Opinia, martie 1907 (Anul 4, nr. 84-111)

1907-03-01 / nr. 84

Bani Exemplarei ABONAMENTE Cu an . 6 luni . . ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN Redacţia şi Administraţia: Str. Ştefan cel Mar6135. Directori: Gr. C. BUfUKiEARD şi LASCAR ANTONIO 20 Lei 10 AnullV. —No. 84.—Joi I Martie 1907­ ­. VVrfiiiKiETvS UtÜ*. L'UUiil M*« •/' ül« âittwi Trompetele răsună prin văi şi prin cîm­pii, trupele adună voinici sute de mii, dar se duc nu spre a în­vinge duşmanul la hotare, ci spre a a învinge pe cei din lăuntru, pentru a potoli mişcarea, ce ca un pojar ameninţa să se întindă prin văi şi dealuri, prin sate şi tîrguri, mînînd în vâltoarea răzmeriţei pe tineri şi bătrîni, pe barbaţi şi pe femei, pe flăm­înzi ca şi pe sătui, pe cei ce ştiu ce cer şi pe cei ce nu ştiu ce cer, pe talpa ţării. E groaznic lucru numai cînd te gîn­­deşti că acest popor îndelung răbdă­tor, deprins cu răul ca vermele în hrean, exploatat sistematic şi nemi­los de cei mari şi de cei mici, de ai lui, da ! şi de ai lui şi foarte mult de ai lui, acest popor care îşi duce traiul îndurerat, simplu fără multe nevoi de­cît ale stomahului şi ale trupului, cu respectul tradiţio­nal al puterei şi al stăpinirei, e groz­­nic lucru, zic, să-l vezi că se mişcă. De ce se mişcă ? Ştiu ei oare ? E imboldul lor ? E imbold strein? E răsunetul mişcărilor de departe a căror ecou să fi ajuns până la el Sunt asmuţiţi de cei interesaţi ? întrebări peste întrebări se pun ; respunsuri peste respunsuri se dau şi chestia rămîne tot aceiaşi mare, largă, adîncă ca şi nevoia care cată a fi ogoită. Mişcările populare sunt sfinte în esenţa lor, căci e adine zisă şi sim­ţită zicala veche : Vocea norodului, glasul lui Dumnezeu. Şi ce poate fi mai sfint peste nevoile unui popor întreg ? Oare nu chiar Dumnezeu a sfinţit norodul prin blagoslovenia dată, înmulţirea lui şi stăpînirea pă­­mîntului ? Pămîntul nu e stăpînit după legi dumnezeeşti, ci după alcătuiri ome­neşti. In istoria pămîntului ţării noa­stre multe s’au petrecut, şi la multe au stat privind cu ochii ţărănimea, închegată în dese locuri ţărănimea în jurul primului proprietar şi prin primul proprietar şi-a dus traiul său simplu ca şi stăpînul său primitiv, făcîndu-i slujbele, pe viaţă legat ca vecin ori rumîn de p­ămîntul său. Dar era stăpîn şi şerb; şerbul slujia la stăpînul său, stăpînul îşi vedea de slugile şi vecinii săi. încetul cu încetul stăpînit şi-au întins moşiile, legînd sat de sat, o­­colind cu satele căzute în stăpînirea lor ţinuturile şi ţara. Dar cu cît mo­şiile se lărgeau, cu atît stăpînul nu mai avea făţişă atingere cu sătea­nul, ci îşi închiriau moşia şi îl lipsia de la locul său mnm­uritor prin per­soana lui. Absenteismul adevăratului proprie­tar, a adus desvoltarea clasei aren­daşilor, jucători de bursă agricolă pe spetele braţelor ţărăneşti. Era un chip de instrăinare de pămînt a ce­lui care e chemat a sta în strînsă legătură cu pămîntul, adică al ţăra­nului. Pămîntul ţării noastre nu a supt şi sbicit de­cît sudorile frunţi­lor ţărăneşti. In arşiţa soarelui de vară , in plesnetul ploii răci şi in­­gheţate de toamnă, în promoroacă pusă pe pieptul ţărănesc, pămîntul nostru nu a cunoscut şi nu cunoaşte decît pe ţăran. Proprietarul şi aren­daşul, se primblă în goana calului năbădăios, mănînd şi biciuind la muncă, ajutîndu-se de vichili şi feciori boereşti, pentru ca folosul să-i fie mai mare, căci bursa agricolă are încă la noi in ţară cel mai rădicat curs la titlurile sale asigurate pe braţele săteşti, mult mai ridicate chiar decît acţiunile băncii naţionale. Ţăranii cer naţionalizarea pămîn­tului lor­­ şi se indrituesc a-şi lua ei asupra-le toată munca şi tot folo­sul muncii agricole. .