Opinia, ianuarie 1909 (Anul 6, nr. 620-642)

1909-01-01 / nr. 620

1ani Exemplarul ABONAMENTE Un an . . . . . 20 lei 6 luni.....................10 „ ZIAR CONSERVA facita si Administraţia, IAȘI, Str. Primăriei 30 » » » Sub direcţiuni flOCRAT Comitet Anul VI.­ No. 620 - Joi I Ianuarie 1909 CRONICA ZILEI LA MULŢI ANI! Strîngînd, în mina-i osoasă, ba­nul pe care i l’am intins, moşneagul mă urează din nou: — Să dea Dumnezeu s’ajungi mulţi iulţi... şi pînă în adinei bă­la el ? ÎQ chipul lui fără ■, /Îsfă. Ară un;'-ic din lu­­k lăuntrică, pe care o pune d­ragostea de 'viaţă,—e a­­cîtii, obidă, în cît mă !, blasse mi, bătrîne ? mea, nu e adevă­­l strîngi în mina ţi c­u inima curată narea aceea ascunse, şi pe erre a cu­­., moşneagului , nu e nimic teas în sufletul astea da viaţă, preţ, în ori ce Iacă se poate,— d­ loc, şi cît mai ., m­entul fundamen­­,.a e fi noi — omenească nu. — Pentru a trăi sintem­ răi, pentru a trăi sîntem laşi, pentru a trăi suferim, pentru a trăi iert­­îm’­ tot ce ne poate sta în cale. Pentru a da un rost vieţei ne făurim idealuri, imaginăm misiuni înalte, finanţeţî absurde, glorii deşarte şi sisteme etice care nu sunt decît ex­presia făţărniciei şi egoizmului nostru. E un timp—ce e drept—cînd viaţa, privită într’o anume perspectivă, are un aspect atrăgător,—cînd vrîsta şi puterea domină şi dau putinţă efe­­etuluî de a năzui la toate acele lu­cruri—iubire, glorie, ideal, avere— pe care viaţa socială te-a consacrat ca bunuri supreme. Dar cu timpul deşărtăciunea vieţii se arată: iubirea se strage, averile i­e risipesc, gloriile apuc,—şi în ace­­aşi măsură puterile slăbesc, suferin­ţele cresc, trupul se ruinează, şi moartea ne înghite încet, încet, zi c o zi, ceas cu ceas, cu fatalitatea ei inexorabilă. Da ce să dorim adinei bătrîneţe ? Bâtrîni,—cercul vieţii ni Se restrîn­­ge; ochiul nu mai poate privi în depărtări neţărmurite; şi pe cînd în jurul nostru totul se preface, vedem cum în fiecare lucru dispare cîte ceva din noi, şi cum toate legăturile cu noi înşine, cei de altădată, se desfac una cîte una. De ce să dorim a fi bătrîni? Pen­tru a vedea cum ne mor cei tineri ? Pentru a­ punge cu disperare pe mor­­mîntul copiilor noştri ? Pentru ca în egoizmul feroce pe care-l exaltă su­­ferinţile vrîstei să fim o povară ce­lor de cari suntem înconjuraţi ? Sau în fine pentru a sîngura de ingrati­tudinea filială, ca­­trînul rege Lear, şi a primi la fie­care pas injuria nedreptăţilor omeneşti şi a absurdi­­tăţ lor soartei, ca nenorocitul Oedip ? Fireşte, sunt şi bătrîneţe senine, ■are se încunună da veneraţie şi de mnişte. Dar pot fi oare chiar aceste­a obiect de aspiraţie ? A te simţi redus la inutilitate, la rolul unui idol inert, fără însemnătate alta de­cît aceea de a fi trăit odată şi da a fi însemnat odată ceva, — de a fi un nume, şi nimic aici,—nu însamnă a te vedea purtînd moartea în fia­care celula şi în fie­care fibră, şi a sorbi din savoarea ei fadă, în începutul 1 ■­­crlorie por­turnă ? acesta, cine nu urează b­ătrîneţe, şi cine nu şi -şi ? Mai cu samă în zile, ca aceasta, cînd se face numă­rătoarea unui an, care a trecut şi se însamnă altul care vine­? Mulţi ani, şi adînci bătrîneţe ? A­­proape nici gîndim la conţinutul real al acestor cuvinte aşa de banale. Şi mulţi ani, pot însamna multe bu­curii, dar în­totdeauna însamnă multe dureri. După cum bătrîneţe adinei, pot fi vreme de odihnă după luptă, dar în­d­eobşte­­sînt trudă şi sufe­­rinţă. Şi dacă fie­care şi-ar face soco­­teala aceasta, şi dacă fie­care ar a­­dînci rostul lucrurilor şi le-ar privi aşa cum sunt,­lumea tot nu va în­ceta de a-şi repeta aceleaşi sarbe de urări, pentru că dragostea de viaţă e însuşi secretul vieţei şi pentru