E. Lupu: Frații Lupu (1891)
44 FRAŢII LUPU tot-d’auna ai fost bun pentru noi, şi ne dai sfaturi bune şi ajutor material cât puteai.... şi fiindcă aşa trebuia să te anunţăm de plecarea nostră, dar ne-am gândit că nici c’un preţ n’ar fi consimţit la asta, ba din contra, ne puneai tote pedicele posibile ca se ne reţii.... dragă unchiule nu te supera, mata ştiî cât de mult te iubim... dar totuşî era mai presus de voinţa nostră ca să nu plecăm, şi ocasta era aşa de bună, căpitanul Garswild de pe vaporul «North,» despre care ’ţî-am mai scris că voia să ne ia cu dânsul vacanţa trecută până la Corc, acu din nou ne-a făcut propunerea să ne plimbe... am primit invitarea şi iată-ne pe bordul lui «North.» Era intr’o Sâmbătă, Iorgu şi Miron s’au cerut de la directorul şcoleî ca să se ducă să petreca Dumineca la mătuşica, eu asemenea liber cu leafa de pe Maia în buzunar, cu geamantanaşu sub subţioră i-am întâmpinat în grădina publică şi de acolo trus trei, drept strada Portului la cheia, unde «North» gata să plece, fluerase deja primul signal. De pe cheia pe bord am fost într’o săritură, trebue unchiule că noî mai fusesem pe vapor în timpul cât a stat de s’a încărcat cu porumb, şi cu d. Garswild vorbisem mai dinainte, aşa că densul ne aştepta. Cum călcarăm pe vapor, el mai flueră încă o dată şi încă o dată, ridică ancora, se întorse încet cu spatele spre port, salută căpitănia, se îndreptă şi eşi la mijlocul Dunărei, unde apucat de curent şi ajutat şi de vapori, iute începu a înainta spre Sulina. Adio Galaţi, adio Românie, cine ştie când te vom mai vedea ... dragă unchiule, ştii că când eram pe vapor ni se făcuse jale şi dor numai de mata... dragă unchiule...» Aici am simţit o greutate la cap, tîmplele începu a mi se bate şi eu perdu-î cunoştinţa. Antâiaşî dată în viaţa mea eu am perdut cunoştinţa, ce credeţi e uşor să pierii de o dată treî suflete, pe cari le-aî iubit maî mult de cât viaţa, căci băeţiî ăştia, erau pentru mine tot şi dacă ceva me mai împăca cu viaţa erau numai eî; trăiam, munceam pentru denşii ; mici au remas pe mâinile mele, i-am crescut cum am putut, credeam că sunt puşi la o cale, cu cât greu am reuşit să ’î primescâ bursieri la şcola marină, cu cât greu şi cât m’a costat Alecu până ce lam vcelut telegrafist... Când ’mî venit în fire era seră, lângă fotoliu se tăvălea o scrisoare. Ce vis prost mă gândii, însă când ridicaia scrisorea, goliciunea faptului stătu dinaintea ochilor mei. ’Mî-am şters lăcrămile care fără voia mea îmi umpleau ochi; am ridicat scrisorea şi urmezi a o ceti . Dragă Unchiule, «Nu te supera pe noî, căcî tare te iubim, şi ’ţî promitem a ’ţî scrie în fiecare săptămână, sau de nu (poate nu vom avea bani), atunci negreşit cel puţin de doue orî pe lună unde vom fi şi ce ni se va întâmpla, mata vei şti cel d’ântâia, nu te supera dragă unchiule, acum suntem la Corc, un orăşel micuţ din Irlanda, ’ţî trimetem fotografia portului (de bună seama când am întors scrisoarea din ea către o fotografie).