Luceafărul, ianuarie-iunie 1972 (Anul 15, nr. 1-26)

1972-01-15 / nr. 3

SPIRITUL POEZIEI ROMÂNE“ DE A. E. BACONSKY „IMNUL ÎNTOARCERII“ DE IOAN ALEXANDRU Desene de MIHU VULCĂNESCU a patriei cinstite Urmaşi de Văcăreşti Testamentul lui Ienăchiţă Văcărescu constituie pentru literatura noastră primul act de înaltă luciditate a destinelor ei, luarea cunoştinţei de sine. In simplitatea lui, el este exemplar şi tot atît de important ca document pe cit de impor­tantă este scrisoarea boierului Neacşu de la Cimpulung ca primă atestare a limbii scrise la noi. Pentru poet şi pentru orice scriitor român în genere, el are valoare de lege imuabilă , de con­diţie liminară a artei scrisului în limba română , de prim şi fundamental criteriu al judecăţii de valoare. Nu există mare scriitor român de după Văcă­rescu care să nu fi aprofundat cele două prin­cipii sublime transcrise în vers de către bătrî­­nul boier pentru urmaşii săi: „Urmaşilor mei Văcăreşti las vouă moştenire, creşterea limbii româneşti ş-a patriei cinstite" Toţi marii scriitori ai acestei ţări sunt urmaşii spirituali ai dulcelui Ienăchiţă, cu toţii fără nici o excepţie sunt Văcăreşti şi urmaşi de Văcăreşti. In sensul cel mai profund al operei sale, ce altceva a făcut Eminescu decit „creşterea limbii româneşti ş-a patriei cinstite“ ? Fondul creaţiei lui Sadoveanu şi Rebreanu nu este, în fapt „creş­terea limbii româneşti şi a patriei cinstite“ ? Dar marii noştrii poeţi Bacovia, Arghezi, Blaga, Bar­bu, Labiş, nu au îmbogăţit uluitor capacitatea de expresie a limbii, slăvindu-şi prin aceasta şi nu numai prin aceasta patria ? Testamentul lui Văcărescu nu suportă trivia­lizări şi nici nu poate fi interpretat ca un text simplist. Creşterea limbii româneşti nu înseamnă experiment lingvistic formalist şi metaforă fă­ră acoperire. Cinstirea patriei nu înseamnă lo­zincă festivistă sau pălăvrăgeală patriotardă. Ex­presie a legităţilor istorice şi sociale, testamentul lui Văcărescu are măreţia solemnă a unui dra­pel care flutură în fruntea literaturii române. Noi, cei de astăzi, scriitorii ţării legaţi de nă­zuinţele şi aspiraţiile poporului nostru, în ceasu­rile de efort şi de inspiraţie cînd încercăm să exercităm atît de misterioasa artă a scrisului, ne ridicăm ochii cu inima pioasă şi sufletul plin de recunoscătoare speranţă spre marele legat pe care neuitatul Văcărescu ni l-a dat, în anul de nemurire a vieţii Domniei-Sale. Nichita STÂNESCU Saptamînal din editat de Uniunea Scriitorilor Republica Socialistă România în atenţia cititorilor Incepînd cu luna februarie a.c. Luceafărul va des­chide o rubrică de corespondenţă destinată cititorilor, în care se va răspunde scrisorilor primite pe adresa redacţiei, sesizărilor, însemnărilor pe marginea vieţii noastre literare şi culturale Solicităm sprijinul cititorilor pentru o mai largă şi mai vie dezbatere a problemelor de cultură şi de edu­caţie artistică, încredinţaţi că participarea lor, inspi­rată de o înaltă conştiinţă etică şi cetăţenească, va pro­pune atenţiei noastre multe observaţii interesante pre­cum şi temele unui rodnic schimb de opinii. L. r „Rămîne la zăpadă“ In copilăria mea din ce in ce mai îndepărtată, pierită dincolo de linia orizontului ca amintirea unei carave­­le, eram fascinat de tramvaie. Da, de tramvaie, in care azi, locuind într-o zonă a capitalei dominată de autobu­ze, mă urc foarte rar. La zece ani (ca să vezi : acum mai puţin de un sfert ’ de secol!) străbăteam oraşul in toate direcţiile cu gălăgiosul vehicol. Pe vremea aceea vatmanii (cărora li se spunea şi manipulanţi) nu erau se­paraţi de călători aşa de strict, pe platforma afectată lor încăpea multă lume. Împreună cu alţi puştani, ne inghesuiam in preajma vatmanului, furindu-i, vizibil, meseria. Copii de itebişti, cei mai mulţi dintre noii cu permis „pe toate liniile“, trăiam cu voluptate deplasarea, mîndri ca nişte secunzi de navă. Cite un manipulant ne îngăduia să deschidem uşile, su­premă dovadă de încredere. Ştiam toate mişcările, vitezele, manetele care acţionează