„­Slabi şi săraci ici , neuniţi dincolo , fără pic de cre­dit la cei mari, sleiţi şi ei şi vitele lor, ridicarea lor economică se face încet şi cu stînjeneală din partea ce­lor ce li strică interesele. Şi sunt mulţi cărora li se strică interesele prin ridicarea săteanului! Face el chestie de neam, de rasă, de credinţă? Se poate! Dar Românul e îngăduitor şi respectuos de bunul altuia. El se supune şi e blajin. Şi tocmai cînd camerele legiferea­ză chestia obştiilor, înlesnind întări­rea elementului ţărănesc ca el să-şi reia dreptul său cu precădere în cul­tivarea pămîntului, când cei de sus plănuiesc ideia unei bănci rurale cen­trale pentru a naţionaliza şi reda săteanului reala şi totala proprietate a pămîntului; un vint rău bate pe şesurile şi dealurile Moldovei! Eri a bătut la Munteni, azi bate la Mol­dova. Avem credinţa în bunul simţ al săteanului nostru. Sfătuitorii buni s’au înmulţit şi la ţară, să le fie rostul vorbelor în zădar! Nu credem! Măsurile administrative sînt legi­time, necesare şi pentru ei şi pen­tru noi. Sângele ţărănesc nu e che­mat a stropi brazda de pe care se hrăneşte, el are o chemare mai sfîn­­tă, cu stropul sîngelui său să cîştigă neatîrnare şi mărirea. Robirea eco­nomică o dezleagă legile şi ele nu întirzie de a veni. Partidul conser­vator e pătruns de durerile celor mulţi şi de jos; el a formulat nişte deziderate, cuminţi şi prielnice. Să le aşteptăm in linişte, căci cu mă­sură şi chibzuială se aduc toate îm­bunătăţirile. Gh. Ghibănescu Mişcarea ţărănească. O infamie Epoca a perdut ori­ce ruşine—asta de ştiut. A perdut ceea ce n’avea—asta iar ie ştiut. Dar de aci nu urmează că noi vom lăsa nerelevată o nouă infamie ce-a in­ventat o pe seama d-lui A. A. Bădăreu. Ministerul de externe a cumpărat sau va cumpăra palatul Sturza unde se află instalat acel minister. Sum­a necesară pentru această cumpă­rare se va achita din excedentul budgetar. Se prea poate ca, sub viitorul minister epochisi asemenea cheltueli le va suporta d. Pisani, dar pînă atunci ele trebue să se acopere din excedentul budgetar—dacă este firește. Faptul că ministerul de externe își cum­pără palat—nu convine insă Epocei. Şi fiind­că nu-i convine a născocit repede o infamie, căci ce e să te înjure un ţigan sau ce e să inventeze Epoca o infamie ? Uşor şi una şi alta. Şi a inventat-o! Palatul Sturza e pro­prietatea d-lui Bădărău, afirmă Epoca. Şi dovada? Ce e mai uşor de dovedit de­cât că un palat în valoare de 2 milioane e proprie­tatea aceluia căruia î i aparţine? Chiar dacă ne-am afla în faţa unui act simulat, dacă d. Bădărău ar fi făcut cumpărătura pe alt nume, încă s ar fi putut dovedi a­­devărul. Dar dovada nu există, fiind că n’are cum exista, fiind­că d. Bădăreu nu este nici proprietarul, nici coproprietarul acelui imobil. Dat fiind că un fel de gazetă de la Iași a dat de știre că primăria de aci a cum­părat un alt palat Sturdza—lucru patent neexact—și fiind­că a adăugit că acel pa­lat ar fi proprietatea d-lui Bădăreu—lu­cru tot atât de neexct.Epoca s’a grăbit să se asocieze şi să localizeze infamia şi pentru Bucureşti. Un lucru se prea poate: că infamia asta nouă cu palatul din Bucureşti să-i o fi inspirat Patriotul. Nu zicem ban­ ii • P­E­TROFF Glontele unui învins în lupta pentru ex­istenţă, a pus sfârşit vieţei unui om foarte de seamă. Primul ministru Petkoff, care a fost a­­sasinat alaltăieri de un funcţionar licen­ţiat din serviciu, a fost adevaratul seif— made—man, omul operilor sale şi al voinţei sale. Fiul unor ţărani dobrogeni, părinţii nu dădură nici o creştere copilului lor. Pro­babil ca să nu fie nevoiţi să-i dee de mîn­­care, părinţii făcură ca băiatul să între servitor într’o băcănie, ocupaţiune pe care Petkoff o continuă pînă la declararea rez­­boiului d’intre Patria lui şi Serbiei. Atunci el părăsi băcănia, alergă în răz­­boi, luptă