Opinia, ianuarie 1909 (Anul 6, nr. 620-642)
1909-01-01 / nr. 620
1ani Exemplarul ABONAMENTE Un an . . . . . 20 lei 6 luni.....................10 „ ZIAR CONSERVA facita si Administraţia, IAȘI, Str. Primăriei 30 » » » Sub direcţiuni flOCRAT Comitet Anul VI. No. 620 - Joi I Ianuarie 1909 CRONICA ZILEI LA MULŢI ANI! Strîngînd, în mina-i osoasă, banul pe care i l’am intins, moşneagul mă urează din nou: — Să dea Dumnezeu s’ajungi mulţi iulţi... şi pînă în adinei băla el ? ÎQ chipul lui fără ■, /Îsfă. Ară un;'-ic din luk lăuntrică, pe care o pune dragostea de 'viaţă,—e acîtii, obidă, în cît mă !, blasse mi, bătrîne ? mea, nu e adevăl strîngi în mina ţi cu inima curată narea aceea ascunse, şi pe erre a cu., moşneagului , nu e nimic teas în sufletul astea da viaţă, preţ, în ori ce Iacă se poate,— d loc, şi cît mai ., mentul fundamen,.a e fi noi — omenească nu. — Pentru a trăi sintem răi, pentru a trăi sîntem laşi, pentru a trăi suferim, pentru a trăi iertîm’ tot ce ne poate sta în cale. Pentru a da un rost vieţei ne făurim idealuri, imaginăm misiuni înalte, finanţeţî absurde, glorii deşarte şi sisteme etice care nu sunt decît expresia făţărniciei şi egoizmului nostru. E un timp—ce e drept—cînd viaţa, privită într’o anume perspectivă, are un aspect atrăgător,—cînd vrîsta şi puterea domină şi dau putinţă efeetuluî de a năzui la toate acele lucruri—iubire, glorie, ideal, avere— pe care viaţa socială te-a consacrat ca bunuri supreme. Dar cu timpul deşărtăciunea vieţii se arată: iubirea se strage, averile ie risipesc, gloriile apuc,—şi în aceaşi măsură puterile slăbesc, suferinţele cresc, trupul se ruinează, şi moartea ne înghite încet, încet, zi c o zi, ceas cu ceas, cu fatalitatea ei inexorabilă. Da ce să dorim adinei bătrîneţe ? Bâtrîni,—cercul vieţii ni Se restrînge; ochiul nu mai poate privi în depărtări neţărmurite; şi pe cînd în jurul nostru totul se preface, vedem cum în fiecare lucru dispare cîte ceva din noi, şi cum toate legăturile cu noi înşine, cei de altădată, se desfac una cîte una. De ce să dorim a fi bătrîni? Pentru a vedea cum ne mor cei tineri ? Pentru a punge cu disperare pe mormîntul copiilor noştri ? Pentru ca în egoizmul feroce pe care-l exaltă suferinţile vrîstei să fim o povară celor de cari suntem înconjuraţi ? Sau în fine pentru a sîngura de ingratitudinea filială, catrînul rege Lear, şi a primi la fiecare pas injuria nedreptăţilor omeneşti şi a absurdităţ lor soartei, ca nenorocitul Oedip ? Fireşte, sunt şi bătrîneţe senine, ■are se încunună da veneraţie şi de mnişte. Dar pot fi oare chiar acestea obiect de aspiraţie ? A te simţi redus la inutilitate, la rolul unui idol inert, fără însemnătate alta decît aceea de a fi trăit odată şi da a fi însemnat odată ceva, — de a fi un nume, şi nimic aici,—nu însamnă a te vedea purtînd moartea în fiacare celula şi în fiecare fibră, şi a sorbi din savoarea ei fadă, în începutul 1 ■crlorie porturnă ? acesta, cine nu urează bătrîneţe, şi cine nu şi -şi ? Mai cu samă în zile, ca aceasta, cînd se face numărătoarea unui an, care a trecut şi se însamnă altul care vine? Mulţi ani, şi adînci bătrîneţe ? Aproape nici gîndim la conţinutul real al acestor cuvinte aşa de banale. Şi mulţi ani, pot însamna multe bucurii, dar întotdeauna însamnă multe dureri. După cum bătrîneţe adinei, pot fi vreme de odihnă după luptă, dar îndeobştesînt trudă şi suferinţă. Şi dacă fiecare şi-ar face socoteala aceasta, şi dacă fiecare ar adînci rostul lucrurilor şi le-ar privi aşa cum sunt,lumea tot nu va înceta de a-şi repeta aceleaşi sarbe de urări, pentru că dragostea de viaţă e însuşi secretul vieţei şi pentru că sentimentul