etc. Prin cartier, ma­rea noastră plăcere era să batem clo­potul minute întregi, profilind că abia peste ani urma să se interzică clacsonatul. Cu pantofii de tenis, modeşti, apăsam ritmic pedala clopo­tului, înfiorîndu-i pe călători cu imi­nenţa unei catastrofe. Orice tramvai ascultă şi el, ca tot­ omul, de nişte dispoziţii, de un orar. Cu ochii în foaia de parcurs, un car­ton dreptunghiular, învăţasem toate staţiile de pe linia 21 şi alte câteva, ştiam cite minute sunt necesare pentru parcurgerea cutărei distanţe, cum se poate „scoate“ o întîrziere, şi cite şi mai cite. . Foarte mult mă impresiona pe foaia de parcurs o scurtă inscrip­ţie ştampilată, pe care o repetam în gind cu mare consideraţie : KAMI­NE LA ZAPADA. In imaginaţia mea vedeam, în plină vară, nămeţi gigan­tici pe care puternicul tramvai, pre­văzut cu un plug, îi despică eliberator. Mă fascina, mai ales faptul că nu pe orice foaie de parcurs, întîlneam inscripţia cu pricina. Deci, mă gîn­­deam, în vreme ce unele din tramvaie rămîn neputincioase în depouri sau imobilizate pe traseu, doar cele pe care te poţi bizui pornesc ofensiva. ...Oamenii, Doamne fereşte, nu as­cultă de orare atît de rigide ; ple­cările, sosirile, staţionările lor sunt sinuoase, imprevizibile. Ştiam asta şi anii m-au învăţat şi alte minunăţii despre semeni. Totuşi, mi-a plăcut mereu să-mi imaginez o nevăzută foaie a drumului fiecăruia, pe care nu doream să o cunosc în amănunte. Nu etapele, stagnările ori goana prin viaţă a unui om mă interesau, ci vo­iam, in stir­tiv, să ştiu dacă pe nevă­zuta foaie scrie sau nu scrie : „KA­MINE LA ZAPADA". Şi ori de cite ori întilnesc vreun om, căruia ii pot atribui cu mari şanse de posibilitate aceste cuvinte de încredere, încerc a­­ceeaşi mindirie ca odinioară. Şi, din fericire, astfel de oameni există. Ilie CONSTANTIN O casă a scriitorilor, o casă a cititorilor Editura „Cartea Românească“ a inaugurat librăria „Cartea Românească", prima editură aparţinînd scriitorilor deschide şi tutelează pri­ma librărie aparţinind scriitorilor. Să aplaudăm faptul ca pe o izbîndă de breaslă şi totodată, ca pe­ o caracteristică de efervescenţă a vieţii culturale la noi. Deschiderea librăriei ,,Cartea Românească" are, pentru scriitori, semnificaţii concrete : acum, pentru prima oară în istoria literaturii contemporane, autorul de carte se va afla în­­tr-o legătură nemijlocită cu cititorul de carte, împlinind, în acest fel, o năzuinţă comună, cu rădăcinile înfipte într-un trecut foarte îndepărtat. Iată, aşa cum spunea în cuvîntul de deschidere a librăriei, directorul Editurii­­ Marin Preda, scriitorul îşi va cunoaşte publicul, publicul îşi va cunoaşte scriitorii. Din punct de vedere teh­nic, realizarea cea mai importantă a librăriei ,,Cartea Românească" este crearea posibilităţii de control asupra tirajelor reale. Evitîndu-se sistemul prea complicat de difuzare, efectuîn­­du-se o supraveghere directă asupra vînzării, tirajele se vor putea astfel corecta, ca un re­flex direct al necesităţii, sub cerinţele realităţii, criteriu suprem al verificării oricărei idei. Indicii tehnici, de tiraj real, vor reprezenta, totodată, semne despre­­ valoarea cărţilor şi semne despre preferinţele publicului. In felul acestea, izbînda librăriei „Cartea Românească" este nu numai tehnică dar şi morală : va func­ţiona o mai dreaptă selecţie a valorilor, vor fi, negreşit, cărţi bune şi cărţi excelente, vor fi succese de carte dar şi succese de public. Dar deschiderea librăriei „Cartea Româ­nească" are şi pentru public s­emnificaţii con­crete. Un lăcaş de cultură care va însemna o casă a scriitorilor va fi un lăcaş de cultură care va însemna şi o casă a cititorilor. Posibi­lităţile concrete de contact între scriitor şi pu­blic conţin şi semnificaţia înaltă a democrati­zării ideii de artă, ele probează accesul publi­cului la cultura noastră contemporană şi pro­bează descinderea creatorului din turnul de fildeş, ieşirea în forum, caracterul public şi po­pular al culturii. Imaginea bănuită a unui public