că sentimentul acesta implică de la sine speranţa în vremuri mai bune, mai prielnice şi pururi­­ mai frumoase. E. Herovann. Reformatorii Brătieni Cine a contestat fraţilor Brătieni spiri­tul de mari reformatori ai vieţei noastre politice, s’au înşelat. Ultimile evenimente petrecute în Capi­tală dovedesc că micii fii ai marelui om au luat cu mult înainte tatălui lor. Curaj vorbal­,ceia, capra sara masa, iedul sare casa. Ast­fel de la Ion Brătianu ne-a remas ca sistem de luptă în alegeri, dezgro­parea morţilor. Partidul liberal ca ve­­neraţiune pentru întemeietorul seu, ş­i-a urmat cu credințat acest­e cîte­ ori se găsea în lupta electorală cu ad­versarii. . In special în Capitală, cimitiile Belu şi Viişoara, îşi deschideau largi porţile în ajunul fie­cără alegeri şi bieţii morţi pe­­nepoftită masă de li­berali şi duşi pe ci­otru ca să mărească nu nece­sare candidaţilor I reuşi. Fraţii Brătieni, entru timpuri noi, nu ş-­i­ pe jos de cît defunct a in­trodus o altă nuo­i nţeleg să lupte şi să se In loc. de a­der­­ai în­groapă vii şi procedeu» act„ ^ aplică nu­ numai în materie electorală, dar în tot ce priveşte viaţa noastră politică. Cele petrecute cu bătrînul lor şef Dimi­­trie Sturdza, constituie dovada­ cea mai strălucită a ingeniosului sistem al fiilor statuei de pe bulevardul Capitaliei. Şi pentru ca inovaţia lor să -şi poată produce tot efectul, Brătienii au început-o cu propriul lor şef.­­ A­st­fel pe sermanul Dimitri Sturdza, pe care o crudă boală Va făcut să se de­mită din preşedenţia Consiliului, fraţii Brătieni Vau­ declarat mort, de­şi bietul bătrîn trăieşte încă şi scoţindu-l fără ştirea şi învoirea sa din şefia partidului l’au îngropat de viu politiceşte, iar Ionel Brătianu s’a dus la clubul liberal şi s’a proclamat singur şef al partidului în mijlocul a­ltor­va sute de sergenţi şi guarzi comunali cu cari fratele seu Vin­­tilă Brătianu, primarul Capitală avusese grija să împăneze de cu vreme clubul. De-acum lucrurile vor merge mai uşor căci precedentul e creat. f­raţii Brătieni îşi vor continua siste­mul, rînd pe rînd cu toţi fruntaşii parti­dului ca: Costinescu, Ferechide, Stoicescu, Robescu, etc., și unde mai pui că, pentru îngroparea lor, Vintilă Brătianu, în c­­i­­tatea sa de primar al Capitală, le-a pre­gătit locurile de îngropare gratis, așa că pe fiii statuei nu-i costă nici cheltuială lucrul acesta. Așa că într’o bună zi, o să se pome­nească că au îngropat de viu întreg partidul, ceia ce de alt­fel­­ cred că nu înseamnă nici o per­dere, căci în momen­tul ' I.-«.!./, % vi,iwanTo și familia, la ce mai trebuie partid. Nu degeaba tribunul poporului, N. Fleva, a profetizat că Ionel Brătianu are să ajungă și are să fie șef de partid în această ţară, dar fără partid. V. P. punko e ca şi cum ar fi acţiunea petre­cută la noi, cu schimbări de nume şi si­tuaţii. Iar traducerea prietenului nostru dr. I. Duşcian are atîtea însuşiri, că ne credem datori a-l obliga să ne dea cît mai multe traduceri din ruseşte, limbă atît de puţin cunoscută la noi, dar aşa de necesară nouă prin apropierea sufle­tească între duhul slavului şi al romî­nului. Gh. Ghibănescu In slujba cea adevarată. Subt acest titlu s’a tradus nu de mult în româneşte de pe originalul rusesc, de confratele nostru dr. I. Duscian nuvela lui Potapenko, marele scriitor rus. Nu ştiu cum se face, dar lectura ro­manelor şi nuvelelor ruseşti sint mai în­ţelese de cetitorii români de cît toate creaţiunile artistice din apusul Europei. Explicarea acestui fapt stă în fondul comun sufletesc slavo-romîn. De aceia pentru mine cînd citesc li­teratura rusască mă interesază mai mult decît ori­care alta. Un tînăr teolog, magistru al Acade­miei, părintele