cu vrednicie, după care, prins de setea de a fi, de a însemna şi de a a­­duce servicii patriei sale, Petkoff plecă in streinătate de unde se întoarse om în­văţat şi cu aptitudini de a pune, cu succes, talentul seu in serviciul intereselor Bul­gariei. Petkoff intră in politică şi deveni curînd un colaborator de­ seamă al lui Stambuloff, ideile căruia le urmă cu credinţă Şi, prin voinţa soartei, şeful şi soldatul avură acelaşi tragic sfărşit. Petkoff ca şi Stambuloff, a fost asasinat pe stradă. Petkoff ajunsese din băiat de prăvălie la cea mai înaltă treaptă politică. Acest mare succes pe care l-a repurtat numai prin talent şi muncă, ceru rezbu­­nare : rezbunarea sălbatecului, care vede cu ochi răi rădicăndu-se un om din popor. Toată lumea cultă va desaproba actul odios săvârşit la Sofia şi se va găndi, cu multă simpatie, la omul care a ştiut să resbată cu mare succes în lume. CÂTE­VA NOTE E curios cum numele Sturza ur­măreşte mereu pe d. Bădăreu. Acest nume e o adevărată fatalitate pentru ilustrul nostru fruntaş. D. Sturza—Perpetuul a ajuns să zică Bădăreu, în fie­care dimineaţă, în loc de „Tatăl nostru“. „Afacerea“ Sturza-Bădăreu este în­de­ajuns de cunoscută. Cum, în urmă, lumea s’a deprins atît să vadă nedespărţite aceste două nume : Bădăreu-Sturza, încît se crede cu siguranţă că toate imobilele pro­prietatea Sturza sînt, implicit şi pro­prietatea Bădăreu. Şi acum o întrebare: există în Iaşi o piaţă numită a Sturzoaiei. în­trebăm : este și aceasta proprietatea d-lui Bădărău ? * ,£Un ziar, care a pornit campanie contra instituirei unui tribunal de arbitrii în diferendul comunei Iași cu societatea electrică, începe să re­cunoască că cei de la comună trebu­iau să recurgă la arbitrii, dar pro­testează contra numirei de arbitrii străini. Asta însemnează că liberalii vor modifica articolul din codicele civil relativ la arbitrii în sensul că arbi­trul va trebui să fie romín sau na­turalizat romín. De ce nu ? Codul Militar O tragedie într’un singur tablou se petrecuse, acum trei luni, într’o cazarmă din Botoșani. Un locotenent, coborâtorul unei fami­lii de bravi militari, fu ucis de un glonte pe care un sergent îl trase în absolută neștiinţă că arma, pe care locotenentul Skeletti ’i ordonase s’o încerce, era în­cărcată. Ancheta stabilise perfect lucrul acesta. Cu toate acestea sergentul fu deţinut în prevenţie, judecat şi condamnat. Condamnat pentru omor involuntar, asta nu sună juridiceşte la ureche. Şi cu toate acestea, cu toate că însuşi partea civilă luase loc pe banca apărărei, am asistat şi la această sentinţă militară, ca autorul unui act absolut inconştient să fi fost condamnat pentru acel act, însuşi militarii nu-şi pot explica rostul condamnării lui Bucatariu. Instanţa superioară a­ suspendat execu­tarea sentinţei, a ordonat ca sergentul să fie pus în libertate şi a intervenit pen­tru graţiarea condamnatului. Procedura aceasta face multă onoare generalului comandant al corpului de ar­mată şi, adăugită la cavalerescul gest al d-lui general Skeletti, ea constitue o fru­moasă satisfacţie ce s’a dat nevinovatu­lui condamnat. De cît ar fi nedrept să se arunce vina acestei condamnări pe seama unei seve­rităţi extreme a consiliului de judecată. Juriul militar, care a avut să se pronunţe în cazul sergentului de la Botoşani a ju­decat cu legea d­inainte, cu acea celebră lege militară, care, în progresele ce le-am realizat pe toate ţări­murile, a rămas ca mărturia unor vremuri de semi-sâlbătăcie. Căci inainte de a cerceta de ce acest Bucatariu a fost condamnat, trebue să ne oprim asupra unui punct m­ai principal şi să ne intrebăm : de ce a fost tradus înaintea judecăţei ? De ce a făcut trei luni de prevenţiune ? Dacă tragedia de la Botoşani s’ar fi petrecut intre civili, am fi