inteligent, receptiv şi apt de opinie, ima­ginea unui public îndrăgostit de literatură, ima­ginea unui public concret umplînd pînă la re­fuz amfiteatrele universităţilor, sălile de festi­vităţi ale uzinelor şi încăperile supra-aglome­­rate ale cenaclurilor literare, imaginea aceasta atît de rîvnită şi atît de reconfortantă pentru tot condeierul român, imaginea aceasta se va extinde şi asupra spaţiului în care cartea so­seşte, se atinge, se răsloieşte o clipă şi-apoi se vinde. O carte sub braţ înseamnă neapărat o carte bună sub braţ; librăria ,,Cartea Româ­nească" trebuie să fie — cum a şi început să fie ! — nu numai un punct de sprijin pentru vinderea cărţii ci şi un punct de sprijin pentru selecţia cărţii, un punct de sprijin pentru for­marea gustului public. La acest început de an, statornicit printr-o ho­­tărîre UNESCO ca an al cărţii, în acest prag de serbări închinate paginii tipărite, fie ca inau­gurarea în Bucureşti a librăriei ,,Cartea Româ­nească“ să se afle sub semnul înalt al cam­­panei pentru o literatură mai dreaptă, mai limpede şi mai adevărată. Intr-un anumit sens, această casă a cărţii sim­bolizează pasiunea românilor pentru spirit. In anul cărţii faptul e şi mai semnificativ. Sânziana POP Realismul invenţiei Puterea de evocare, pînă la detaliul preg­nant, vizibil cu ochiul minţii (totdeauna mai adine decit cel al frunţii), face din Ion Ghica primul nostru mare realist. Dintre toate scrisorile, una însă ne izbeşte, mai mult decit celelalte, prin relief şi culoare. In cî­­teva pagini nu ni se relevă numai o lume pitorescă, dar se şi detaşează tipuri vii şi mai ales ideile care leagă lucrurile şi fiin­ţele şi fac din haos cosmos, adică nu este vorba doar de o tipologie umană ci de în­truparea veridică a liniilor problematice şi existenţiale care străbat societatea şi isto­ria. E vorba de „Băltăreţu“, de cămătarul care-l ruinează pe Dudescu, boierul care pleacă la primul consul Bonaparte să-i spună suferinţa ţării. Se naşte în faţa noas­tră curtea banului bătrînul (străbunicul scriitorului) şi, fără legătură directă cu ac­ţiunea, dar luminînd-o din adîncuri, apar cei trei nebuni, şi mai ales Manea, viziona­rul egalităţii între oameni într-o lume ce nu şi-o putea încă permite, justiţiarul ce nu-şi trăia timpul. La un pol, primul consul ridicat de revoluţii, la altul, subtilă şi poate involuntară polemică, Manea, nebunul bucu­­reştean. Recitiţi această scrisoare şi veţi medita pe viu asupra istoriei, însă un lucru e ciudat. Aceste întîmplări au avut loc cu 20 de ani înainte de naş­terea scriitorului Ion Ghica. El este mai realist cînd povesteşte ce a auzit şi a com­pletat cu imaginaţia decit atunci cînd ne relatează ce-a văzut cu propriii săi ochi, ce a crezut şi a făcut şi a cunoscut nemijlo­cit. Aşa cum Homer a povestit războiul le­gendar ce se terminase cu patru secole îna­intea sa. Războiul imaginat. Pentru că sur­sa adevărată a realismului, adică a realu­lui viu, nu e felie moartă şi fără suflet al experienţei noastre, este fantezia, topirea experienţei şi renaşterea ei de la capăt. Ce nu s-a topit în suflet, nu poate să re­nască pentru că arta nu înseamnă mutarea unor pietre, din curte în casa cărţii. Alexandru IVASIUC Cenaclul revistei LUCEAFĂRUL — Casa Scriitorilor, Calea Victoriei 115 — Seara de marţi 18 ianuarie, orele 18, va pur­ta ca motto un poem de Bacovia, în interpre­tarea actorului DAN NUŢU. Vor citi : Cornel Brahaş (Sibiu), Andrei Roman (poezii), Pavel Perfil (proză). Mircea Florian va cînta cîntece româneşti, acompaniindu-se la ghitară şi cobză. La finele serii, actorul FLORIAN PITTIŞ, va recita poezia „Jurnal imaginar de campa­nie“ de Geo Dumitrescu. radu boureanu Poem fără definiţie Le poénre ne pent sauver l’empire! Alain Bosquet Un şarpe de fum trece uneori prin poeme dar nu se întoarce în copacul cunoaşterii, uneori scheletul unui peşte din altă vreme ce şi-a lăsat fosilă anul morţii nu al naşterii. Prin poem dacă trece vîntul de mai înfloreşte febre de foc de artificii, din tulpinele verzi învoaltă albe