acesta implică de la sine speranţa în vremuri mai bune, mai prielnice şi pururi mai frumoase. E. Herovann. Reformatorii Brătieni Cine a contestat fraţilor Brătieni spiritul de mari reformatori ai vieţei noastre politice, s’au înşelat. Ultimile evenimente petrecute în Capitală dovedesc că micii fii ai marelui om au luat cu mult înainte tatălui lor. Curaj vorbal,ceia, capra sara masa, iedul sare casa. Astfel de la Ion Brătianu ne-a remas ca sistem de luptă în alegeri, dezgroparea morţilor. Partidul liberal ca veneraţiune pentru întemeietorul seu, şi-a urmat cu credințat aceste cîte ori se găsea în lupta electorală cu adversarii. . In special în Capitală, cimitiile Belu şi Viişoara, îşi deschideau largi porţile în ajunul fiecără alegeri şi bieţii morţi penepoftită masă de liberali şi duşi pe ciotru ca să mărească nu necesare candidaţilor I reuşi. Fraţii Brătieni, entru timpuri noi, nu ş-i pe jos de cît defunct a introdus o altă nuoi nţeleg să lupte şi să se In loc. de aderai îngroapă vii şi procedeu» act„ ^ aplică nu numai în materie electorală, dar în tot ce priveşte viaţa noastră politică. Cele petrecute cu bătrînul lor şef Dimitrie Sturdza, constituie dovada cea mai strălucită a ingeniosului sistem al fiilor statuei de pe bulevardul Capitaliei. Şi pentru ca inovaţia lor să -şi poată produce tot efectul, Brătienii au început-o cu propriul lor şef. Astfel pe sermanul Dimitri Sturdza, pe care o crudă boală Va făcut să se demită din preşedenţia Consiliului, fraţii Brătieni Vau declarat mort, deşi bietul bătrîn trăieşte încă şi scoţindu-l fără ştirea şi învoirea sa din şefia partidului l’au îngropat de viu politiceşte, iar Ionel Brătianu s’a dus la clubul liberal şi s’a proclamat singur şef al partidului în mijlocul altorva sute de sergenţi şi guarzi comunali cu cari fratele seu Vintilă Brătianu, primarul Capitală avusese grija să împăneze de cu vreme clubul. De-acum lucrurile vor merge mai uşor căci precedentul e creat. fraţii Brătieni îşi vor continua sistemul, rînd pe rînd cu toţi fruntaşii partidului ca: Costinescu, Ferechide, Stoicescu, Robescu, etc., și unde mai pui că, pentru îngroparea lor, Vintilă Brătianu, în citatea sa de primar al Capitală, le-a pregătit locurile de îngropare gratis, așa că pe fiii statuei nu-i costă nici cheltuială lucrul acesta. Așa că într’o bună zi, o să se pomenească că au îngropat de viu întreg partidul, ceia ce de altfel cred că nu înseamnă nici o perdere, căci în momentul ' I.-«.!./, % vi,iwanTo și familia, la ce mai trebuie partid. Nu degeaba tribunul poporului, N. Fleva, a profetizat că Ionel Brătianu are să ajungă și are să fie șef de partid în această ţară, dar fără partid. V. P. punko e ca şi cum ar fi acţiunea petrecută la noi, cu schimbări de nume şi situaţii. Iar traducerea prietenului nostru dr. I. Duşcian are atîtea însuşiri, că ne credem datori a-l obliga să ne dea cît mai multe traduceri din ruseşte, limbă atît de puţin cunoscută la noi, dar aşa de necesară nouă prin apropierea sufletească între duhul slavului şi al romînului. Gh. Ghibănescu In slujba cea adevarată. Subt acest titlu s’a tradus nu de mult în româneşte de pe originalul rusesc, de confratele nostru dr. I. Duscian nuvela lui Potapenko, marele scriitor rus. Nu ştiu cum se face, dar lectura romanelor şi nuvelelor ruseşti sint mai înţelese de cetitorii români de cît toate creaţiunile artistice din apusul Europei. Explicarea acestui fapt stă în fondul comun sufletesc slavo-romîn. De aceia pentru mine cînd citesc literatura rusască mă interesază mai mult decît oricare alta. Un tînăr teolog, magistru al Academiei, părintele Kiril, biet de