avut de mult un dosar clasat. Căci din două una : ori suntem în faţa unui asasinat ordinar, ori în faţa unei nenorociri. Ancheta a stabilit cazul de pe urmă. Stabilindu-l, ce rost mai avea prevenţia, ce rost judecata ? Dar în codul militar nu figurează prea multe articole de judecată logică. Nevinovăţia şi achitarea n’au prea plă­cut legiuitorului. Şi fiind­că lumea merge tot înainte, acest rămas pe loc al codului militar a­­pare tot mai mult ca o mare nedreptate. Zeiţa dreptăţei militare în loc să fi le­gată la ochi, are mîinele legate. Şi cu m­îiai legate poţi face ce vrea altul, nu ce vreai tu. Aceasta e cazul juriului care a judecat şi condemnat pe un nevinovat, sau, drept vorbind, un nevinovat mai mult. O îngrozitoare catastro­fă a avut loc in Franţa. Asupra catastrofei se gă­sesc un ziar bogatele amă­nunte ce ni s'au transmis prin telefon- OAMENI ŞI LUCRURI C­ĂLDURĂ... Vedi Napoli e poi muori. In una din zilele acestea găsiți pe masa redacţiei o scrisoare. Numeroasele peceţi ale poştei indicau urmele unei lungi călătorii , iar deschizînd-o, avui surprinza de a găsi în locul aşteptatului răvaş—o bucată lirică la versuri a unui amic şi confrate cu tendinţi parnasiane,—versuri datate din Neapoli. In oraşul nostru era aceeaşi zi de ji­lavă iarnă în agonie, aceeaşi neplăcută şi umedă răceală a unei primăveri în în­­tîrziere desperanţă — şi în momentul a­­cela mi se păru pe neaşteptate mîna în­călzită de acel plic alb cuprinzînd în tai­­nicu-i adăpost raza unor versuri inspirate cu toată căldura cerului meridional,—la poalele vulcanului Etna—unde le-a visat şi scris trimiţătorul versurilor : Ce-ţi scriu, din raiuri, tu’n iaduri admiri; Fiinţa divină şi-a ei străluciri Nu-i palid luceafăr, nu-i floarea grădinei Ci farmecul zilei, lumina luminei In ceruri nu-i înger pe lingă Cel sfînt S’ajungâ lucirea steluţei ce cînt Şi nu poezia destul de bogată S’arate frumosul precum îl arată Ea, ziua... Ferice—mi-am zis— de temperamentul aprins şi aventuros care poate pe vremea aceasta de iarnă infinită şi copleşitoare să rătăcească sub cerurile pururi calde, în lumina soarelui nestins, în apropierea acelei mări pururi albastră de reflexul razelor senine ca însuşi cerul de unde vin. Ferice de cine poate să se depărteze puţin de banalitatea vieţei obicinuite pe care o ducem, o îndurăm necontenit, ucigător de asemănătoare cu ea însăşi pururi legată de aceleaşi asfixiante legi, uzuri, tradiţii şi nevoi , pururi sfîrşind după acelaşi istovitor suit pe amăgitoarea culme care e numai un Calvar. Ferice mai cu seamă de cine nu o poate face şi totuşi isbuteşte să se rupă —cu orice sacrificii fie—din monotonia tra­iului şi o stea rătăcitoare care nu ştie un­­de-i va fi căderea, se plimbă pe tărîmuri străine, infiripindu-şi imaginaţia, scăldîn­­du-şi sufletul Intr’o atmosferă de calm şi de plăcere, recreîndu-şi ori omorîndu-şi simţirea—căci tot acolo ajungem—­ Intr’o mare de binefăcătoare uitare. ...Toate acestea le poate face numai cine e dus de o chemare, ispitit de un dor; cine simte în sine căldura unui vis şi mai cu seamă a unui vis neîndeplinit, căruia poeţii îi zic pe nume : ideal. Rodion­ a Baru ExtiffiCiari AN­UNŢORI IJn rinei în pag. Iii, 60 Bani . . . , IV,3Q . Ramino-americane Senzaţii de gazetă Un profesor român la Newyork—Colonia romîno-americană— Generalul Pilat— Viaţa emigranţilor— Struggle-for-fife—Nostalgie şi patriotism. In timpul din urmă ziarele noastre au publicat din nou detalii — autentice sau imaginare—asupra celor mai celebri din e­­roii aventuroaselor dispariţii în American : fostul profesor universitar Andrei Vizanti şi fostul casier la Sf. Spiridon, Manoliu. La galeria acestora se va adăuga în viitor şi poştarul nostru Costăchescu. Po­vestirile aceste au de ordinar