vicii prin buzele prea fericite lipsa de grai. Prin poem dacă trece o defunctă corabie caută-i ancora-n vis ruginită , pînă ce o va roade marea termită vezi cum alunecă pe tăişul de sabie Pe buza de oţel a gînduluî subţire va plînge strîmb versul fără substanţă, cînd se închiagă rana ca roşul de garanţă nici un poem nu pune surdină-n omenire. Cînd antic cor răspunde genetic în poem pe treptele sonore-n vocale labiale, o­­ purice cu nouă zeci şi nouă de ocale sări peste încifratul, oniricul totem, Dă lacrima absurdă cu jocul nestematei heraldic verde-n mărul cu miezul agafid cînd alburi de ceruză, spre dimineţi, perfid, îmbracă surd durerea din nopţile agate, Să-i cerem iar poemului mesagiu poeţii cu năierii să îi asimilăm cînd sub peceţi de scorbut sigilăm coxalgîcele ritmuri căzute-n naufragiu. emil boita Uraganul Félicifé Furtuna Félicifé numită, uragana Félicifé (este neacademic scrisul meu așa U — ra — ga — na, dar eu plagiez o gravă eroare și aceste silabe unduitoare sunt ca un oracol, îmi spun mie ceva. Și travaliul acesta este plimbare în careta de aur.) Toleranță, vă rog, pentru Félicité, Mizericordia pentru Félicité ! Uragana trece prin restrişte prin coliba mea. Meteori şi meteorologi pieriseră, cu o uluitoare exactitate, Institutul meteorologilor în sepulcru intra, în eternitate. Institutul pierea şi se auzea rostogolirea şi scrîşnirea seismului neaşteptat. Félicite răscoli nebună odaia, coliba mea, şi suficientă a fost fracţiunea de clipă şi Felicite, Uragana, aproape de mine era. De ce plîngi, NOMINA ODIOSA ?, mă întrebă graţioasa Felicite, tu, picior în groapă, fi atent, cineva parcă sapă aproape, fi atent, picior în groapă, vrea parcă cineva să mi te îngroape. Şi lacrimi de făină ce d­ar, d­ar se văd şî mult e pătată masca de clovn în prăpăd şi brăzdaţii, obrajii, se scurg ! Oh, eşti amurg ! Un amurg de făină. Plîngi, plîngi, NOMINA ODIOSA aici în colibă, aici la colină. Plîngi, plîngi NOMINA ODIOSA tu floare de rujă sau roza ta, veneneza, tu, picior de groapă... ...Și, numai o grație, mă blestema Félicité și despre viața cea dulce murmura : ea, Félicité, Uragana... Și adevărul, un sfînt fiind, se adeverea : în depărtarea apropiată, Félicité se frîngea. i Istoria, aşa cum a fost La sfîrşitul anului trecut, mai multe numere la rind, Titus Popovici a pu­blicat in coloanele Luceafărului, o suită de „pseudoamintiri“, de fapt nişte re­memorări ale unor structuri de conşti­inţă în formare. Aceste amintiri se ca­racterizează nu numai prin fiorul au­tentic al scriiturii, prin surprinderea formării conştiinţei scriitorului, pus prima dată faţă in faţă cu istoria, ci, poate mai presus de orice, prin auten­ticitatea faptelor, a respectării datelor şi evenimentelor istorice, a unei pioase rigurozităţi faţă de ce se cheamă, din­colo de date şi evenimente, spiritul, esenţa mişcării istoriei. Fiind vorba de relaţiile dintre ro­mâni şi maghiari, e lesne de înţeles că aceste confesiuni m-au interesat în mod deosebit. Mi se par revelatorii pasiunea şi sinceritatea cu care Titus Popovici se apropie de momentele de conflict, de confuzie, de neînţelegere în istoria a­­cestor relaţii. Filonul trăirilor sale, al formării conştiinţei sale de comunist, patriot şi internaţionalist, se îmbină cu filonul analizei lucide a trecutului mai îndepărtat, fără a ocoli umbrele, depă­­nînd istoria — toate pripite de la înăl­ţimea destinelor prezentului şi viitoru­lui nostru — aşa cum a fost ea. De alt­fel, ce poate fi istoria — ca ştiinţă, ca memorialistică şi in ipostaza ei de con­ştiinţă — dacă nu o disciplină a ade­vărului ? Astfel, memoriile lui Titus Popovici depăşesc prin caracterul lor simpla e­­nunţare a prieteniei şi frăţiei, devenind adevărate documente ale stimei, des­tăinuiri ale unei conştiinţe care a în­ţeles profund că în România de azi stima reciprocă dintre români şi unguri este o mare şi vibrantă victorie a so­cialismului, o victorie a umanului asu­pra instinctului a raţiunii asupra pros­tiei, a libertăţii asupra asupririi. SZÁSZ János

Next