ţară, doreşte să se facă popă de ţară, refuzînd orice altă demnitate la oraş. Tip rar şi în Rusia, mai rar şi la noi, unde toţi licenţiaţii se îngrămădesc la oraş şi la bisericele marii . Episcopul—un om de bine! E o fericire pentru Eparhia sa, o fericire pentru Kiril, căci va găsi în el sprijinul contra tuturor uneltirilor. Ce departe e acest Episcop tip de vlădină din popa Tanda, a lui I. Slavici care potrivindu-se intrigilor şi camarilei sale lasă pe bietul popa Trandafir să bugetască tot în Sărăceni. Tînărul popa Kiril găseşte în tovarăşa sa Maria, şi ea fată de popă, un suflet iubitor, gata de a-l urma pănă la sacrificiu. Popa Kiril se duce la Lugovoe. Aici găseşte colegi îndatinaţi în vechile obiceiuri ale bisericei: popa să se tocmească cu poporănii pentru orice slujbă făcută şi preţurile de obiceiu mărite. Popa Kiril se rădică cu îndărătnicie contra acestor practice ; poporanul va da atîta cît va putea pentru slujba făcută de popă şi cum ţăranii sînt şireţi şi caută a nu plăti nimic, toţi colegii lui Kiril se revoltă, cînd se văd loviţi în traiul lor, şi întăiu şopotesc între ei, apoi se tănguesc chiar popei Kiril, şi la cele din urmă se duc la Episcop. Toţi însă se întorc umiliţi de la Episcop, care le recomandă purtarea apostolică a popei Kiril. Şi la noi se tocmesc slujbele bisericeşti , şi la noi venitul epitrafhului deşi legiferat în parte e călcat la fiecare pas de slujitorii altarului, iar toată vălva făcută în biserică în jurul acestui fapt se învărte. Popa Kiril e partizanul lefurilor fixe în biserică. Cum însă în Rusia statul n’are amestec de loc în biserică, căci şi actele stării civile tot la biserică se fac şi astăzi, era greu să pună în cauză statul. Potapenko pune în cauză o proprietăreasă din parohia Lugovoe, care îşi ia sarcina fixării salariilor. Aceasta e partea specifică rusească, căci în jurul profrietăresii se desfăşură toată acţiuneaui Kiril ca preot şi ca om. Lefuri şi venituri. Iată tot fondul acţiunii popei lui Kiril. Prin această schimbare de sistemă s’a izbutit în Lugovoe să se ridice moralul ţărănimei şi să se curăţe moralul clerului de îndatinatele obiceiuri ale bisericei luînd din laptele turmei mai mult de cît putea da. Conceptul că serviciul bisericesc e un serviciu de stat nu putea intra în cadrul acţiunei lui Potapenko. Acolo totuşi statului i-a dat proprietăresei, un tip de boeroaică rusă, crescută în străinătate, primblată prin toată Europa, căsătorită în mod extravagant la Paris, desgustată în curînd de viaţă şi închisă în castelul ei din Lugovoe, fără a veni în atingere cu norodul, consacrîndu şi toată munca în educaţia singurului ei copil. Atingerea ei cu Kiril redeşteaptă în proprietăreasă simţul şi dorul de viaţă, dar chemarea apostolică a papei Kiril o readuce la simţul realităţii şi menirea socială a marei proprietăţi, se redeşteaptă prin influenţa popei. In Lugovoe dă o boală molipsitoare. Ţaranii mureau pe un cap. Popa Kiril şi proprietăreasa se consacră salvărei satul şi izbutesc. Călcînd peste datoriile sale conjugale, nesocotindu-şi nevasta şi copiii, popa Kiril toată ziua era în slujba norodului. Păra pornită la Episcop n’a prins nici de data aceasta , iar părăsirea domiciliului conjugal a preutesei împreună cu mama soacra nu-l scot pe popa Kiril din calea apucată ci se consacră binelui poporului. Nu ştiu de ce dar tipuri de preoţi ca popa Kiril sunt rare în lumea noastră ortodoxă. Preoţii noştri n’au izbutit să ajungă a fi în o funcţiune socială de mîna întăia. In natura slujbei lor, ţărcuiţi la slujba altarului şi a cultului, cuvîntul şi fapta lor nu intră în largă măsură în mecanismul vieţii