Kiril, biet de ţară, doreşte să se facă popă de ţară, refuzînd ori­ce altă demnitate la oraş. Tip rar şi în Ru­sia, mai rar şi la noi, unde toţi licenţiaţii se îngrămădesc la oraş şi la bisericele mari­­i . Episcopul—un om de bine! E o feri­cire pentru Eparhia sa, o fericire pentru Kiril, căci va găsi în el sprijinul contra tuturor uneltirilor. Ce departe e acest Episcop tip de vlădină din popa Tanda, a lui I. Slavici care potrivindu-se intri­gilor şi camarilei sale lasă pe bietul popa Trandafir să bugetască tot în Să­­răceni. Tînărul popa Kiril găseşte în tovarăşa sa Maria, şi ea fată de popă, un suflet iubitor, gata de a-l urma pănă la sacri­ficiu. Popa Kiril se duce la Lugovoe. Aici găseşte colegi îndatinaţi în vechile obi­ceiuri ale bisericei: popa să se tocmească cu poporănii pentru ori­ce slujbă făcută şi preţurile de obiceiu mărite. Popa Kiril se rădică cu îndărătnicie contra acestor practice ; poporanul va da atîta cît va putea pentru slujba făcută de popă şi cum ţăranii sînt şireţi şi caută a nu plăti nimic, toţi colegii lui Kiril se revoltă, cînd se văd loviţi în traiul lor, şi întăiu şopotesc între ei, apoi se tăn­­guesc chiar popei Kiril, şi la cele din urmă se duc la Episcop. Toţi însă se întorc umiliţi de la Epis­cop, care le recomandă purtarea apos­tolică a popei Kiril. Şi la noi se tocmesc slujbele biseri­ceşti , şi la noi venitul epitrafh­ului de­şi legiferat în parte e călcat la fiecare pas de slujitorii altarului, iar toată vălva fă­cută în biserică în jurul acestui fapt se învărte. Popa Kiril e partizanul lefurilor fixe în biserică. Cum însă în Rusia statul n’are amestec de loc în biserică, căci şi actele stării civile tot la biserică se fac şi astăzi, era greu să pună în cauză statul. Potapenko pune în cauză o proprietă­­reasă din parohia Lugovoe, care îşi ia sarcina fixării salariilor. Aceasta e par­tea specifică rusească, căci în jurul pro­f­­rietăresii se desfăşură toată acţiunea­ui Kiril ca preot şi ca om. Lefuri şi venituri. Iată tot fondul ac­ţiunii popei lui Kiril. Prin această schim­bare de sistemă s’a izbutit în Lugovoe să se ridice moralul ţărănimei şi să se curăţe moralul clerului de îndatinatele o­­biceiuri ale bisericei luînd din laptele turmei mai mult de cît putea da. Conceptul că serviciul bisericesc e un serviciu de stat nu putea intra în cadrul acţiunei lui Potapenko. Acolo totuşi sta­tului i-a dat proprietăresei, un tip de bo­­eroaică rusă, crescută în străinătate, prim­blată prin toată Europa, căsătorită în mod extravagant la Paris, desgustată în curînd de viaţă şi închisă în castelul ei din Lugovoe, fără a veni în atingere cu norodul, consacrîndu şi toată munca în educaţia singurului ei copil. Atingerea ei cu Kiril redeşteaptă în proprietăreasă simţul şi dorul de viaţă, dar chemarea apostolică a papei Kiril o readuce la simţul realităţii şi menirea socială a marei proprietăţi, se redeş­teaptă prin influenţa popei. In Lugovoe dă o boală molipsitoare. Ţaranii mureau pe un cap. Popa Kiril şi proprietăreasa se consacră salvărei sa­tul şi izbutesc. Călcînd peste datoriile sale conjugale, nesocotindu-şi nevasta şi copiii, popa Kiril toată ziua era în slujba norodului. Păra pornită la Episcop n’a prins nici de data aceasta , iar părăsirea domici­liului conjugal a preutesei împreună cu mama soacra nu-l scot pe popa Kiril din calea apucată ci se consacră binelui po­porului. Nu ştiu de ce dar tipuri de preoţi ca popa Kiril sunt rare în lumea noastră ortodoxă. Preoţii noştri n’au izbutit să ajungă a fi în o funcţiune socială de mîna întăia. In natura slujbei lor, ţărcuiţi la slujba altarului şi a cultului, cuvîntul şi fapta lor nu intră în largă măsură în mecanis­mul vieţii