farme­cul exotismului şi sunt din această cauză, reluate din timp în timp în coloanele zi­arelor noastre. Cu mult mai interesante găsim însă detaliile publicate în una din marele noastre publicaţiuni literare de către d. Stanislas Cihoski, profesor la şcoala superioară de ştiinţi de stat. D-sa a făcut de curînd o vizită la Newyork şi a studiat de aproape, cu seriositatea cu­venită cele mai interesante peisagii, cele mai pitoreşti tablouri şi cele mai umbrite colţuri ale vieţei,americane în special a celei din Newyork. * După ce arată originalitatea fără pere­che a acestei cetăţi care cuprinde un in­finit amestec de oameni şi popoare,­pu­ţind, bună­oară, prin numărul locuitorilor de origină respectivă să treacă drept al patrulea oraş... italian din lume drept al doilea oraş german după Berlin, drept primul oraş irlandez şi primul evreesc— ne arată în culori vii amănunte foarte picante din traiul imigranţilor originari din România, 35000 la număr. „De multe ori am parcurs stradele lo­cuite de evreii din România şi am des­cifrat firmele de­asupra prăvăliilor, scrise în limba românească. Ca să-ţi poţi face o idee de cum este cartierul evreilor ro­­mâni din Newyork, trebue să-ţi închipu­­ieşti un fel de Tirgul Cucului, mărit de zeci de ori, cu case mult mai înalte, cu strade mult mai largi. Trotuarele strade­­lor sunt ocupate de căruţe în care stă expusă marfa : ciorapi, gulere vechi, haine noi ori purtate, fructe pe jumătate stri­cate... Vânzătorii şi cumpărătorii zdrenţă­roşi ţipă, se ceartă, într’un jargon jumă­tate nemţesc jumătate englezesc. Copii cu sutele şi cu miile umplu stradele, a­­leargă, se alungă, patinează într’un picior pe rulete, flueră şi ţipă, dau peste trecă­tori. La colţurile stradelor femei bătrîne debitează zaharicale, fructe şi limonade, pe care e destul să le priveşti ca să-ţi treacă foamea şi setea. In toată priveliş­tea se vădeşte sărăcia acestei plebe ne­norocite din care peste cîţi­va ani vor răsări poate milionari. Multe foarte multe firme române, ca : Lăptăria română; Café comercial ; La Vi­nul de Odobeşti; Coaină românească ; La doi camarazi: Unirea, cafeneaua română; Sub o firmă cu marca ţării, o listă de mîncări­­româneşti : ciorbă de potroace, sarmale cu carne, mămăligă, fleică, pâr­­joale, patricieni. „Te surprinde uneori auzul h­rabei ro­mâneşti, a unei limbi româneşti pocite, dar care la 8000 kilometri de ţeară, vă asigur că produce multă emoţiune“. * D. Cihoski descrie condiţiile în care de obiceiu îşi organizează viaţa şi munca, e­­migrantul sosit din Romînia, în mijlocul rudelor şi cunoscuţilor, cum ajung ade­seori aceşti emigranţi să se ridice, să se asimileze perfect cu firea americanilor pe care îi întrec în indemînarea, în spirit de înterprindere, in puterea de a parveni ? A găsit avocaţi, notari şi chiar deputaţi originari din Romînia. * „Mergând pe stradă, mi se întîmpla de multe ori să fiu recunoscut de cîte un evreu din Romînia, mai cu seamă din­tre acei care avuseseră afaceri judiciare ori serviseră ca secretari de avocaţi. Dar un om care a devenit îndată popular în cartierul evreesc a fost tovarăşul meu de călătorie, d. general C. Pilat. O mulţime de evrei serviseră sub ordinile d-sale sau îl cunoşteau din vedere. Mare bucurie manifestau ei de a’l revedea pe d. Ge­neral ! De cînd se zvonise prezenţa noastră în New-York, în fie­care dimineaţă ne po­meneam la hotel cu evrei din Romînia care veneau să ne salute şi sa ofereau să ne conducă în oraş. Administratorii hote­lului începuseră a s© cam îngriji de vi­zitele atîtor indivizi din care unii nu a­­veau tocmai aparența unor veritabili gent­lemeni. Comercianții evrei țineau să le vi­zităm prăvăliele, ne arătau că vînd Iu- •Jet-' ■*' •'■. -1 •• * s**/x ve­rmtintmianti. utXMIinJnwl

Next