noastre sociale. Iată de ce lectura nuvelei lui Pota CATEVA NOTE Sunt cîteva săptămîni de cînd prin urzeala intrigilor din partidul conservator local şi mai cu seamă prin deplasarea în străinătate a unui mare dar ignorat fruntaş din acelaş partid, d. Alex. Stroja a intrat în redacţia Evenimentului, după ce părăsise cu cîteva săptămîni mai înainte redacţia aceluiaş ziar. Bătrînul ziar conservator avea nevoie să mai întinerească—acesta fiind cuvîntul de ordine fal junimizmului— şi vigurosul pompier şi-a făcut datoria ; dar pentru bătrînul ziar, pompierul era prea tînăr, şi atunci pompierul trebui să lase pompa gazetărească. Evenimentul ne anunţă, că d. Stroja a ieşit iarăşi din redacţie. E firesc, să ne întrebăm: pentru ce a reintrat d. Stroja în redacţia Evenimentului ? Pentru ce a părăsit d. Stroja redacţia Evenimentului. Această jonglerie ne ai cutul cîntec popular. linteşte dinos-’ k.c.u „Memu' lici, f. A S 1 fci r TF-sa-i a' cîntec pe !—cînd a-Şi totuşi, cine ar fi îndr mintească d-lui Stroja acest vremea—ce frumoasă vreme vea nobila îndeletnicire de a mînui pompa salvatoare ?* Liberalul, în opoziţie cu presa guvernamentală din Capitală, se mulţumeşte a da numai rezultatul alegerei din Capitală, fără nici un comentar. Liberalul este se vede, convins de eloquenţa suficientă a cifrelor, aşa că găseşte inutil a mai deschide gura. Găsim, că e mai logic, decît Violenţa Viitrul şi altele ejusdem farinae cari exală mirosul neplăcut al argumentelor nemistuite. Lumea tu mai rău incur Cum sfârşim ... Oricît ne-am înşela noi înşine, e în zadar: revelioanele, serbările, veselia, cîntecul nu pot ascunde sub vălul lor de iluzii singurul şi cruntul adevăr : anul nou e o dată de aniversare a morţii. In jocul nesfîrşit al vremei anii trec ; oamenii plătesc tributul de sînge cătră a tot stăpînitorul timp şi bucuria anului care naşte ascunde numai jalea celui care a pierit pentru toţi. Aceasta e moartea în miniatură, moartea individuală, moartea de puţină însemnătate faţă cu cea mare, cea care domneşte în univers şi care îmbracă nenumărate forme şi uriaşe proporţii. Niciodată, pare-se ca în acest sfîrşit de an ideea morţii n’a stăpînit mai mult mintea observatorului şi cugetătorului şi mai cu drept cuvînt. De abia aştept momentul—zicea dăunăzi un prinţ balcanic—să conduc „legiunea morţii“—în contra Austriei: e spectrul ameninţător al unui apropiat război, care va însîngera poate în scurtă vreme faţa Europei. Un fior de moarte străbate sute de mii de minţii, la gîndul unui dezastru, poate a unui măcel, pentru plăcerea unor politiciani pe care istoria omenirii nu i-a învăţat nimic. Pînă să poarte naţiunile războiu între ele natura însăşi a dat oamenilor cel mai îngrozitor exemplu de cruzime, de lipsă de milă şi cruţare, prin acea unică în felul ei catastrofă din Italia ale cării victime sunt mai numeroase ca ale unui războiu ce ar dura ani de zile. Iar după acest—masacru—soldaţii sunt siliţi a împuşca zilnic un număr de jăfuitori ai cadavrelor. La răsăritul nostru, în pravoslavnica Rusie clopotele sună în slava serbătorilor şi totodată în amintirea numeroşilor nenorociţi pe care zilnic li dărueşte morţei tribunalul marţial, spre cinstea noului regim... Iar colo, în extremul apus, în Franţa dat lumei cele mai strălucite care a pilde de milă şi umanitate, triumfă din nou ideea necesităţii pedepsei cu moar tea. Mii de vieţi au pierit în marea voluţie franceză , dar omenirea nu răscumpărat cu aceasta toate păcatale. La cîrma Franţei este astăzi om superior, un filosof al milei şi dreptăţii, un credincios al Nirvanei un adept al ideei de egalitate pe toţi. Cu toate