, reorganizarea învăţămîntului public. Dar nu numai evenimentele politice, istorice şi sociale sînt strîns legate de uimitoarea lui personalitate ci şi cele din planul strict al spiritului. Căci n-am greşi dacă am spune că el este poate, primul critic român, primul care a încercat să înjghebeze pentru cultura neamului său o doctrină estetică, bazată pe principii ferme, cu mii de rădăcini, în viaţa spirituală a acestui popor. Om de gust, bun cunoscător al literaturii noastre şi al trecutului istoric, orientarea sa critică este de o înaltă ţinută intelectuală. In critică el respinge mania imitaţiilor servile şi tendinţele de stricare a limbii prin latinizare exagerată şi propune afirmarea în literatură a fondului naţional. Opiniile sale despre scrierile lui Alexandrescu, Cîrlova, Alecsandri, C. Ne­­gruzzi, Heliade sunt şi astăzi de o mare actualitate. A încercat şi creaţie originală : nuvelele (Iluzii pierdute, Trei zile din istoria Moldovei, precum şi un început de roman şi citeva Comedii traduse sau prelucrate. El rămine unul dintre cei dinţii şi cei mai mari oratori ai noştri, încercind să răs­pundă în numeroase discursuri, unele păstrate integral, altele un rezumat iar cele mai multe pierdute, la toate evenimentele care au frămintat viaţa poporului nostru între 1849 şi 1890. Personalitatea aceasta puternică şi multilaterală, istoricul pe care Goga il numea, pe bună dreptate, un senior al trecutului românesc, omul care şi-a lăsat viaţa în temeliile statului românesc modern, intelectualul patriot cu un larg orizont de culturi, care nu numai a continuat o lucrare începută de alţii, el a tăiat drumuri noi în vreme cu idei eliberatoare, cu dorinţa fierbinte de a sprijini cultura naţională şi unitatea spirituală a tuturor românilor, luptătorul pentru emanciparea celor de jos şi echitatea socială, omul care a fost prezent la toate răspintiile hotărâtoare ale istoriei noastre din vremea sa : revoluţia de la 1848, împroprietărirea ţăranilor, Unirea din 1859, Războiul de Independenţă din 1877, orientarea culturii în spi­ritul tradiţiilor naţionale etc. etc. — omul acesta care a do­minat veacul al XIX-lea s-a stins din viaţă la 20 iunie 1891, după ce intr-o cuvîntare academică răsunătoare îşi definise pentru totdeauna formaţia spirituală în virtutea căreia s-a des­făşurat activitatea lui social-poliică şi culturală, o activitate care stă ca o ctitorie la temeliile statului român modern, şi a culturii noastre naţionale. Tudor Teodorescu-Branişte (Urmare din pag. 1.) mare parte din scriitori, printre care: „A. Philippide, Perpessicius, G. Galactic®, Derpostene Botez, Geo Bogza, Eugen Je­­beleanu, M. R. Paraschivescu, D. I. Su­­chianu, F. Aderca şi mulţi alţii. In pagi­nile ,,Cuvintului liber“ s-au afirmat şi scriitori încă foarte tineri, în frunte cu Al. Sahia. N-am socotit niciodată succesul revistei, care ajunsese la 25 000 de exemplare în momentul suprimării de către guvern (1036), ca pe un succes personal, ci al în­tregii echipe. Sunt convins că spiritul de echipă trebuie să stea la baza oricărei publicaţii, prin echipă înţelegînd nu o asociaţie de reclamă mutuală. Intre altele meritul unei publicaţii, este cu atît mai mare cu cit izbuteşte să pună în valoare mai multe nume. — Un cuvînt mai mult pentru aceste nume, ca şi pentru regizorul lor... — Directorul unei publicaţii sau şeful de rubrică trebuie să asigure noilor ta­lente, fireşti, libertatea de a se manifesta. Cu metoda ,,Scrie cum spun eu", nu pot ieşi decit publicaţii cenuşii şi şterse. Fiecare trebuie să scrie cum îi dictează talentul şi personalitatea lui, în cadrul ideologic general al publicaţi­ei respective Se cere, deci, conducătorului de revistă o largă înţelegere a lucrurilor şi a oame­nilor. Un spirit de camaraderie şi o dorinţă permanentă de a ridica talente şi valori noi. O revistă de cenaclu restrîns riscă să reediteze figura cîinelui care vrea să-şi prinză coada. Repetarea aceloraşi­­nume de colaboratori pe sumarul fiecă­­rui­ număr, cred că îndepărtează pe citi­tori. Bineînţeles, nu mă refer la perso­nalităţi marcante, care ţin cu succes ru­brici permanente de mare răsunet în public. — Aţi scris o carte şi d­espre Leon Gambetta, aţi scris şi despre „Găina, co­teţul şi dictatura“... — Am scris, ca orice gazetar, citeva mii de articole, într-o activitate de 50 de ani. Am adunat în volum sau în broşuri foarte puţine din ele : „Oameni de ieri“, Doctrina bitei“, „Democraţia pre înţele­sul tuturor“ etc. Zilele acestea, va apare la E.P.L., „Oameni şi paiaţe“, o culeger­e de articole, din 1920 pină azi. — Nici manualele de citire pentru în­­văţâmtntul primar elaborate de d-voastră in colaborare cu Liviu Rebreanu, poate nici romanul „Fundătura cimitirului nr. 13“ nu