noastre sociale. Iată de ce lectura nuvelei lui Pota­ CATE­VA NOTE Sunt cîte­va săptămîni de cînd prin urzeala intrigilor din partidul conserva­tor local şi mai cu seamă prin deplasa­rea în străinătate a unui mare dar igno­rat fruntaş din acelaş partid, d. Alex. Stroja a intrat în redacţia Evenimentu­lui, după ce părăsise cu cîte­va săptă­mîni mai înainte redacţia aceluiaş ziar. Bătrînul ziar conservator avea nevoie să mai întinerească—acesta fiind cuvîn­tul de ordine fal junimizmului— şi viguro­sul pompier şi-a făcut datoria ; dar pen­tru bătrînul ziar, pompierul era prea tînăr,­ şi atunci pompierul trebui să lase pompa gazetărească. Evenimentul ne anunţă, că d. Stroja a ieşit iarăşi din redacţie. E firesc, să ne întrebăm: pentru ce a reintrat d. Stroja în redacţia Eveni­mentului ? Pentru ce a părăsit d. Stroja redac­ţia Evenimentului. Această jonglerie ne ai cutul cîntec popular. linte­şte d­inos-’ k.c.u „Memu' lici, f. A S 1 fci­ r TF-sa-i a' cîntec pe !—cînd a-Şi totuşi, cine ar fi îndr mintească d-lui Stroja acest vremea—ce frumoasă vreme vea nobila îndeletnicire de a mînui pompa salvatoare ?* Liberalul, în opoziţie cu presa gu­vernamentală din Capitală, se mulţumeşte a da numai rezultatul alegerei din Capi­tală, fără nici un comentar. Liberalul este se vede, convins de eloquenţa su­ficientă a cifrelor, aşa că găseşte inu­til a mai deschide gura. Găsim, că e mai logic, de­cît Violenţa Viit­rul şi altele ejusdem farinae cari exală miro­sul neplăcut al argumentelor nemistuite. Lumea tu mai rău incur Cum sfârşim ... Ori­cît ne-am înşela noi înşine, e în zadar: revelioanele, serbările, veselia, cîntecul nu pot ascunde sub vălul lor de iluzii singurul şi cruntul adevăr : anul nou e o dată de aniversare a morţii. In jo­cul nesfîrşit al vremei anii trec ; oame­nii plătesc tributul de sînge cătră a tot stăpînitorul timp şi bucuria anului care naşte ascunde numai jalea celui care a pierit pentru toţi. Aceasta e moartea în miniatură, moar­tea individuală, moartea de puţină în­semnătate faţă cu cea mare, cea care domneşte în univers şi care îmbracă nenumărate forme şi uriaşe proporţii. Nici­odată, pare-se ca în acest sfîrşit de an ideea morţii n’a stăpînit mai mult mintea observatorului şi cugetăto­rului şi mai cu drept cuvînt. De abia aştept momentul—zicea dău­­năzi un prinţ balcanic—să conduc „le­giunea morţii“—în contra Austriei: e spec­trul ameninţător al unui apropiat răz­­boi, care va însîngera poate în scurtă vreme faţa Europei. Un fior de moarte străbate sute de mii de minţii, la gîn­­dul unui dezastru, poate a unui măcel, pentru plăcerea unor politiciani pe care istoria omenirii nu i-a învăţat nimic. Pînă să poarte naţiunile războiu între ele natura însăşi a dat oamenilor cel mai îngrozitor exemplu de cruzime, de lipsă de milă şi cruţare, prin acea u­­nică în felul ei catastrofă din Italia ale cării victime sunt mai numeroase ca ale unui războiu ce ar dura ani de zile. Iar după acest—masacru­—soldaţii sunt siliţi a împuşca zilnic un număr de jă­­fuitori ai cadavrelor. La răsăritul nostru, în pravoslavnica Rusie clopotele sună în slava serbăto­­rilor şi tot­odată în amintirea numeroşi­lor nenorociţi pe care zilnic li dărueşte morţei tribunalul marţial, spre cinstea noului regim... Iar colo, în extremul apus, în Franţa dat lumei cele mai strălucite care a pilde de milă şi umanitate, triumfă din nou ide­­ea necesităţii pedepsei cu moar­ tea. Mii de vieţi au pierit în marea voluţie franceză , dar omenirea nu răscumpărat cu aceasta toate păca­tale. La cîrma Franţei este astă­zi om superior, un filosof al milei şi dreptăţii, un credincios al Nirvanei un adept al ideei de egalitate pe­ toţi. Cu toate aceste