aceste el nu poate văpea în fruntea trebilor—unde s’a pus serviciul ideilor celor mai generoase, cît înclinînd pentru menţinerea ghimei. Şi nu fără dreptate, se pare. Desfiinţarea ei a înmulţit crimele, înrăit oamenii, a însufleţit cinismul micşurat siguranţa vieţi. La ce e atunci—blîndeţea, la ce serveşte pripiul că n’avem dreptul de a uci după doctrina lui Tolstoi ?... Oamenii sunt răi!... După mii şi de ani în care natura ne învaţă zici ce mici, ce slabi, ce netrebnici, sunt în faţa ei, tot nu ştim nimic şi în locul omenirii înfloreşte visul, păca crima, cînd ar fi aşa de uşor să fie unul bun, iertător, virtuos ! Dar ne ’nvaţă oare firea aceste toatru, nu !... :„ Ea ne dă peste tot exemple de crime ; ne ţine în viaţă numai cu conţiunea ca să omorîm, să distrugem, pustiim ; ne insuflă teama de moarte, o moarte însoţită de durere şi de crur fără sens, în loc să ne ajute sa sfîrşim aşa cum sfîrşeşte vremea , cu seninătatea şi fără a simţi nici părere de rău, nici durere, atunci omul ar fi bun, şi nepăvremea—şi ar sfîrşi ca dînsa... Rodion. SSCIT ibartea unui sfînt Un eveniment rusesc.—„Părintele“ loan. Moartea unui profet.— Viața lui loan de Cronstadt.—Făcătorul de minuni.— Tolstoi persecutat.—Moartea unui ţar. Sfîntul §i savantul. — Proorocia dez-Tfli'tiyiCCv, Protoereul catedralei sf. Andrei din Kronstadt, loan 1jitech Sergîew, „făcătorul de minuni“ al Rusiei, supranumitui loan de Kronstadt sau numai „Părinte!*“ loan, a murit. El şi-a dat obştescul sfîrşit în iubitul său Kronstadt, la 2 ianuarie st. n., în viaţă de aproape 81 de ani, răpus de o boală grea, care 1-a ţinut zece zile la pat. Născut la 1829 în satul Sura, guvernământul Arhanghel, fiu de preot sărac, căpătă la academia teologică din Petersburg o cultură relativ bună. După ce a luat în călătorie pe fiica celui de al doilea prelat al catedralei sf. Andrei din Kronstadt, a ocupat locul acestuia la catedrală. Întreaga sa viață a consasrat-o pentru binele comunităţei din Kronstadt. Cauza influenţei sale colosala se găseşte în acţiunele sale filantropice, în devotamentul său, în „sfinţenia“ sa, în „minunile“ sale. Plin de religiozitate simplă şi curată, lipsit de orice fanatism confesionă, prin iubirea aproapelui pănă la abnegaţie, îşi însuşi în primii zece ani întreaga activitate de binefacere din Kronstadt Poporul rus, care din nenorocire nu este deprins cu astfel de fapte religioase, simţi în persoana lui Ioan Sergie ceva „deosebit“. Nu trece mult şi începe a se impune cu ale sale «molifte da vindecare». In al 80-lea an al secolului trecut nu numai populaţia simplă ci şi cele mai înalte cercuri aristocratice din Petersburg şi toată Rusia s-a încredinţat că „Părintele“ Ioan e înzestrat cu darul «minunilor». Ca un mare medic e chemat la patul bolnavilor bogaţi—depărtare de zeci de kilometri. La sfîntul care se ruga pentru sănătatea oamenilor nu alergau numai ortodocşi, ci şi luteranii şi catolicii. E vărsau sume mari de bani pentru opera de nefacere. In cei din urmă zece ani multe milioane de ruble au trecut pe mîna lui loan din Kronstadt. Le-a întrebuinţat pe toate pentru pomeni, pentru zidire de biserici şi instituţii caritabile. Nemăsuratul respect, nemăsurata divinizare, la care n’ar fi rezistat nici spiritele cele mai tari, au fost în defavoarea „Părintelui“ loan. Credinţa curată, care l-a caracterizat altădată, a fost înlocuită cu vanitatea şi amorul propriu. Aceasta reiesă şi din raportul asupra rolului ce l-a jucat la patulat, moartea lui Alexandru 111, în Livadia Cînd arta medicală s’a aratat fără putere, a fi chemat «făcătorul de minuni». Dar a jucat un rol cu atît mai deplora