rememorează. Cred, literatura pe care aţi scris-o. „ Cartea cea mai aproape de sufletul meu ieste ,,Prinţul“, în care am încercat să realizez un tip nezugrăvit pină a­­tunci de ceilalţi confraţi ai mei. Ţin mult, de asemenea, la un mic roman, pamflet împotriva vremilor de altă dată, „Domnul Negoiţă sau individul îm­potriva statului". L-am scris în două săp­tămâni, deşi de obicei scriu foarte greu. Şi l-am scris la îndemnul regretatului meu prieten S. Ciornei, unul din cei mai buni editori pe care i-am avut. In mod firesc, prin preocupările mele, am fost înclinat mai ales către romanul social ca ,,Băiatul popii“, „Scandal" etc. După ultimul roman publicat, „Primă­vara apele vin mari“, acum lucrez la un volum de amintiri care se va numi „Scara vieţii“ şi care sper să apară în anul­ viitor.. Atlas în timp şi calendarul După bătălia de la Pharsala, ultimele forţe ostile erau nimicite, şi marele bărbat pleşuv ne mai avînd încotro să-şi îndrepte privirea scrutătoare, însufleţită de un titanic foc in­tern, hotărî să se ocupe puţin de cealaltă di­mensiune pe măsura naturii sale — Timpul. Domnea, în acest imperiu imponderabil — pînă la Einstein — o dezordine scandaloasă. Tarquinius și Nunia Pompiliu încercaseră u­­neîe ameliorări, adăogînd pe ianuarie și fe­bruarie. Pînă aici, calendarul roman avea doar zece compartimente, iar anul începea în martie. Noile venite sunt instalate iniţial la remorcă ; la fiecare doi ani se introduce o lună boarcă, de douăzeci şi două de zile, nu­mită Merdedonius. Pontifii capătă latitudi­nea de a lungi sau scurta anul, pentru a menţine cit de cit concordanţa dintre anotim­puri şi sărbători. Cu agilitatea de spirit — nu întotd­eauna scrupuloasă — caracteristică acestor yankei ai antichităţii, ei descoperă o modalitate de a trafica pînă şi in dome­niul, material şi imaterial, totodată, al curge­­­rii vremii... Anii devin supraelastici, se extind sau se comprimă în beneficiul consuli­lor în funcţie, sau în acela al succesorilor. Cezar, Pontifex Maximus şi Dictator pe viaţă, îşi aminteşte atunci de arzătoarea ţară a Cleopatrei, cu templele, piramidele, filozo­fii şi savanţii săi — şi îl invită la Roma pe Sosigene, urmaşul lui Hipparcus, cel mai mare astronom al lumii vechi. Grec de origi­ne, Sosigene funcţiona la Alexandria, îm­­părţindu-şi activitatea între celebra biblio­tecă şi terasele de observare a bolţii cereşti. Sosind în capitala imperiului, el se­­ apucă imediat de lucru şi în curînd comunică lui,. Cezar concluziile acestei activităţi. Măsu­rile în consecinţă sunt de-a dreptul revolu­ţionare. în primul rind, ianuarie şi februa­rie vor fi instalate în frunte, ceea ce atrage după sine, automat, un ilogism onomastic care dăinuie şi azi, într-adevăr, lunile de­numite după ordinea cifrică — octombrie, noiembrie şi decembrie — devin, respectiv, a zecea, a unsprezecea şi a douăsprezecea. Noul an, calculat după Soare, şi nu după Lună, ca în­ trecut, va avea 365 de zile, cu o decadă mai mult decit pînă atunci — plus şase ore. Pe­n­­t­ru înregistrarea suplimentului orar, la fie­care patru ani se va adăuga o zi, după cea de a şasea a calendelor lui martie (24 februarie, în calendarul modern) dar ea nu va căpăta nume propriu, spre a nu tulbura străvechea ordine a săptămâni. I se va spune, pur și simplu, bis sextus ante calendas martias — de unde expresia ulterioară, an bisextil, sau bisect. In sfîrşit, în scopul de a înlătura de­calajul existent, Sosigene propune ca anul 70S să fie mărit la 455 de zile, repartizate in­tre 15 luni ! Nu-i de mirare că bieţii con­temporani ai acestei reforme uluitoare l-au denumit „Anul Confuz“... Mercedonius dispare definitiv, ca toţi cei dezagreabili Dictatorului, iar calendarul Iu­lian intră în funcţiune printr-un decret fes­tiv, în al 45-lea an dinaintea erei noastre (709 de la întemeierea Romei), opt zile după sol­­stiţiul Capricornului, deci la 1 ianuarie. Cum radioul şi presa acţionau cam anevoie, a curs încă multă apă pe Tibru pînă să se înstăpâ­nească noua împărţire a timpului în toate colţurile imperiului roman... Cu aceasta, abuzurile pontifilor au luat sfîrşit, Autumnalia nu s-a mai celebrat pri­măvara, nici sărbătoarea recoltei in plină iarnă, iar monumentul abstract, alcătuit de Sosigene la cererea marelui bărbat pleşuv, a dăinuit pînă acum patru veacuri. Pontifex Maximus n-a mai apucat să decidă asupra intercalării primei bis sexta, căzînd sub pum­nalele conjuraţilor, chiar în anul de după reformă. Succesorul său Marc Antoniu, unul din rarele exemple de fidelitate postumă faţă de maestru, pe arena istoriei, a dat lumii în care se născuse Cezar, luna Quinti­­lis, a cincea în vechiul calendar roman, nu­mele ilustrului dispărut. Este iulie, miezul verii, care tocmai în­cepe... DAN DESK­U

Next