el nu poate vă­pea în fruntea trebilor—unde s’a pus serviciul ideilor celor mai generoase, cît înclinînd pentru menţinerea ghim­­ei. Şi nu fără dreptate, se pare. Desfiinţarea ei a înmulţit crimele, înrăit oamenii, a însufleţit cinismul micşurat siguranţa vieţi. La ce e­­ atunci—blîndeţea, la ce serveşte p­ripiul că n’avem dreptul de a uci după doctrina lui Tolstoi ?... Oamenii sunt răi!... După mii şi de ani în care natura ne învaţă zi­ci ce mici, ce slabi, ce netrebnici, sunt în faţa ei, tot nu ştim nimic şi în­­ locul omenirii înfloreşte visul, păca crima, cînd ar fi aşa de uşor să fie unul bun, iertător, virtuos ! Dar ne ’nvaţă oare firea aceste toat­ru, nu !... :„­ Ea ne dă peste tot exemple de c­rime ; ne ţine în viaţă numai cu con­ţiunea ca să omorîm, să distrugem, pustiim ; ne insuflă teama de moarte, o moarte însoţită de durere şi de c­rur­ fără sens, în loc să ne ajute sa sfîrşim aşa cum sfîrşeşte vremea , cu seninătatea şi fără a simţi nici părere de rău, nici durere, atunci omul ar fi bun, şi nepă­­vremea—şi ar sfîrşi ca dînsa... Rodion. SSCIT ibartea unui sfînt Un eveniment rusesc.—„Părintele“ loan. Moartea unui profet.— Viața lui loan de Cronstadt.—Făcătorul de minuni.— Tolstoi persecutat.—Moartea unui ţar. Sfîntul §i savantul. — Proorocia dez-Tfli'tiyiCCv, Protoereul catedralei sf. Andrei din Kronstadt, loan 1­jitech Sergîew, „făcă­torul de minuni“ al Rusiei, supranumit­ui loan de Kronstadt sau numai „Părin­te!*“ loan, a murit. El şi-a dat obştescul sfîrşit în iubitul său Kronstadt, la 2 ia­nuarie st. n., în vi­aţă de aproape 81 de ani, răpus de o boală grea, care 1-a ţinut zece zile la pat. Născut la 1829 în satul Sura, guver­­nământul Arhanghel, fiu de preot sărac, căpătă la academia teologică din Peters­burg o cultură relativ bună. După ce a luat în călătorie pe fiica celui de al doi­lea prelat al catedralei sf. Andrei din Kronstadt, a ocupat locul acestuia la ca­tedrală. Întreaga sa viață a consasrat-o pentru binele comunităţei din Kronstadt. Cauza influenţei sale colosala se găseşte în ac­­ţiunele sale filantropice, în devotamentul său, în „sfinţenia“ sa, în „minunile“ sale. Plin de religiozitate simplă şi curată, lipsit de ori­ce fanatism confesio­n­ă, prin iubirea aproapelui pănă la abnegaţie, îşi însuşi în primii zece ani întreaga acti­vitate de bine­facere din Kronstadt Poporul rus, care din nenorocire nu este deprins cu ast­fel de fapte religioase, simţi în persoana lui Ioan Sergie­ ceva „deosebit“. Nu trece mult şi începe a se impune cu ale sale «molifte da vinde­care». In al 80-lea an al secolului trecut nu numai populaţia simplă ci şi cele mai înalte cercuri aristocratice din Peters­burg şi toată Rusia s-a încredinţat că „Părintele“ Ioan e înzestrat cu darul «minunilor». Ca un mare medic e chemat la patul bolnavilor bogaţi—depărtare de zeci de kilometri. La sfîntul care se ruga pen­tru sănătatea oamenilor nu alergau nu­mai ortodocş­i, ci şi luteranii şi catolicii. E vărsau sume mari de bani pentru o­­pera de­­ ne­facere. In cei din urmă zece ani multe mi­lioane de ruble au trecut pe mîna lui loan din Kronstadt. Le-a întrebuinţat pe toate pentru pomeni, pentru zidire de biserici şi instituţii caritabile. Nemăsuratul respect, nemăsurata divi­nizare, la care n’ar fi rezistat nici spiri­tele cele mai tari, au fost în defavoarea „Părintelui“ loan. Credinţa curată, care l-a caracterizat altă­dată, a fost înlocuită cu vanitatea şi amorul propriu. Aceasta reiesă şi din raportul­ asupra rolului ce l-a jucat la patul­at, moarte­a lui Alexandru 111, în Livadia Cînd arta medicală s’a aratat fără pu­tere, a f­i chemat «făcătorul de minuni». Dar a j­u­cat un rol cu atît mai deplora­

Next